CÂRMĂ, cârme, s. f. 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau la schimbarea direcției de mers a unei ambarcațiuni, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.

cârmă sf [At: COD. VOR. 94/2 / V: cur~, căr~ / Pl: ~me / E: vsl кърма] 1 Piesă mobilă care servește la menținerea sau la schimbarea direcției de mers a unei ambarcații, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2 (Mrn; înv) Pupă¹. 3 Vâslă. 4 Proțapul morii de vânt. 5 (Fig) Conducere. 6 (Fig) Guvernare. 7 (Fig) Conducător.

CÂRMĂ, cârme, s. f. 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau la schimbarea direcției de mers a unei ambarcații, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.

CÂRMĂ ~e f. 1) Piesă mobilă care servește la manevrarea navelor maritime sau aeriene. 2) fig. Conducere a unei activități sociale; cârmuire; guvernare. ~a statului. [G.-D. cârmei] /<sl. kruma

cârmă f. 1. aparat la pupa unei corăbii, servind a-i da direcțiunea cuvenită; 2. fig. conducere, direcțiune: cârma Statului. [Slav. KRŬMA].

CÎRMĂ, cîrme, s. f. 1. Piesă care servește la menținerea sau schimbarea direcției de mers a unei nave, a unei plute sau a unui aparat de zbor. Îi plăcea și meseria. Parcă nu conducea; parcă stătea la cîrma unei corăbii care înainta ușor, ca în vis, pe oglinda liniștită a apelor mării. MIHALE, O. 198. La cîrmă, un ofițer și un caporal ședeau gravi, ținînd cu mare atenție pe genunchi niște cutii de lemn. BART, E. 132. La cîrma plutei sta Copila zîmbitoare. COȘBUC, P. I 186. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. ◊ (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrmă cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. Fig. Conducere, cîrmuire, guvernare. Venirea la cîrma țării a clasei muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare a ridicat patriotismul oamenilor muncii din țara noastră pe o treaptă superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 235, 3/5.

cîrmă f., pl. e (vsl. bg. krŭma, cîrmă, d. vgr. prýmna, pupă; rus. kormá, pupă, kormilo, cîrmă; ung. kormány, cîrma. V. și cormană). Aparat ca un canat de ușă fixat în balamale în apoĭa corăbiiĭ, pe care pin întoarcere, o îndreaptă unde vrea cîrmaciŭ. (La plută, e o vîslă în partea din ainte). Fig. Conducere, direcțiune: cîrma statuluĭ. V. timon.

cârmă s. f., g.-d. art. cârmei; pl. cârme

cârmă s. f., g.-d. art. cârmei; pl. cârme

cârmă s. f., g.-d. art. cârmei; pl. cârme

CÂRMĂ s. v. pârghie.

CÂRMĂ s. v. cârmuire, conducere, diriguire, domnie, guvernare, putere, stăpânire.

CÎRMĂ s. drug, oiște, pîrghie, proțap. (~ la moara de vînt.)

cîrmă s. v. CÎRMUIRE. CONDUCERE. DIRIGUIRE. DOMNIE. GUVERNARE. PUTERE. STĂPÎNIRE.

cîrmă (cîrme), s. f. – 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau schimbarea direcției unei nave. – 2. Guvernare, conducere. – 3. (Arg.) Nas. Sl. krŭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 43; Berneker 668), cf. slov. koromany, mag. kormány, de unde rom. cormană, s. f. (la plug, răsturnătoare; stavilă). Der. cîrmaci, s. m. (persoană care manevrează cîrma unei nave, pilot; conducător), cf. sl. krŭmĭčiči, bg. kŭrmač, rut. kormač; cîrmi, vb. (a guverna, a conduce; a o coti, a o lua în altă parte; a căuta pretexte, a se scuza; a se tîrgui), din sl. krŭmiti; cîrmitor, adj. (care cîrmește); cîrmeală, s. f. (schimbare de direcție); cîrmui, vb. (a guverna); cîrmuitor, s. m. (guvernator, conducător; demnitar); cîrmuitoresc, adj. (de guvernator); cîrni, vb. (a căuta pretexte, a face greutăți); cîrneală, s. f. (șovăială, tîrguială); cîrnic, adj. (șovăielnic; persoană fără cuvînt; plîngăcios); cîrnitură, s. f. (curbă; ocol, ocoliș); cîrniș, s. n. (schimbare de direcție).

CÂRMĂ organ al unei aeronave component al ampenajului orizontal sau vertical.

CÎRMĂ subst. 1. Cărmă, Petrica (16 A II 59); Cîrmea, P. (17 A I 90), prob. același; Cîrmești s. (17 B III 249). 2. + -ete, Cîrmetea, Ioan (16 A I 331).

cârmă, cârme s. f. nas mare și încovoiat.