bucățea sf [At: DA / Pl: ~ele / E: bucată + -ea] Bucată mică.

bucățică sf [At: DOSOFTEI, V. S. 86/2 / Pl: ~țele / E: bucată + -ică] 1-2 (Șhp) Bucată (mică). 3 (Fig; fam) Fată (sau femeie) frumoasă. 4 (Arg; îs ~ bună) Femeie ușoară. 5 (Fam; îs ~ ruptă) Persoană care seamănă foarte mult cu unul din membrii familiei sale. 6 Ceea ce servește (în cantitate mică) de mâncare. 7 (Îe) A-și da ~ ca de la gură A fi foarte darnic sau altruist. 8 (Îe) A lua (cuiva) ~ ca de la gură A lipsi pe cineva de strictul necesar traiului. corectat(ă)

bucățea s.f. Dim. al lui bucată; bucățică. • pl. -ele. /bucăți, pl. lui bucată + -ea.

bucățică s.f. 1 Dim. al lui bucată; bucățea. 2 Părticică tăiată dintr-un corp solid. ◊ Bucățică ruptă = (fam.; cu privire la o persoană care seamănă perfect cu unul din membrii familiei sale) la fel, întocmai, identic. ∆ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă v. semăna. ◊ Expr. A face bucățele = a fărîmița. Îl făcu bucățele-bucățele, cu paloșul (ISP.). = A(-i) lua bucățica de la gură = a lipsi (pe cineva) pînă și de strictul necesar traiului. A-și trage (sau a-și lua, a-și da bucățica) de la gură v. gură. ♦ Ceea ce servește de mîncare (în cantitate mică). I-a mai rămas o bucățică de mămăligă (CR.). 3 (fam.) Fată (sau femeie) frumoasă. ♦ Femeie de moravuri ușoare. • pl. -ele. /bucăți, pl. lui bucată + -ică.

BUCĂȚEA (pl. -țele) sf. dim. BUCATĂ I.

BUCĂȚICĂ (pl. -țele) sf. 1 dim. BUCATĂ I. ¶ 2 familiar O ~ de..., puțintel: Costan... (era) ~ de neam cu vorniceasa (GRIG.) ¶ 3 Fig. familiar Fată sau femeie frumoasă: le lăsa gura apă la toți după o așa ~ (ISP.) ¶ 4 pop. E ~ ruptă din..., e leit..., e aidoma la chip cu..., seamănă ca două picături de apă cu...

BUCĂȚEA s. f. v. bucățică.

BUCĂȚICĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată. 1. v. bucată (1). I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. CREANGĂ, P. 143. Sfîșiind pasportul, aruncam bucățelele în apă. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A tace (sau a tăia, a rupe) bucățele (-bucățele) = a fărîmița, a mărunți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 12.4. Îl făcu bucățele-bucățele, cu paloșul. ISPIRESCU, U. 64. Șarpele se zvîrcolea... Și d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tăbăra, Bucățele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. (În legătură cu verbele «a fi», «a semăna» etc.) Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă, bucățică = exact la fel, leit (cu cineva). Îți samănă ție, ruptă bucățică! CREANGĂ, P. 75. Fețișoara lui... bucățică ruptă tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. Îmi seamănă mie... bucățică tăiată. ALECSANDRI, T. I 173. ♦ (Prin restricție, cu nuanță afectivă) Lucru de mîncare. Îi puneau masă curată și-i păstrau bucățica cea mai aleasă, cînd venea de la serviri la trei. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi generos. A-i lua (cuiva) bucățica din gură = a exploata pe cineva, lipsindu-l chiar și de strictul necesar. [Boierul] ca un om făr’de inimă, a tot căutat să ne gîtuie și să ne ieie și bucățica copiilor din gură. BUJOR, S. 72. 2. v. bucată (2). Merg o bucățică bunișoară. SBIERA, P. 173. Averea bogatului mănîncă bucățica săracului ( = din cauza exploatării, țăranul sărac pierde și puținul ce-l are). – Variantă: (rar) bucățea (MARIAN, la TDRG) s. f.

BUCĂȚEA, bucățele, s. f. Bucățică. – Din bucată + suf. -ea.

BUCĂȚICĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată. ◊ Expr. A face (sau a tăia, a rupe în) bucățele (-bucățele) = a fărîmița, a mărunți. Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucățică = exact, la fel; leit. ♦ Lucru de mîncare. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi darnic. A-i lua (cuiva) bucățica din (sau de la) gură = a lipsi (pe cineva) chiar și de strictul necesar.

bucățică f. bucată mică; bucățică ruptă din, leit, aidoma la chip.

bucățícă f., pl. ele (dim. d. bucată). Bucată mică. Fig. Iron. Bună bucățică, bun tacîm, bună pramatie: acest băĭat e o bună bucățică. Bucățică ruptă, leit, aidoma: acest băĭat e bucățică ruptă tată-su. Pl. Lucrurĭ bune (de mîncare). – În nord și bî-.

bucățică s. f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele

bucățea (pop.) s. f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele, art. bucățelele

!bucățică s. f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele, art. bucățelele

bucățică/bucățea s.f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele

bucățică, -țele.

a-i număra cuiva bucățelele / îmbucăturile expr. (peior. – d. gazde, în raport cu oaspeții) a fi zgârcit cu tratația oferită unui musafir.

a-și lua bucățica de la gură expr. a cheltui și ultimul ban (pentru a veni în ajutorul cuiva)

bucățică bună expr. 1. femeie frumoasă / atrăgătoare. 2. femeie de o moralitate îndoielnică.

nici bechi / boacă / bucățică expr. nimic.

BUCĂȚEA s. v. bucățică, fărâmă, pic.

BUCĂȚICĂ s. 1. fărâmă, pic, (reg.) bucăcioară, bucățea, zdreală, (prin Transilv.) mangotă, mangură, (Olt.) scramură, (Olt. și sudul Transilv.) smicăraie, (Ban.) smicurătură. (O ~ de pâine.) 2. v. sfărâmătură.

bucățea s. v. BUCĂȚICĂ. FĂRÎMĂ. PIC.

BUCĂȚICĂ s. 1. fărîmă, pic, (reg.) bucăcioară, bucățea, zdreală, (prin Transilv.) mangotă, mangură, (Olt.) scramură, (Olt. și sudul Transilv.) smicăraie, (Ban.) smicurătură. (O ~ de pîine.) 2. fărîmătură, sfărîmătură. (~ dintr-un obiect.)