casuistic, ~ă a vz cazuistic

cazuistic, ~ă [At: MAIORESCU, CR. III, 99 / P: ~zu-is~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr casuistique] 1 sf Parte a teologiei scolastice medievale care încearcă să rezolve cazurile de conștiință printr-un sistem de norme etice abstracte și prin subtilități logice. 2 sf (Pex) Argumentare subtilă, abilă, sofistică a unor teze false sau îndoielnice. 3 a Bazat pe cazuistică (1). 4 a Privitor la cazuistică (2).

* CAZUISTICĂ sf. ⛪ Partea teologiei morale care tratează despre cazurile de conștiință [fr.].

CAZUISTIC, -Ă, cazuistici, -e, adj. De cazuistică, referitor la cazuistică, bazat pe cazuistică. Argumentare cazuistică.

CAZUISTICĂ s. f. Parte a teologiei scolastice din evul mediu, care are drept obiect rezolvarea cazurilor de conștiință, folosind metoda disputelor subtile și (de obicei) de rea-credință, pentru a salva situații false sau dubioase; p. ext. ingeniozitate, dibăcie (în cele mai multe cazuri necinstită) în argumentarea unor teze false sau îndoielnice.

CAZUISTIC, -Ă, cazuistici, -ce, adj. Bazat pe cazuistică, privitor la cazuistică. – Fr. casuistique.

CAZUISTICĂ s. f. Parte a teologiei scolastice medievale care încerca să rezolve cazurile de conștiință prin dispute subtile (dar de rea credință), pentru a ascunde situații false; p. ext. dibăcie (necinstită) în argumentarea unor teze false sau îndoielnice. – Fr. casuistique.

CAZUISTIC, -Ă adj. Referitor la cazuistică, fundat pe cazuistică. [Cf. fr. casuistique].

CAZUISTICĂ s.f. Parte a moralei stoice, talmudice, scolastice și iezuite, care încerca să rezolve cazurile de conștiință, dîndu-le interpretări meșteșugite pentru a ascunde situații false; (p. ext.) ingeniozitate, subtilitate, dibăcie (în argumentarea unor teze îndoielnice). [Gen. -cii. / < fr. casuistique].

CAZUISTIC, -Ă I. adj. bazat pe cazuistică. II. s. f. 1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice și iezuite care încerca să rezolve cazurile de conștiință, dându-le interpretări meșteșugite. 2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilități logice; (p. ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze îndoielnice). 3. sistem de investigații, analize și practici având la bază cazuri particulare, individuale. 4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit profil, studiate și tratate. (< fr. casuistique)

CAZUISTICĂ f. 1) Parte a teologiei scolastice și a eticii, care recomanda soluționarea cazurilor de conștiință prin dispute. 2) fig. Argumentare subtilă, sofistică în susținerea unor teze (morale) îndoielnice. /<fr. casuistique

cazuistică f. partea teologiei morale care tratează despre cazuri de conștiință.

*cazuístică f. (d. lat. casus, caz). Acea parte a teologiiĭ care se ocupă de cazurile de conștiință.

cazuistic adj. m., pl. cazuistici; f. cazuistică, pl. cazuistice

cazuistică s. f., g.-d. art. cazuisticii; pl. cazuistici

cazuistic adj. m., pl. cazuistici; f. cazuistică, pl. cazuistice

cazuistică s. f., g.-d. art. cazuisticii; pl. cazuistici

cazuistic adj. m., pl. cazuistici; f. sg. cazuistică, pl. cazuistice

cazuistică s. f., g.-d. art. cazuisticii; pl. cazuistici