bort sn [At: DN² / Pl: ~uri / E: fr bort] Diamant brut de calitate inferioară, întrebuințat ca abraziv.

bort s.n. Diamant brut, impur, cu o structură fibroasă sau granulară, cu luciu, întrebuințat la șlefuit sau la perforat, în industria forajului. • pl. -uri. /<fr. bort.

BORT s. n. Diamant cu structură fibroasă și cu luciu întrebuințat ca abraziv. – Fr. bort.

BORT s.n. Diamant de calitate inferioară, folosit la șlefuit sau la perforat. [Pl. -turi. / cf. fr. bort, germ. Bort].

BORT s. n. diamant de calitate inferioară pentru șlefuit sau perforat. (< fr. bort)

BORT n. Diamant de calitate inferioară, folosit ca abraziv. /<fr. bort

boarță sf [At: H I, 7 / V: (reg) borț sm (Pl: ~i) / Pl: ~țe / E: nct] Pește de apă dulce, lung de câțiva centimetri, care își depune icrele între valvele unor moluște Si: anghelină, belehariță, (reg) belghiță, beltiță, berchiță, boarchiță, bortănică, borțică, burtă-verde, burtică, burticuță, cărășoaică, chisoagă, chitic-lat, chizdorungă, chizdurcă, goghie-roșie, halan, lătană, lătiță, mioarță, ocheană săracă, ochenică, ocheniță, ochi-roș, pește de arin, pește sărac, preuteasă, proscheraș, rânchiță, roșioară, sfei (Rhodeus sericeus).

borț¹ sn [At: ISPIRESCU, L. 120 / V: (reg) bârță sf / Pl: ~uri / E: nct] (Atm; pop) Pântecele femeii gravide.

borț² sm vz boarță

boarță s.f. (iht.) Pește de apă dulce, lung de cîțiva centimetri, care își depune icrele între valvele unor moluște (Rhodeus sericeus); șfei. • pl. -e. /etimol. nec.

borț s.n. (reg.) 1 Burtă mare, umflată. ♦ Pîntecele femeii însărcinate. • pl. -uri. /sg. refăcut după burți, pl. lui burtă.

BORȚ (pl. -țuri) sn. pop. Pîntecele umflat al femeii însărcinate: Cum o să mă înfățișez eu acum înaintea tată-meu cu ~ul la gură? (ISP.).

BOARȚĂ, boarțe, s. f. Pește mic (pînă la 5-8 cm), scurt și lat; trăiește în bălți și în cotiturile părăsite ale fluviilor și rîurilor (Rhodeus sericeus).

BOARȚĂ, boarțe, s. f. Pește de apă dulce mic, scurt și lat, care își depune ouăle între valvele unor moluște (Rhodeus sericeus).

BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pîntecele umflat al femeii însărcinate.

BOARȚĂ ~e f. Pește dulcicol, de talie mică, care își depune icrele în scoici. [Sil. boar-ță] /Orig. nec.

BORȚ ~uri f. pop. Pântece de femeie gravidă. /Orig. nec.

borț n. burtă mare (din sarcină): cu borțul la gură ISP. [Singular refăcut din pl. borți = burți].

borț n., pl. urĭ (din borțos). Munt. Triv. Pîntece mare (la femeile grávide).

bort s. n.

bort s. n.

bort s. n.

boarță (reg.) s. f., g.-d. art. boarței; pl. boarțe

borț (reg.) s. n., pl. borțuri

boarță s. f., g.-d. art. boarței; pl. boarțe

borț (reg.) s. n., pl. borțuri

boarță s. f., g.-d. art. boarței; pl. boarțe

borț s. n., pl. borțuri

borț (borțuri), s. n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele date abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndește la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borțoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borțos, adj. (burtos); borțoșa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a ieși prost); îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a ieși prost); burtă, s. f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).

BORT (< fr. {i}) s. n. Varietate de diamant translucid, puternic colorat, cu luciu gras, cristalizat sub formă de concrețiuni neregulate sau ca granule sferice cu structură radială, fibroasă și numeroase imperfecțiuni (din care cauză nu este folosit ca piatră prețioasă). Este utilizat la fabricarea sapelor de foraj și a uneltelor pentru prelucrarea metalelor.

BOARȚĂ (BOARCĂ) s. f. Pește teleostean mic (4,5-5 cm, în mod excepțional 8-9 cm), cu corp înalt și turtit lateral, răspîndit în bălțile și în lacurile de cîmpie din Europa, care își depune icrele între valvele scoicilor (Rhodeus sericeus).

BORȚ. subst. cf. borțos. 1. Borțul (Glos; 17 B III 157). 2. Borțea, St. (Olt). 3. Borțoiul, Ioan (17 B I 292, IV 192). 4. Borțog (17 B III 379). 5. Borțun (17 B I 186, III 285).

boarță, boarțe s. f. femeie gravidă.

BOARȚĂ s. (IHT.; Rhodeus sericeus) boarcă, (reg.) plăticuță, (prin Mold.) șfei.

BOARȚĂ s. (IHT.; Rhodeus sericeus) boarcă, (reg.) plăticuță, (prin Mold.) șfei.