CÎRMĂ, cîrme, s. f. 1. Piesă care servește la menținerea sau schimbarea direcției de mers a unei nave, a unei plute sau a unui aparat de zbor. Îi plăcea și meseria. Parcă nu conducea; parcă stătea la cîrma unei corăbii care înainta ușor, ca în vis, pe oglinda liniștită a apelor mării. MIHALE, O. 198. La cîrmă, un ofițer și un caporal ședeau gravi, ținînd cu mare atenție pe genunchi niște cutii de lemn. BART, E. 132. La cîrma plutei sta Copila zîmbitoare. COȘBUC, P. I 186. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. ◊ (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrmă cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. Fig. Conducere, cîrmuire, guvernare. Venirea la cîrma țării a clasei muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare a ridicat patriotismul oamenilor muncii din țara noastră pe o treaptă superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 235, 3/5.