căpăța sf vz căpețea¹

căpățea sf vz căpețea¹

căpățeală sf vz căpețea¹

căpețală sf vz căpețea¹

căpețea² sf [At: BIBLIA (1688), 67/2 / Pl: nct / E: căpețel] (Înv) Capitel.

căpețea¹ sf [At: ALECSANDRI, T. 397 / V: (reg) ~păța, ~pățea, ~pățeală, ~țală, ~lă, ~pițeală / Pl: ~ele / E: căpețele (pll căpețel)] 1 (Reg) Căpici (1). 2 (Reg) Toată curelăria care se pune pe capul calului. 3 (Buc; îf -~ă) Broasca morii.

căpețeală sf vz căpețea¹

căpețel² sn vz căpețeală

căpițeală sf vz căpețea¹

căpiți [At: CONV. LIT. Liv, 656 / Pzi: ~țesc / E: căpița css] 1-2 A căpița (1-2).

CĂPEȚEL¹ (pl. -ele) sn. 1 Căpătîiu, capăt mic, bucățică (rămasă, ruptă sau tăiată din ceva): în clondir se stinge ~ul de lumină EMIN.; găsesc pe Moș Vasile ... ciugulind ... un ~ de ață de pe macat VLAH. ¶ 2 Olten. Băn. Colac rotund sau oval, la mijloc cu o cruce, ale cărei brațe sînt înflorite cu pistornicul; se împart mai adesea la praznice, în Sîmbăta morților, etc. ¶ 3 Olten. Trans. Căpețeală [lat. capĭtium + suf. -el].

CĂPIȚA (-ițez), CĂPIȚI (-ițesc) vb. tr. 🚜 A strînge fînul în căpițe.

CĂPEȚEA, căpețele, s. f. Parte a frîului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și de ale cărei capete inferioare sînt prinse zăbalele. – Variante: căpițea (ALECSANDRI, T. 397), căpețeală s. f.

CĂPEȚEALĂ s. f. v. căpețea.

CĂPIȚI, căpițesc, vb. IV. Tranz. A strînge (recolta) în căpițe, a face căpiță. Ce-am cosit Am căpițit. TEODORESCU, P. P. 630. ◊ Absol. Ne ducem În munții Galileului, Să clăim, Să căpițim. TEODORESCU, P. P. 382.

CĂPEȚEA, căpețele, s. f. Parte a frîului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și de ale cărei capete inferioare sînt prinse zăbalele. [Var.: (reg.) căpițea s. f.] – Din căpețel.

CĂPIȚA vb. I. v. căpiți.

CĂPEȚEA ~ele f. Parte a frâului constând din curelele de care sunt prinse inelele zăbalei. /Din căpețel

A CĂPIȚI ~esc tranz. (plante cosite) A aduna în căpițe. /Din căpiță

căpețeală f. pl. Mold. partea frâului sau căpăstrului ce se pune în cap și care, în loc de piele, e din sfoară țesută și împletită. [Derivat din căpețel].

căpițele f. pl. V. căpețeală: banu-s proprele, nici căpițele AL.

căpețeálă f., pl. elĭ (din căpețele, pl. luĭ căpețel. V. căpăstru). Frîu caluluĭ de ham. (Se compune din maĭ multe curele care cuprind capu caluluĭ și une-orĭ și doŭă clape numite ochelarĭ). – Și căpețea, pl. ele, și căpițeală. – Vechĭ. Capitel (la o coloană). Capitul (la o carte). V. bașlic.

căpițeálă, V. căpețeală.

căpețea (reg.) s. f., art. căpețeaua, g.-d. art. căpețelei; pl. căpețele

căpiți (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițesc, 3 sg. căpițește, imperf. 1 căpițeam; conj. prez. 1 sg. să căpițesc, 3 să căpițească

căpețea s. f., art. căpețeaua, g.-d. art. căpețelei; pl. căpețele, art. căpețelele

căpiți (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițesc, imperf. 3 sg. căpițea; conj. prez. 3 să căpițească

căpețea s. f., art. căpețeaua, g.-d. art. căpețelei; pl. căpețele

căpiți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițesc, imperf. 3 sg. căpițea; conj. prez. 3 sg. și pl. căpițească

căpețea

CĂPEȚEA s. (Transilv.) căpățan. (~ la frâu.)

CĂPEȚEA s. (Transilv.) căpățan. (~ la frîu.)

căpețeală, căpețeli, s.f. (reg.) partea frâului sau a căpăstrului ce se pune pe capul calului.