castru sn [At: COȘBUC, AE. 99 / Pl: ~re / E: lat castra, -rorum] Tabără romană întărită.

CASTRU, castre, s. n. (La romani) Lagăr întărit, tabără de pămînt sau de piatră, servind de cantonament stabil sau vremelnic trupelor.

CASTRU, castre, s. n. Lagăr, tabără romană întărită. – Lat. lit. castra, -orum.

CASTRU s.n. Lagăr întărit al unei unități din armata romană. [< lat. castrum].

CASTRU s. n. lagăr, tabără fortificată a unei unități din armata romană. (< lat. castrum)

CASTRU ~e n. (la romani) Lagăr militar fortificat, construit de-a lungul căilor de comunicație sau în punctele strategice importante. /<lat. castra, ~orum

castru n. lagăr întărit, la Romani.

*cástru n., pl. e (lat. castrum. V. castel). Fort la Romanĭ. V. tranșeĭe.

castru s. n., art. castrul; pl. castre

castru s. n., art. castrul; pl. castre

castru s. n., art. castrul; pl. castre

CASTRU s. (IST.) lagăr, tabără, (înv.) tabie. (~ roman.)

CASTRU s. (MIL.) lagăr, (înv.) tabie. (~ roman.)

castru (castre), s. n. – Tabără romană întărită. – Mr. castru. Lat. castra (sec. XIX); în mr., din ngr. ϰάστρον.

*CASTRU. 1. Castriș fam. (Nif); Castrișoaia t. (Mus). 2. Căstruț, olt. (17 B I 325). 3. Cf. Castriotul, Gh., comis munt. 1711 (Neculce), prob. de aceeași origine cu eroul albanez omonim.

CASTRA TRAIANA, castru roman din piatră, zidit la începutul sec. 1 d. Hr., în primii ani ai stăpînirii romane în Dacia. Azi, Sînbotin, com. Dăești, jud. Vîlcea.