14 definiții pentru „ceauș”   declinări

CEAÚȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș.

CEAÚȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș.

CEAÚȘ, ceauși, s. m. (Învechit) 1. (La turci) Funcționar inferior al sultanului, care făcea mai ales serviciul' de ușier sau de curier al curții, ori de aprod. Împăratul de vedea, Nici p-atît nu se lăsa: Semn ceaușului făcea Și degrabă c-aducea Un cal negru. TEODORESCU, P. P. 608. 2. (La noi, în orînduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici: a) căpetenie, șef (al unui grup mai mic). Un ceauș de dorobanți venea înainte mîncînd pămîntul și învîrtea peste cap ștreangul. CARAGIALE, O. I 240. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. 9. Iar ceaușul poterii, Slujitorul domniei, De-l vedea, îi tot zicea: Iancule, Jianule... TEODORESCU, P. P. 291. ◊ Ceauș spătăresc = comandant al lefegiilor spătărești. Lefegiii spătarului, în număr de 500 [erau] subt comanda ceaușului spătăresc. BĂLCESCU, O. I 13; b) vătaf sau căpetenie de surugii de la poștele statului. Opt cai cu doi surugii, precedați de un ceauș călare. GHICA, S. A. 94; c) aprod. Un ceauș îi aduce înainte doi împricinați, să-i judece. GHICA, S. XVI. 3. Om de serviciu la sinagogă. Din cînd în cînd un ceauș trece grăbit spre sinagogă. SADOVEANU, O. II 421.

CEAÚȘ, ceauși, s. m. (Înv.) 1. (La turci) Ușier, curier sau aprod al curții. 2. (La noi, în orânduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici: a) căpetenie, șef, comandant; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod. 3. Om de serviciu la sinagogă. – Tc. çavuș.

ceaúș s. m., pl. ceaúși

ceaúș s. m., pl. ceaúși

ceaúș (ceaúși), s. m.1. Funcționar inferior în administrația turcă, portar, ușier. – 2. În Munt. și Mold., înv., ofițer de poliție, șef peste 40 tufeccii, în subordinea marelui spătar.3. În vechea organizare militară, șef al unei mici unități (pe care Bălcescu o evaluează, exagerat, la 500 de oameni). – 4. Șef, căpetenie. – 5. Unul din personajele care alcătuiesc dansul călușarilor.6. (Banat) Persoană care îi ajută pe nași în însărcinările lor, în timpul nunții. – 7. Varietate de struguri de masă. – Mr. ciauș. Tc. ça(v)uș „sergent” (Șeineanu, II, 125; Lokotsch 404; Iogu, GS, IV, 157; Ronzevalle 70); cf. bg. čaus.Der. ceaușesc, adj. (de portar; de agent, de poliție); ceauși, vb. (a servi ca ceauș); ceaușie, s. f. (îndeletnicirea de ceauș). Bălcescu folosește cuvîntul căușel (chihii sau căușeii erau peste zece soldați), probabil rezultat al unei lecturi greșite, în loc de ceaușel.

CEAÚȘ ~i m. înv. 1) Slujbaș de rang inferior care îndeplinea diferite funcții la curte. 2) Servitor la sinagogă. [Sil. cea-uș] /<turc. șavuș

ceaúș, ceaúși, s.m. (înv.) 1. funcționar inferior al Sultanului turcesc (ușier, curier, aprod). 2. funcționar inferior în țările române cu aceleași funcții: ușier, curier, aprod. 3. căpetenie, comandant, șef, vătaf al slugilor. 4. grad vechi în armată (căprar). 5. mijlocitor între plutași și expeditorul plutelor; dragoman. 6. varietate de struguri albi. 7. numele unei hore.

ceauș m. 1. odinioară, curier sau ștafetă a guvernului turcesc: sosirea unui ceauș turc cu scrisori din partea Sultanalui BĂLC.; 2. pl. ușieri ai Curții cari precedau pe Domn, purtând niște bastoane cu clopoței de argint; 3. grad militar, corespunzând modernului «căprar»: iar ceaușul poterii, slujitorul Domniei POP.; 4. vătaful slugilor: doi surugii precedați de un ceauș călare GHICA; 5. azi, aprod care aduce pe vinovați înaintea justiției: un ceauș îi aduce înainte doi împricinați să-i judece Ghica; 6. varietate de struguri albi, de un gust delicios: ceauș negru; 7. numele unei hore. [Turc. ČAUȘ].

ceaúș m. (turc. čauš, ușier, aprod, sergent de infanterie, ngr. tsaúsi, bg. sîrb. rut. čauš, pol. czausz, ung. csáus). La Turcĭ, ceaușiĭ eraŭ foștĭ subofițerĭ de ĭenicerĭ care duceaŭ ordinele guvernuluĭ în toate părțile imperiuluĭ și făceaŭ și serviciu de aprozĭ aducîndu-ĭ pe vinovațĭ la judecată. (Eĭ eraŭ 300). La Românĭ, ușierĭ domneștĭ care-l precedaŭ pe domn și purtaŭ niște bastoane cu clopoțeĭ de argint. (Eraŭ comandațĭ de velceauș, care avea supt [!] el 40 de lefegiĭ și o temniță la mahala p. vinovațiĭ de delicte micĭ. Eĭ împlineaŭ decĭ și rolu de armășeĭ saŭ mumbașirĭ, ca jandarmiĭ și gardiștiĭ de azĭ). Munt. Căpitan care comanda 500 de ostașĭ, numit maĭ în ainte [!] vătaf. P. P. Căpitan, vătaf, șef: ceaușu poteriĭ1. Munt. Aprod dorobanț, agent judecătoresc orĭ polițienesc. Mold. S. n. O horă. Adj. Poamă ceaușă, strugurĭ ceaușĭ, un fel de strugurĭ galbenĭ originarĭ din Taif, în Arabia (turc. čauš üzümü).

1. După îndreptările făcute de autor la sfârșitul dicționarului. În original, greșit: ceaușu pateriĭ. - LauraGellner

ceauș-baș m. od. căpetenia ceaușilor, vătaful de aprozi ai Divanului.

vătáf, vătáv (vest) și vatáv (est) m. (din vătaș, forma maĭ veche, uzitată și azĭ în Serbia, d. turc. ar. vattas, cĭoban. Din vătaș s´a făcut pl. vătașĭ, din care, după Leah-Leși [supt [!] infl. Slavilor, la care h și g se prefac în ș și j], s´a făcut un singular vătah și mold. vatav, apoĭ și un pl. vatajĭ, după ce Ruteniĭ, pin [!] anal. cu formele lor, șĭ-aŭ format un sing. vatag, bacĭ, căpitan de hoțĭ. Bg. [d. rom.] vatah și vataf. D. rut. vine rus. vatága, familie, ceată de pescarĭ la Volga, vatážnik, pescar din această ceată, pol. wataha, blebe, wataszka, vicehatman de Cazacĭ). Vechĭ. Căpitan, șef, conducător. Căpitan peste 500 de ostașĭ, numit pe urmă ceauș: vătav de oprozĭ, de vînătorĭ. Suprefect [!] de plaĭ, în opoz. cu zapciŭ. Maĭ pe urmă. Azĭ la țară. Administrator, vechil, econom, intendent, martalog: vătavu curțiĭ domneștĭ. Azĭ. Bulibașă, șef de Țiganĭ. Conducătoru uneĭ nunțĭ țigăneștĭ, V. jude, vechil.

vel-ceaúș m. (d. vel- și ceauș. Cp. cu bașa-). V. ceauș.