bontănit, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: bontăni] (Reg; d. obiecte de metal) Care este ciocănit².

bontănit², -ă adj. (reg.; despre obiecte metalice) Care este ciocănit. • pl. -ți, -te. /v. bontăni.

bontănit¹ s.n. (reg.) Bontănire. • /v. bontăni.

bontăi v vz bontăni

bontăni vi [At: CREANGĂ, ap. DDRF / V: ~ăi / Pzi: ~nesc / E: nct] (Reg) A ciocăni.

bontăni vb. IV. (reg.) intr. A bate la ușă; a face zgomot, a ciocăni. S-au dus să vadă cine bontănește acolo (POP.). • prez.ind. -esc. /form. expr.

❍BONTĂNI (-ănesc) vb. tr. Mold. Bucov. Trans. A ciocăni; a bocăni: bontănea așa ca cum ar fi fost tăind cineva lemne (SB.) ¶ 2 A bate, a lovi cu putere, a pisăgi: îl apucară munții între capete și mi-l bontăniră de nu putu ieși nici înainte (RET.).

BONTĂNI, bontănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mold., Bucov., Transilv.) A bate, a lovi (cu zgomot) în ceva; a ciocăni, a bocăni. Lovea cînd într-un copaci, cînd în altul, de răsuna toată pădurea! Auzind zmeul vuietul acesta, s-au dus să vadă cine bontănește acolo. SBIERA, P. 78. 2. Tranz. A lovi (pe cineva) cu putere; a buși. Îl apucară munții [pe lup] intre capete și mi-l bontăniră, de nu putu ieși nici înainte, nici îndărăt. RETEGANUL, P. III 37.

BONTĂNI, bontănesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A lovi cu (zgomot) în ceva; a ciocăni, a bocăni. ♦ Tranz. A lovi pe cineva cu putere; a buși. – Din magh. bantani.

bontănì v. a bate, a lovi: bontănind mai tare la ușă CR. [Onomatopee].

bontănésc v. intr. (cp. cu bontăluĭesc, bocănesc și ung. bontani, a desface, a nimici). Nord. Bocănesc, cĭocănesc, fac zgomot. V. refl. Mă bat cu zgomot: s’au burzuluit și s’au bontănit pînă s’a trezit fata (rev. I Crg. 4, 204).

BONTĂNI vb. v. bate, bocăni, ciocăni, pocăni.

bontăni vb. v. BATE. BOCĂNI. CIOCĂNI. POCĂNI.

bontănit, -ă, bontăniți, -te, adj. (reg.) Ciocănit, lovit, bătut. – Din bontăni.

bontăni, bontănesc, v.i. (reg.) A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: „Și el a venit și a bontănit la ușă, să-i deschidă ușa” (Bilțiu, 1999: 168). – Cf. magh. bántani (NDU); probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontăni, bontănesc, (băntălui), vb. tranz. – (reg.) A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: „Spărietu’ de noapte, / De câni, / De mâț, / De bontănit, / De răstit” (Bilțiu, 1990: 317). – Et. nec. (MDA); cf. magh. bántani (NDU); probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontăni, (băntălui), vb. tranz. – A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: „Spărietu’ de noapte, / De câni, / De mâț, / De bontănit, / De răstit” (Bilțiu 1990: 317). – Cf. magh. bántani (NDU); Probabil din bont, contaminat cu bocăni.