boață sf [At: ȘEZ. VI, 4 / V: -anță / Pl: ~țe / E: nct] (Reg; fam) 1 Boroboață. 2 (Mol; îe) A i se întâmpla cuiva (sau a da peste) o ~ A da peste un necaz.

boață s.f. (reg.; fam.) Poznă, năzbîtie, boroboață. ◊ Expr. A i se întîmpla (sau a păți, a da peste) o boață = a da peste un necaz neprevăzut, a da peste o belea. • pl. -e. și boanță s.f. /de la boroboață.

BOÁȚĂ, boațe, s. f. (Mold.) Poznă; lucru sau faptă nepotrivită; năzbîtie. V. boroboață. (În forma boanță) Fără îndoială că și ele făceau din cînd în cînd cîte ceva, cîte vro boață... dar o făceau tot pe furiș. CONTEMPOPANUL, IV 502. ◊ Expr. A i se întîmpla (sau a da peste) boață = a da peste o belea, peste un necaz neprevăzut. Și s-apucă... de tăte poznele, făr-a se gîndi c-ar da peste vro boață. ȘEZ. VI 4. – Variantă: boánță s. f.

BOÁȚĂ, boațe, s. f. (Reg.) Poznă, năzbîtie. – Din boroboață.

boață (boanță) f. Mold., boroboață. [V. boț].

boáță (oa dift.) f., pl. e. Est. Boroboață.

boanță³ sf vz boață

boanță s.f. v. boață.

boroboață s.f. (fam.) Faptă nechibzuită cu urmări neplăcute; poznă, (înv.) boț. Să fim preveniți, să nu-i faci lui moș Costache cine știe ce boroboață (CĂL.). • pl. -e. /form. expr.; cf. boață.

BOÁNȚĂ s. f. v. boață.

boanță f. Mold. V. boață.

boroboață f. întâmplare rea sau faptă prostească ce face mare sgomot: mi s’a întâmplat o mare boroboață. [Cf. boloboț; varianta Mold. boață (boanță), din boț cu acelaș sens de «boroboață», confirmă raportul semantic între cocoloș de «mămăligă» și «pățanie», metaforă primitiv ciobănească ce o întâlnim deja la Zilot Românul («Măria sa mai făcu un boț»)].

boață (reg.) s. f., g.-d. art. boaței; pl. boațe

boață (reg.) s. f., g.-d. art. boaței; pl. boațe

boáță s. f., g.-d. art. boáței; pl. boáțe

BOÁȚĂ s. v. boroboață, ispravă, năzbâtie, năzdrăvănie, pocinog, poznă, șotie, trăsnaie.

boață s. v. BOROBOAȚĂ. ISPRAVĂ. NĂZBÎTIE. NĂZDRĂVĂNIE. POCINOG. POZNĂ. ȘOTIE. TRĂSNAIE.