BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentând un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, pietrele de hotar, răufăcătorii etc. – Lat. bubalus.

bour [At: PRAV. MOLD. / V: buăr, boăr, buor, boar, bohar, bor / P: bo-ur / Pl: ~i / E: lat bubalus] 1 sm Mamifer sălbatic din rasa bovină care trăia odinioară și prin munții Moldovei (Bos primigenius). 2 sm (Pan; Trs; îf bor) Melc. 3 sm Capăt al unui obiect (adus în sus asemenea coamelor bourului) Cf bot. 4 sm (Pre) Parte de dinainte, curbată în sus, a tălpilor saniei Cf călcâi. 5 sm (Pre) Bot al luntrei. 6 sm Emblemă de odinioară a Moldovei, reprezentând un cap de bou. 7 sm (Mol; înv) Fier cu marca unui cap de bou cu care se înfierau vitele, măsurile, obiectele care serveau ca puncte de delimitare, criminalii etc. 8 sm (Mol; înv; pex) Orice semn domnesc sau oficial (mai apoi și particular) de înfierare. 9 sm (Pex) Cicatrice cauzată de înfierare. 10 sm (Mol; înv) Impozit asupra vinului care se lua pentru înfierarea buților cu bourul domnesc. 11 a (Îs) Coarne ~ Coarne cu vârfurile aduse unul spre altul sau unul înainte și altul înapoi. 12 av (Înv) Iute ca bourul (1).

bour s.m. 1 (zool.) Mamifer sălbatic, din rasa bovinelor, considerat strămoșul direct al vitelor mari cornute, care a fost răspîndit pînă la sfîrșitul sec. 18 în munții din Moldova (Bos primigenius); taur sălbatic. Era un bour bătrîn cu coama murgă (SADOV.). ◊ Cap de bour v. cap. 2 (zool; reg.) Melc. 3 Stema provinciei istorice Moldova, reprezentînd un cap de bour. Bourul Moldovei reprezintă capul zimbrului ucis de Dragoș (ALECS.). 4 (în trecut) Fier (încins) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. Se cunosc boii din cireadă... de pre bourul lor (c. NEGR.). ♦ ext. Orice semn domnesc sau oficial (mai apoi și particular) de înfierare. 5 (înv.) Stîlp sau copac lăsat ca semn de hotar (gravat cu un cap de bour). • sil. bo-ur. pl. -i. /lat. būbalum.

BOUR sm. 1 🐒 Soiu de bou sălbatec care trăia odinioară în pădurile Moldovei; a dispărut acum cu desăvîrșire (cel din urmă bour a fost omorît în Polonia în anul 1627) (Bos urus) (🖼 562): ~i nalți cu steme ’n frunte (EMIN.); sara a venit cu un ~ acasă (SB.) ¶ 2 🛡 Vechea pajeră a Moldovei închipuind un cap de bour (🖼 563); pr. ext. Țara Moldovei: ~ul moldovenesc era singur stăpîn pe o țară lungă (GN.) ¶ 3 ‡Fier (la început cu marca unui cap de bour) cu care se înfierau odinioară făcătorii de rele, cu care se însemnau vitele și copacii, țărușii sau pietrele de hotar care slujeau să hotărnicească două proprietăți, etc.: se cunosc boii din cireadă și caii din herghelie de pre ~ul lor (NEGR.); de aici, pr. ext. piatră de hotar ¶ 4 Partea dinainte, încovoiată în sus a tălpilor săniei (👉 SANIE) ¶ 5 Botul luntrii 👉LUNTRE) ¶ 6 pl. Marginea, bordul pălăriei: își smulgea din cap pălăria lată’n ~i (SAD.) [lat. bubalas].

BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.

BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic (speță astăzi dispărută în țara noastră) socotit ca strămoș direct al vitelor mari cornute de la noi și al cărui cap era reprezentat pe vechea stemă a Moldovei (Bos primigenius). Era un bour bătrîn cu coama murgă, însă cu celălalt păr deschis-alburiu. SADOVEANU, F. J. 374. Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Mold., învechit) Fier cu marca unui cap de bour (1), cu care se înfierau odinioară criminalii și se însemnau vitele, măsurile, pietrele de hotar etc.; (mai tîrziu) orice semn domnesc sau oficial de înfierare. Se cunosc boii din cireada și caii din herghelie de pre bourul lor. NEGRUZZI, S. I 298.

BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit ca strămoșul direct al vitelor mari cornute de la noi (Bos primigenius). ♦ (Înv.) Vechea stemă a Moldovei închipuind un cap de bour (1). 2. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.

BOUR ~i m. 1) Taur sălbatic, strămoș direct al vitelor cornute mari, care trăia odinioară și pe meleagul nostru. 2) Stema veche a Moldovei, reprezentând capul acestui animal. 3) Partea de dinainte a tălpii de la sanie, întoarsă în sus (în forma coarnelor acestui animal). [Sil. bo-ur] /<lat. bubalus

bour m. Mold. 1. soiu de bou negru cu o vargă albă pe spinare; odinioară în pădurile din Carpați, azi numai în codrii din Lituania, numit în Muntenia zimbru (Bos urus): bouri ’nalți cu steme ’n frunte EM.; 2. pajerea Domnilor Moldovei (adică un cap de bou): pe d’asupra-i steagul cu bour AL.; 3. semn (primitiv un bour) cu care se înfiera în vechime făcătorii de rele și apoi vitele: cum se cunosc boii din cireadă și caii din herghelie de pe bourul lor NEGR.: 4. partea dinainte ce este ridicată dela talpa săniei (cea dinapoi se cheamă călcâiu); 5. botul luntrei. [Vechiu-rom. buăr = lat. BUBALUS].

bóur m. (lat. búbalus, bivol, de unde s’a făcut *bualu, *buaru, apoĭ buar, buor, boor și bor, ĭar azĭ bour, ca nour și nor din núbilum. V. bivol 1). 1) Un fel de boŭ sălbatic (bos urus) care trăĭa în mare număr pin codriĭ din centru Europeĭ și pin Moldova. Ultimu a fost omorît la 1627 în Polonia. Romaniĭ, după Germanĭ, îl numeaŭ urus, ĭar Cezar (B. G. VI, 28) zice că pe timpu luĭ eraŭ mulți bourĭ în codru care se întindea din Bavaria pînă în Dacia (Hercynia silva). Adeseorĭ a fost confundat cu zimbru (care trăĭa și el pe la noi). Marca Moldoveĭ și a Mecklemburguluĭ era un cap de bour. 2.) Danga (pe care era gravat un cap de bour) cu care se însemnaŭ vitele, criminaliĭ, stîlpiĭ și copaciĭ de hotar. 3.) Copac lăsat ca semn de hotar într’o pădure. 4) Bir pe vin (pin însemnarea butoaielor cu dangaŭa cu capu de bour). 5) Trans. (bor). Melc (pin aluz. la coarne). Adj. Vechĭ. (Dos. Nec.). Coarne boure, coarne curbe și marĭ (de ex., ca cele de cerb).

boar² sm vz bour

bohor sm vz bour

boor sm vz bour

bor⁴ sn vz bour

buăr sm vz bour

buor sm vz bour

buur sm vz bour

bor² s.n. (mai ales la pl.) Margine circulară, ieșită în afară, care înconjoară calota unei pălării. O pălărie veche cu boruri largi (AGĂR.). • pl. -uri. /<fr. bord.

bor¹ s.n. (chim.) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin, răspîndit în natură numai sub formă de combinații, folosit, ca adaos, la obținerea unor aliaje (cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune), la detectarea neutronilor și la protecția contra acțiunii neutronilor în tehnica nucleară etc. (B). • /<fr. bore.

BOOR = BOUR.

BOU sm. 1 🐒 Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu trupul mare și robust, cu coarnele lungi și găunoase, cu copitele despicate; e întrebuințat înjugat la car sau la plug ca vită de muncă; carnea lui constitue pentru om un aliment foarte hrănitor (Bos taurus) (🖼 556); Fig. pop.: ochi de ~, ochi mari, holbați; lapte de ~, lucru imposibil de aflat; – proverb: a munci ca un ~; a merge ca cu boii, foarte încet (în spec. despre o trăsură, o căruță, etc.): a nu-i fi toți boii acasă, a nu fi cu voie bună, a fi supărat, posomorît; a-l lăsa (pe cineva) în boii Iui, a-l lăsa în pace, să facă, să se poarte cum poate sau cum vrea, a-l lăsa în apele lui; a-și pune boii în plug cu cineva, a-i căuta pricină de ceartă; s’a dus ~ și s’a întors măgar sau s’a dus vițel și s’a întors ~, despre cineva care, umblînd să se procopsească, s’a întors mai prost sau mai sărac de cum fusese la plecare; s’au dus boii dracului, s’a prăpădit lucrul, a ieșit rău la căpătîiu; pînă să zică „bou breaz”, vine soarele la amiazi, despre un leneș sau despre cel zăbavnic la vorbă; de-acum înainte n’o să mai fac boi bălțați, nu mai sînt în stare să mă mai procopsesc, să mai fac lucruri de seamă; și ~l are limbă mare, dar nu poate să vorbească, cînd cineva ar avea de spus multe cu privire la un lucru, dar nu-i e îngăduit să vorbească: ~l se leagă de coarne și omul de limbă, omul trebue să-și pună frîu gurii, dacă nu vrea să-și creeze neajunsuri; ~l nu treieră cu gura legată; cine fură azi un ou, mîine fură și un ~, omul se deprinde la rele, la hoții, începînd cu lucruri mărunte ; ~l cu bivolul anevoie trag la plug, doi oameni cari au firi deosebite, cu greu se pot înțelege sau lucra împreună; pînă a geme boii, scîrțîie carul, despre cei ce se vaetă mereu că-s osteniți, cînd alții muncesc mai din greu și nu se plîng deloc; boii ară și caii mănîncă, unii muncesc și alții trag folosul ¶ 2 Fig. familiar Om prost, dobitoc ¶ 3 🛡 Cap de ~, bourul de pe stema Domnilor Moldovei 👉 BOUR; Fig. dobitoc, prost ¶ 4 🐦 BOU-DE-BALTĂ¹, pasăre băltăreață care petrece prin trestiile de Iîngă ape, nutrindu-se cu peștișori; are ciocul lungăreț și ascuțit: penele sînt galbene-ruginii amestecate cu negru, creștetul e negru, iar gîtul mai deschis; scoate adeseaun muget puternic și ascuțit care se aude la mari depărtări, mai poartă numirile de: „buhaiu-de-baltă” și „bîtlan-de-stuh”, „haucă” sau (Mold.) „stîrc-de noapte” (Botaurus stellaris) (🖼 557) ¶ 5 🐟 BOU-DE-BALTĂ², un soiu de broască rîioasă, cu pîntecele galben-portocaliu, care trăește prin bălți și al cărei ocăcăit puternic (pop. vestitor de ploaie) se poate transcrie prin hu! hu!; în Mold. e numită „buhaiu-de-baltă” (Bombinator igneus) (🖼 558) ¶ 6 🐙 BOU-DE-BALTĂ³ sau BOUL-BĂLȚII, BOU-DE-APĂ, unul din cei mai mari gîndaci de apă din părțile noastre (Hydrophilus piceus) (🖼 559) ¶ 7 🐟 BOU-DE-MARE, mic pește de mare (de 15-25 cm.) cu corpul acoperit cu solzi mici și netezi, cu capul gros și lătăreț, botul scurt și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber) (🖼 560) ¶ 8 🐦 BOU-DE-NOAPTE = BUFNIȚĂ1 ¶ 9 BOUL-LUI-DUMNEZEU¹, insectă mică numită și „boul-Domnului”, „vaca-lui-Dumnezeu”, „vaca-Domnului”, „boul-popii”, „buburuză”, „măriuță”, „mămăruță”, etc. pe al cărei corp rotund și roșu se văd șapte puncte negre (Coccinella septempunctata) (🖼 561); BOUL-LUI-DUMNEZEU² sau BOUL-DOMNULUI¹ , Băn. BOUL-BABEI = RĂDAȘCĂ; BOUL-DOMNULUI² = VACA-DOMNULUI; BOUL-POPII – BOUL-LUI-DUMNEZEU¹ ¶ 10 🐦 OCHIUL-BOULUI¹ = PITULICE ¶ 11 🌿 OCHIUL-BOULUI² 👉 OCHIU; LIMBA-BOULUI 👉 LIMBĂ ¶ 12 De-a boul sau de-a’n-boul, joc de copii în care niște bețe sînt aruncate astfel încît să sară din cap în cap; fig: a merge, a se duce de-a’n-bou(lea), alene, abia tîrîndu-și picioarele (în felul boilor): prostia... mai mult se tîrăște... și merge tot d’a’n-boulea (DLVR.) [lat. bos, bovem].

BOUREL I. sm. 1 🐒 = dim. BOUR 1 ¶ 2 Trans. 🐙 Melc (prin asemănarea antenelor acestuia cu coarnele bourului) (BUD.) (PĂC.) ¶ 3 🐦 = PITULICE ¶ 4 🐙 = RĂDAȘCĂ. II. adj. 1 Cu coarne ca ale bourului: boi bourei ¶ 2 pr. anal. Țeapăn, tare: Cu țîțele bourele, Chiar ca două turturele (STAM.) sînii bourei (DEM.); ‼ sm.: de la gît în jos se trădau boureii sînilor (EMIN.).

‡BUÎR... = BOUR...

‡BUOR = BOUR.

ZIMBRU, †ZÎMBRU sm. 🐒 = BOUR 1: Din rîu iată că ieșea Zimbrul aprig ca un zmeu (ALECS.); dacă au ucis acei feciori de Domni zimbrul sau bourul ce au fost... au nemerit la locul unde este acmu tîrgul Sucevei (LET.); fiara aceasta ce-i zic bour, poate că au fost zimbru, și pre numele fiarei se numește locul acel Bourenii (N.-COST.); pe foc era un cazan mare, și ’n cazan erau puși trei zimbri (VAS.) [vsl. zabrŭ].

bóăr v. bour.

bóor V. bour.

búăr V. bour.

búor V. bour.

bour s. m., pl. bouri

bour s. m., pl. bouri

bour s. m., pl. bouri

bour (bouri), s. m. – 1. Taur sălbatic, bou sur. – 2. (Mold., rar) Bou. – 3. Capăt încovoiat al unui obiect. – 4. Emblemă, stemă, pecete a Moldovei. – 5. (Înv.) Impozit pe vin. – 6. (Adj.) Se spune despre coarnele îndoite în așa fel încît se unesc la vîrfuri. – Var. buăr, buor, boar, bo(ho)r, toate înv. Lat. būbălus (Tiktin, ZPRh., XII, 221; Pușcariu 214; REW 1351; Candrea-Dens., 172; Philippide, II, 635; DAR); cf. alb. bualj, v. fr. bugle, sp. bubalo. Lat. bubalus se alterase deja, cf. bobulum „bestia silvatica, habet cornibus magnis” (Silos 58). Este de ademenea posibil să fi existat o confuzie cu lat. bubulus „tăuraș”, ceea ce ar fi ușurat confuzia ulterioară între cele două animale, bou și bour, prin intermediul unei singure denumiri. Cipariu, Arhiv., consideră că bour este reprezentant al lat. bos urus. Der. boura, vb. (a îndrepta, a înălța, a ridica); bourean, s. m. (bou; nume propriu de bou), pe care Candrea-Dens.,169, îl derivă de la bou; cf. opinia contrară a lui Pascu, Beiträge, 16; bourel, s. m. (bour tînăr; melc; animal, Lucanus cervus; pasăre, aurel; instrument muzical popular); bourel, adj. (ascuțit, cu vîrf); bouresc, adj. (de bour); bouri, vb. (a ridica, a îndrepta); bourie, s. f. (grajd de boi); bouriu, adj. (ascuțit, cu vîrf). Trebuie adăugat probabil aici bur, care apare numai în expresia destul de rară, bou bur „bou bălan”. După Diculescu, Dacor., IV, 398 (cf. REW 1416) ar fi vorba de lat. burrus. Dar ar putea fi și una din diferitele formule de reducere a lui bour, cf. buăr, boor › bor. Această reducere, care ar fi normală (cf. nour › nor), s-a oprit probabil întrucît cuvîntul a ieșit mai mult sau mai puțin din uz, o dată dispărut animalul (cf. Candrea-Dens., 172; după Graur, BL, III, 53, conservarea lui ou se datorează influenței lui r).

BÓUR (lat. bubalus) s. m. 1. Specie de bovid sălbatic dispărut, socotit strămoșul vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). Ultimele exemplare au existat pînă în sec. 17 în România, Polonia și N Rusiei. 2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentînd un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, răufăcătorii etc.

BOUR s. v. bot, pisc.

bour s. v. BOT. PISC.

BOUR adj., adv. și s. m. (Mold.) 1. S. m. Taur sălbatic. A: Cap de buăr. PRAV. Fiara aceasta, ce-i zic bour, poate că au fost zimbru. N. COSTIN. Boărul carile împreună cu cățaua Molda să se fi înecat în apa Moldovei. CANTEMIR, HR.; cf. DOSOFTEI, PS. // B: Gonind un buor, s-au fost înecat coteica într-o apă. R. POPESCU. 2. Adj. Îndreptat, ațintit (despre coarne; ca ale bourului). Ține-te, cerbule, cu coarnele cele boure. NECULCE; cf. DOSOFTEI, PS. 3. Adv. Iute ca bourul. Vădzuiu pre spurcatul suindu-se buor. DOSOFTEI. PS. Variante: boăr (CANTEMIR, HR.), buăr (PRAV.), buor (DOSOFTEI, PS; R. POPESCU). Etimologie: lat. bubalus. Vezi și buăra, buărat. Cf. buărat. adjectiv adverb substantiv masculin

bour, bouri, s.m. – (zool.) Taur sălbatic (Bos primigenius). ♦ (mit.) Animal legendar (azi dispărut) vânat de voievodul maramureșean Dragoș: „Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); „Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). ♦ (top.) Boureni, localitate (a.d. 1415) în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). – Lat. bubalus „bour, bivol” (Tiktin, Pușcariu, CDDE, Philippide, Scriban, MDA).

bour, -i, s.m. – Taur sălbatic. Animal legendar vânat de voievodul maramureșean Dragoș: „Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); „Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). – Lat. bubalus.

BOĂR s. m. v. bour.

BUĂR s. m. v. bour. substantiv masculin

BUOR adj., adv. și s.m. v. bour. adjectiv adverb substantiv masculin