cărăruie sf [At: I. CR. III, 296 / Pl: ~ui / E: cărare + -uie] 1-2 (Șhp) Cărare (2) (scurtă sau îngustă) Si: (pop) cărărea (1-2), cărăruică (1-2), cărărușă (1-2), cărăruță (1-2), potecea (1-2), potecuță (1-2).

CĂRĂRUIE, CĂRĂRUȘĂ (pl. -uși). CĂRĂRUICĂ (pl. -ci), CĂRĂRUȚĂ (pl. -uțe) sf. dim. CĂRARE: o cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stînga VLAH.; prăpăstiile grozave pe lîngă care șerpuia cărărușa ALECS..

CĂRĂRUIE, cărărui, s. f. Cărărușă. Către stîncoase cărărui Un car se duce cu tot zorul. DEȘLIU, M. 19. Lasă-mă ca să mă duc, Cărăruia să-mi apuc, Cărăruia codrului. TEODORESCU, P. P. 290.

CĂRĂRUIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1).

cărărúĭe f., pl. uĭ. Cărare mică.

cărăruĭesc (mă) v. refl. Se zice cînd se face cărare pe unde-a trecut: acum e zăpada prea mare și nu putem ĭeși pînă ce nu se va cărărui.

cărăruie s. f., art. cărăruia, g.-d. art. cărăruii; pl. cărărui

cărăruie s. f., art. cărăruia, g.-d. art. cărăruii; pl. cărărui

cărăruie s. f., art. cărăruia, g.-d. art. cărăruii; pl. cărărui

cărăruie

cărăruie, -ruia sg. a., -ruii gen. a., -rui pl.

CĂRĂRUIE s. v. potecuță.

CĂRĂRUIE s. cărărușă, potecuță, (pop.) cărăruică, potecea. (O ~ de munte.)