BINECUVÂNTA, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A rosti o anumită formulă rituală, însoțită de un gest, menită a atrage protecția divină asupra unei persoane sau a unui lucru; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvânt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).

binecuvânta vt [At: BIBLIA (1688) pr 8/19 / V: (reg) bire- / Pzi: ~tez, (rar) -vânt / E: bine + cuvânta] 1 (D. Dumnezeu) A revărsa grația divină Si: a blagoslovi. 2 (D. preoți) A invoca harul divinității asupra cuiva sau a ceva Si: a blagoslovi, (îvr) a bine-grăi. 3 (Pan) A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând pe Dumnezeu). 4 A slăvi pe Dumnezeu. 5 (Pan) A slăvi (în semn de recunoștință) Si: a ferici, a lăuda, a preamări.

BINECUVÂNTA, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A revărsa harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvânt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).

A BINECUVÂNTA ~ez tranz. 1) A face să se bucure de fericire, revărsând harul divin; a blagoslovi. 2) (despre preoți) A ajuta să beneficieze de harul divinității prin invocare; a blagoslovi. 3) fig. A susține, exprimându-și acordul; a aproba; a încuviința; a consimți. /bine + a cuvânta

binecuvântà v. 1. a chema favorurile cerești asupra cuiva; 2. a dărui cu toate bunătățile; 3. a lăuda, a glorifica: binecuvântați pe Domnul! [Traducere după slav. blagoslovi].

birecuvânta vt vz binecuvânta

binecuvinta vb. I. v. binecuvînta.

binecuvînta vb. I. tr. 1 (despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (despre preoți) A invoca harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ◊ Ext. Binecuvintează-mă, tată, și rămîi sănătos! (CR.). ♦ Analog. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocînd adesea numele lui Dumnezeu). 2 A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ Analog. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. ◊ Ext .Binecuvînta ziua în care a cunoscut-o. • prez.ind. -ez, (înv.) binecuvînt. și (înv.) binecuvinta vb. I. /bine + cuvînta, după slav. благословнтн, lat. benedicere.

BINECUVÎNTA (-tez) vb. tr. 1 A invoca favoarea, ocrotirea cerească asupra cuiva ¶ 2 A face să sporească (averea, norocul cuiva), a da ajutorul ceresc ¶ 3 A slăvi, a preamări: să binecuvîntăm pe Domnul [trad. din vsl. blagosloviti].

BINECUVÎNTAT adj. p. BINECUVÎNTA.

BUNECUVÎNTA, binecuvîntez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală pentru a atrage asupra cuiva ajutorul divinității. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos! CREANGĂ, P. 274. ♦ (Cu privire la obiecte de care se servesc oamenii) A sfinți, a blagoslovi printr-o formulă rituală, pentru a fi de folos sau a prii oamenilor. Popa Tonea se așază în capul mesei, binecuvîntează mîncarea. GALACTION, O. I 180. 2. (Subiectul este divinitatea) A revărsa asupra cuiva belșug, mulțumire, satisfacție. Dumnezeu m-au binecuvîntat cu o mulțime de copii. SBIERA, P. 188. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva care îți dă satisfacție, te mulțumește. Loc bun, vericule! spuse la întîia țuică pe care o bău... După altă țuică se porni iar să binecuvînteze locul unde slujea. PAS, L. I 91. – Prez. ind. și: binecuvînt.

BINECUVÎNTA, binecuvîntez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală, pentru a atrage asupra unei persoane ajutorul divinității sau pentru ca un lucru să aducă folos. 2. (Despre divinitate) A revărsa asupra cuiva belșug, fericire. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva. [Prez. ind. și: binecuvînt] – Din bine¹ + cuvînta (după v. sl. blagosloviti).

binecuvîntéz v. tr. Invoc favoarea lui Dumnezeŭ asupra cuĭva: a binecuvînta armata. Glorific, laud: binecuvîntați pe Domnu! Recompensez, dăruĭesc cuĭva toate bunătățile: Dumnezeŭ îĭ binecuvîntează pe ceĭ harnicĭ. – Și -vintez -ezĭ, -ează, să -vintez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ ea).

binecuvânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 3 binecuvântează; conj. prez. 1 sg. să binecuvântez, 3 să binecuvânteze

binecuvânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 2 sg. binecuvântezi, 3 binecuvântează

binecuvânta vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 2 sg. binecuvântezi, 3 sg. și pl. binecuvântează

binecuvântez, -vintezi 2.

BINECUVÂNTA vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. v. preamări.

A binecuvânta ≠ a afurisi, a blestema

BINECUVÎNTA vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. a glorifica, a lăuda, a mări, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, (rar) a ferici. (Să ~ ziua de față.)

binecuvînta (binecuvîntez, binecuvîntat), vb. – A blagoslovi. De la bine și cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl. blagosloviti, cf. lat. benedicere. În limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. – Der. binecuvîntare, s. f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvîntător, adj. (care binecuvîntează).