2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea față de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile; a condamna. ♦ A vorbi de rău, a defăima. – Din fr. blâmer.

blamá [At: DA / Pzi: ~méz / E: fr blâmer] 1 vt A exprima public dezaprobarea față de o atitudine, un gest etc. considerate reprobabile Si: a condamna. 2 vr (Trs; Buc; gms) A se face de râsul lumii. 3 vr (Trs; Buc; gms) A se păcăli.

BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea față de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rău, a defăima. – Din fr. blâmer.

BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. (Cu privire la persoane sau la fapte ale lor) A dezaproba (în public); a reproba, a condamna. ◊ (Refl. pas.) Chiar în adunările Societății literare... se blama vînzarea averii lui Hagi-Moscu în detrimentul creditorilor și în folosul familiei falitului. GHICA, S. A. 152.

BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A dezaproba (în public); a condamna, a reproba. – Fr. blâmer.

BLAMÁ vb. I. tr. A condamna; a defăima; a dezaproba, a reproba (public) o persoană, un fapt etc. [P.i. -mez. / < fr. blâmer].

BLAMÁ vb. tr. a condamna, a dezaproba, a reproba (public). (< fr. blâmer)

A BLAMÁ ~éz tranz. 1) A supune unui blam; a condamna în mod public; a stigmatiza; a înfiera; a osândi. 2) A vorbi de rău; a calomnia, a cleveti; a huli; a ponosi; a detracta; a defăima. /<fr. blâmer

*blaméz v. tr. (fr. blâmer, vfr. blasmer, d. lat. blasphemare, a blasfema). Reprob, dezavuez. – Fars a se blama, „a se compromite” (cum zic Româniĭ germanizațĭ, după germ. sich blamieren).

blăm, blămáți V. umblu.

úmblu și (nord) îmblu, a v. intr. (lat. ámbulo, -áre, a umbla, a se plimba. V. plimb). Merg, pășesc: bolnavu a început să umble, calu umblă la pas, la trap, în buĭestru, la galop. Merg, mă duc, călătoresc: am umblat mult pe apă și pe uscat, pe jos, călare, cu trenu, cu vaporu. Fig. Circul, am curs: acest ban nu maĭ umblă. Am intențiune, am de gînd, caut, încerc: am umblat să dreg mașina, dar n’am reușit; hoțiĭ umblaŭ să fure. A umbla cu, 1, a colinda cu: copiiĭ umblă cu buhaĭu, lăutaru umblă cu cheta; 2. a te servi de, a mînui: copiiĭ nu știŭ să umble cu lampa, cu mașina. A umbla după, a te sili să apucĭ (să capețĭ, să obțiĭ), a te ține după: a umbla după chilipir, a umbla după potcoave de caĭ morțĭ (după un cîștig ridicul orĭ imaginar). A umbla la școală, a frecŭenta școala. A umbla la (o mașină ș. a.), a pune mîna, a mînui, a deranja: copiiĭ aŭ umblat la ceasornic, nu știŭ cine mĭ-a umblat pin ladă. A-țĭ umbla gura (ca melița, ca moara), a vorbi mult, a turui. – Vechĭ: blăm și blem, haĭde; blațĭ, blămațĭ și blemațĭ, haĭdem. La Nec. (2, 218) blemĭ, haĭde: blemĭ pe la mine! Și astăzĭ în Maram. blem, blemațĭ, blămațĭ, haĭde, haĭdem, și (P. P. la Moțĭ) blețĭ, haĭdețĭ (din lat. ambulamus, umblăm, ambulemus, să umblăm, ambulatis, umblațĭ, ambulate, umblațĭ! Perzîndu-se legătura cu umblăm, s’a format un verb noŭ blem, blemațĭ, blămațĭ, redus și el la o interj.). În eliziune: ĭa’mblațĭ (pron. ĭam blațĭ), ĭa’mblă (din ĭa umblațĭ, ĭa umblă saŭ din ĭa-mĭ blațĭ, ĭan blațĭ, ĭan blă), haĭdețĭ, haĭde!


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

blamá (a ~) vb., ind. prez. 3 blameáză

blamá vb., ind. prez. 1 sg. blaméz, 3 sg. și pl. blameáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BLAMÁ vb. 1. v. dezaproba. 2. v. calomnia.

BLAMA vb. 1. a condamna, a dezaproba, a înfiera, a proscrie, a reproba, a respinge, a stigmatiza, (livr.) a dezavua, (rar) a sancționa, (pop.) a osîndi, (înv.) a mustra, a protesta, (fig.) a veșteji. 2. a (se) bîrfi, a (se) calomnia, a (se) cleveti, a (se) defăima, a (se) denigra, a (se) discredita, a (se) ponegri, (livr.) a (se) detracta, a (se) vitupera, (înv. și pop.) a (se) ocărî, (pop.) a (se) huli, a (se) năpăstui, a (se) povesti, (prin Olt.) a (se) publica, (înv.) a (se) balamuți, a (se) măscări, a (se) mozaviri, a (se) pohlibui, a (se) ponosi, a (se) ponoslui, a (se) prilesti, a (se) vrevi, (fam. fig.) a (se) încondeia, (pop. fig.) a (se) înnegri. (De ce îl ~ pe nedrept?)

Intrare: blama
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • blama
  • blamare
  • blamat
  • blamatu‑
  • blamând
  • blamându‑
singular plural
  • blamea
  • blamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • blamez
(să)
  • blamez
  • blamam
  • blamai
  • blamasem
a II-a (tu)
  • blamezi
(să)
  • blamezi
  • blamai
  • blamași
  • blamaseși
a III-a (el, ea)
  • blamea
(să)
  • blameze
  • blama
  • blamă
  • blamase
plural I (noi)
  • blamăm
(să)
  • blamăm
  • blamam
  • blamarăm
  • blamaserăm
  • blamasem
a II-a (voi)
  • blamați
(să)
  • blamați
  • blamați
  • blamarăți
  • blamaserăți
  • blamaseți
a III-a (ei, ele)
  • blamea
(să)
  • blameze
  • blamau
  • blama
  • blamaseră
Intrare: blăma
blăma
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

blama

  • 1. A exprima public dezaprobarea față de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile.
    exemple
    • reflexiv pasiv Chiar în adunările Societății literare... se blama vînzarea averii lui Hagi-Moscu în detrimentul creditorilor și în folosul familiei falitului. GHICA, S. A. 152.
      surse: DLRLC
    • 1.1. A vorbi de rău.
      surse: DEX '09 DEX '98 sinonime: defăima

etimologie: