CALAFAT s. n. Amestec din câlți sau cârpe destrămate, îmbibate cu catran, cu care se etanșează bărcile și punțile navelor. – Din tc. kalafat.

CALAFAT s. n. Câlți sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, cu care se astupă crăpăturile la bordajele și la punțile de lemn ale navelor. – Din tc. kalafat.

CALAFAT s. n. Cîlți sau cîrpe destrămate, transformate, prin răsucire, în sfori dezlînate și îmbibate cu catran, care se bat în crăpăturile bărcilor și ale punții navelor pentru a împiedica pătrunderea apei.

CALAFAT s. n. Cîlți sau cîrpe destrămate, răsucite în sfori și îmbibate cu catran, cu care se astupă crăpăturile la bărci și la punțile navelor. – Tc. kalafat.

CALAFAT n. Material alcătuit din câlți sau cârpe destrămate și îmbibate cu smoală, cu care se etanșează bărcile și punțile navelor. /<turc. kalafat

calafat n. stinghia din fundul butoiului. [Lit. astupătoare: v. călăfătui].

calafát n., pl. urĭ (turc. kalafat, calăfătuire; ngr. kalafátis). Materie de astupat crăpăturile corăbiilor compusă din cîlț și catran orĭ ceară.

calafat (câlți pentru călăfătuit) s. n.

calafat (obiect) s. n.

calafat s. n.

CALAFAT s. v. chingă, stinghie.

calafat s. v. CHINGĂ. STINGHIE.

calafat (-turi), s. n. – Cîlți îmbibați cu catran cu care se astupă crăpăturile navelor. Tc. kalafat „călăfătuire”, sau ngr. ϰαλαφίτης, ambele din it. calafatare (Roesler 594; Lokotsch 720; Ronzevalle 129); cf. fr. calfeutrer, sp. calafatear, și, pe de altă parte, bg. kalafat. Sec. XVII; a dat numele orașului Calafat. – Der. cal(a)fătui, vb. (a astupa cu calafat găurile).