CALAFAT s. n. Amestec din câlți sau cârpe destrămate, îmbibate cu catran, cu care se etanșează bărcile și punțile navelor. – Din tc. kalafat.

CALAFAT sm. 1 Stinghia bătută în curmeziș la fundul butoiului (👉 FUND) ¶ 2 Olten. Fund mic de putinică ¶ 3 ⛵ Gîlți cu care se astupă crăpăturile dintre scînduri (la o luntre, la o corabie): spărsese luntrea în fund, scoțînd ~ul dintre două scînduri S. -ALD. [ngr. χαλαφάτης].

CALAFAT s. n. Câlți sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, cu care se astupă crăpăturile la bordajele și la punțile de lemn ale navelor. – Din tc. kalafat.

CALAFAT s. n. Cîlți sau cîrpe destrămate, transformate, prin răsucire, în sfori dezlînate și îmbibate cu catran, care se bat în crăpăturile bărcilor și ale punții navelor pentru a împiedica pătrunderea apei.

CALAFAT s. n. Cîlți sau cîrpe destrămate, răsucite în sfori și îmbibate cu catran, cu care se astupă crăpăturile la bărci și la punțile navelor. – Tc. kalafat.

CALAFAT n. Material alcătuit din câlți sau cârpe destrămate și îmbibate cu smoală, cu care se etanșează bărcile și punțile navelor. /<turc. kalafat

Calafat (Insula) f. V. Independența.

Calafat n. comună urbană în Județul Doljiu, port pe Dunăre, de mare importanță strategică: 8000 loc. Monumentul Independenței; catedrala sfântului Nicolae. Oraș vechiu, întemeiat de Genovezl. Aci s’au dat mai multe lupte între Ruși și Turci (1828 și 1853); în campania, din 1877, Calafatul fu aparat de armata română în contra Turcilor. [It. CALAFATO, cel ce călăfătuește o corabie: termen de marină genoveză].

calafat n. stinghia din fundul butoiului. [Lit. astupătoare: v. călăfătui].

calafát n., pl. urĭ (turc. kalafat, calăfătuire; ngr. kalafátis). Materie de astupat crăpăturile corăbiilor compusă din cîlț și catran orĭ ceară.

calafat (câlți pentru călăfătuit) s. n.

calafat (obiect) s. n.

Calafat (nume de loc) s. propriu n.

calafat s. n.

calafat (-turi), s. n. – Cîlți îmbibați cu catran cu care se astupă crăpăturile navelor. Tc. kalafat „călăfătuire”, sau ngr. ϰαλαφίτης, ambele din it. calafatare (Roesler 594; Lokotsch 720; Ronzevalle 129); cf. fr. calfeutrer, sp. calafatear, și, pe de altă parte, bg. kalafat. Sec. XVII; a dat numele orașului Calafat. – Der. cal(a)fătui, vb. (a astupa cu calafat găurile).

CALAFAT, oraș în jud. Dolj, port pe stg. Dunării; 20.542 loc. (1991). Expl. de argile, nisipuri și pietrișuri. Filatură și țesătorie de bumbac; întreprinderi de prelucr. metalelor, electrotehnice, de mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă), de mobilă și alim. (morărit și panificație, zahăr, conserve de legume, lapte praf, unt). Menționat documentar din 1424. Declarat oraș în 1855. C. a avut rol tactic și strategic în timpul Războiului de independență (1877-1878), cînd a devenit teatrul primelor schimburi de focuri de artilerie între oastea română și cea turcească. Muzeu de istorie, de artă și etnografie. Monumentul „1877”.

CALAFAT subst., numele unui preparat cu smoală (DLR); cf. it. calafato „cel ce smolește vasele”, < gr. ϰαλαφάτης. 1. – mold.; Preda Calafat-Săndulescu, 1829, olt. (AO III 142); 2. Calafati, Gh., neg. (Cat gr. I); orașul Calafat va fi primit numele unui întemeietor din epoca dominației bizantine la Dunăre, între anii 1005 – 1185; cf. supranumele împ. bizantin Mihail Kalafates (1041 – 1042).

CALAFAT s. v. chingă, stinghie.

calafat s. v. CHINGĂ. STINGHIE.