2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

bu sf [At: TETRAEV. (1574), 207 / Pl: buci / E: ml bucca] (Pop) 1 Obraz. 2 (Pan) Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale șezutului Si: fesă, cur, fund.

BÚCĂ, buci, s. f. (Pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – Lat. bucca „gură”.

BÚCĂ, buci, s. f. (Pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – Lat. bucca „gură”.

BÚCĂ, buci, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului (mai rar, ale botului vitelor) de la tîmplă în jos. În lături, buci grase, sătule! TOMA, C. V. 218. ◊ Expr. A face buci = a se îngrășa. 2. Fiecare dintre cele două părți cărnoase din regiunea posterioară a corpului omului și a vitelor. Să nu mă superi, că iau cureaua... și te ard peste buci. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 207.

BÚCĂ, buci, s. f. 1. Fesă. 2. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului, de la tâmplă în jos. – Lat. bucca „gură”.

BÚCĂ ~ci f. 1) fam. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului (sau ale botului animalelor) de la tâmplă în jos; obraz. 2) Fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale; fesă. /<lat. bucca

bucă f. 1. una din cele două părți în care se împarte fața prin nas dela gură până la tâmplă; 2. îmbucare: negăsind ursul nimic de bucă PANN; 3. pl. bucile șezutului. [Lat. BUCCA].

búcă f., pl. ĭ (lat. bŭcca, obraz; it. bocca, pv. sp. boca, fr. bouche, gură. V. bucal, bucată, îmbuc). Vest. Obraz. Ceva pentru bucă, ceva de îmbucat, de mîncare. Est ș.a. Fiecare din cele doŭă părțĭ ale șezutuluĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

búcă (pop.) s. f., g.-d. art. búcii; pl. buci

búcă s. f., g.-d. art. búcii; pl. buci


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

búcă (búci), s. f.1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, șold. – Mr., megl. bucă. Lat. bŭcca „gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h și în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puțin obișnuit în est (ALR 23), pierde teren față de obraz, în esență datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun și general în rom. Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluția semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s. n. (opritoare de ham). Derivarea și relațiile reciproce între bucălat și bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, și imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 și DAR admit că bucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale și, pe de altă parte, în ciuda evidentei identități a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (< bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fatăfătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

BUCĂ subst., cf. și buc de cîlți. I. 1. Bucă (Dm; Olt; Sd XVI; Puc 28); – T. (Sur XXIV). 2. Buca b. (11-13 C I 25); – t. (Mus). 3. Bucan, A., act. V. și Bucur. II. Din plur. buci: 1. Búcea (RI VI 263; 17 B III 147; Moț); Búcia (Sd VII 319 mold). 2. Bucel și Búcea, fam., ard. (Paș). 3. Buceș și Bucești ss.; Bucescu, Onașco, 1623 (RI II 143). 4. Bucică, poreclă dată pentru obraji rotunzi (Sc); – pan (RI XII 22); Bucicani s. 5. Bucil/ă (17 B I 356; RI XIV 162); -ești (Cat mold II).


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a da la buci expr. (obs.d. bărbați) a avea un contact sexual cu o femeie sau cu un bărbat.

a o lua în buci expr. (obs.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat

măciuci în buci! expr. (obs. – în propoziții afirmative) nimic

Intrare: bucă
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bu
  • buca
plural
  • buci
  • bucile
genitiv-dativ singular
  • buci
  • bucii
plural
  • buci
  • bucilor
vocativ singular
plural
Intrare: Bucă
Bucă nume propriu
nume propriu (I3)
  • Bucă

bucă popular

  • 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase din regiunea posterioară a corpului omului și a vitelor.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: fesă un exemplu
    exemple
    • Să nu mă superi, că iau cureaua... și te ard peste buci. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 207.
      surse: DLRLC
  • 2. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului (mai rar, ale botului vitelor) de la tâmplă în jos; obraz.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: obraz un exemplu
    exemple
    • În lături, buci grase, sătule! TOMA, C. V. 218.
      surse: DLRLC

etimologie: