BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet-muzician care compunea și recita cântece războinice și religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.

BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, folosită mai ales la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună ori a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

bard sm [At: EMINESCU, O. I, 104 / Pl: ~rzi / E: fr barde] 1-2 (Înv) Poet (celt) care compunea și recita cânturi de glorificare a zeilor și a eroilor naționali.

bardă sf [At: BIBLIA (1688), ap. HEM 2520 / Pl: ~de, bărzi, (înv) berde / E: mg bard] 1 Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată, mai ales, la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. 2 Lovitură dată cu barda (1). 3 (Îe) A fi cioplit numai din (sau neluat în) ~ A fi bădăran. 4 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da în lună A fi nesocotit. 5 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da (ori cu securea, cu pușca) în Dumnezeu A se răzvrăti. 6 (Îae) A nu avea respect față de nimeni. 7 (Ast) Constelația Perseu Si: carul-dracului, căpățână, toporul. corectat(ă)

barz, ~ă a [At: CADE / E: nct] (Ban; d. păsări) Cu pene de culori amestecate.

bard s.m. 1 (la vechii celți) Poet care compunea și recita cîntece războinice și religioase. 2 Gener. Poet (de importanță națională). Din lungul horelor amestecate, Barzii ridic-a lor glasuri bărbate (EMIN.). Bardul de la Mircești. • pl. barzi. /<fr. barde, it. bardo.

bardă s.f. 1 Unealtă pentru cioplitul lemnului, cu tăișul lat și cu coada scurtă (curbată lateral); (în trecut) secure folosită ca armă de luptă. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca (ALECS.). ◇ expr. A fi cioplit (numai) din bardă = a) (despre obiecte) a fi încă nefinisat; b) (despre oameni) a fi prost crescut, bădăran, grosolan. A da (sau a azvîrli, a zvîrli) (și) cu barda în lună (ori în Dumnezeu) = a) a fi nesocotit sau nebun; b) a fi recalcitrant; a se răzvrăti. 2 Lovitură dată cu această secure. După barda pe care a primit-o în cap, oșteanul nu s-a mai ridicat. 3 (astron.; pop.; art.; și nm. pr.) Constelația Perseu. • pl. bărzi. /<magh. bard.

*BARD sm. 1 🔎 Poet sau preot la vechii Celți care cînta isprăvile vitejești ale oamenilor celebri (🖼 373) ¶ 2 pr. ext. Poet: Noi avem în veacul nostru acel soiu ciudat de barzi Care ’ncearcă prin poeme să devie cumularzi (EMIN.) [fr.].

BARDĂ (pl. -de, ⦿bărzi) sf. 1 🔧 Unealtă a dulgherilor cu care cioplesc lemnul, un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă; altă dată întrebuințată și ca armă de războiu (🖼 374): un pridvor al cărui acoperiș sta răzimat pe stîlpi ciopliți din ~ (ODOB.); încep a asvîrli într’înșii cu săgeți, suliți, barde și lănci (BĂLC.); proverb: svîrle cu barda în Dumnezeu (sau în lună), se zice despre cei nesocotiți, nebuni sau despre aceia cari se răzvrătesc împotriva tuturor ¶ 2 💫 pop. BARDA constelațiunea Perseu, numită de popor și „Căpățîna”, „Toporul” sau „Carul dracului” (🖼 375) [ung. bárd].

❍BARDZ... = BARZ...

BARZ I. adj. Băn. Sur, cenușiu, cu pene de coloare amestecată, albe și negre (vorb. de păsări): pene barze; gîscă ~ă; Uiu-iu, găină ~ă Focu să te arză! (PĂC.) II. BARZĂ (pl. berze) sf. 🐦1 Mare pasăre călătoare din ordinul picioroangelor; are ciocul drept, mai lung decît capul, gîtul mare, penele albe, iar la vîrful aripelor, negre; picioarele, lungi și roșii, cu 4 degete; trăește în Europa, Africa și Asia, mai mult prin locurile băltoase și cele udate de rîuri; se hrănește cu broaște, șopîrle, șerpi, pești, șoareci, insecte și viermi; la apropierea toamnei, pleacă de la noi spre țări mai calde ducîndu-se pînă în centrul Africei; se întoarce pe la mijlocul lui Martie, făcîndu-și cuibul în copaci, pe acoperișurile caselor sau în clopotnițe; sosirea ei, ca și a rîndunelelor, este un semn că s’au sfîrșit gerurile (Ciconia alba) (🖼 390): o ~ obraznică a îndrăznit să și așeze cuibul lîngă coșul bucătăriei (I.-GH.); proverb: a se îngîmfa ca barza, se zice de cei ce se mîndresc peste măsură, și mai ales despre săracii mîndri ¶ 2 ~-NEAGRĂ, pasăre ceva mai mică decît barza albă, de care se deosebește prin penele ei brune negricioase, cu lustru metalic violet sau verde; pîntecele și șoldurile sînt însă albe; e sălbatică și sperioasă, de aceea nu se apropie de locuințe, ci trăește prin pădurile dese și pe munți; numită și „barză-țigănească” (Ciconia nigra) [comp. alb. bardhă].

CĂPĂȚÎNĂ (pl. -ni) sf. 1 Cap de vită, de animal mai mare, despărțit de trup: ~ de cal; ~ de bou ¶ 2 Cap (de om mort) despuiat de piele și de păr, țeastă, craniu ¶ 3 Fig. familiar Cap mare și sec, cap fără creieri ¶ 4 Se aplică la fructul unora din plante care au rotunjimea sau sfericitatea unor căpățîni: ~ de varză; ~ de ceapă; ~ de usturoiu; ~ de mac 🖼 823); ¶ 5 ~ de zahăr, con mare de zahăr (🖼 824); ~ de cuiu, căpătîiul gros al cuiului; ~ de bold, gămălie ¶ 8 🔧 Buciumul sau butucul roții: roatele făcute din căpățîni, spițe și obezi R. -COD. ¶ 7 💫 CĂPĂȚÎNA, constelațiunea Perseu 👉 BARDĂ 2 [lat. *capĭtīna].

BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet care compunea și recita cântece războinice și religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.

BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet care compunea și recita cîntece războinice și religioase. ♦ (Azi, fig.) Poet (național). Pentaur ridică vocea și, pe harpa lui de bard, Epopeea strălucită curge falnică și clară. MACEDONSKI, O. I 104. Iată cum ni-l înfățișează bardul de la Mircești [războiul ruso-romîno-turc]. GHEREA, ST. CR. II 85. Din lungul horelor amestecate. Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31.

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat, cu coada scurtă (de obicei adusă puțin spre dreapta), întrebuințată la cioplitul lemnului, altădată și ca armă în război (v. halebardă). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape. BENIUC, V. 7. Petre își iuți mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, și avea în mînă barda cu care cioplise și pe care a luat-o, fără să-și dea seama, ca un băț, cînd pleci la drum. REBREANU, R. II 199. Stîlpi ciopliți din bardă. ODOBESCU, S. I 127. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca. ALECSANDRI, P. P. 79. ◊ Expr. Cioplii (numai) din bardă = (despre obiecte) încă nefinisat; (despre oameni) grosolan, bădăran. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit, sărit, șui. – Pl. și: barde (TEODORESCU, P. P. 180).

BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet care compunea și recita cîntece războinice și religioase. ♦ Poet (național). – Fr. barde (lat. lit. bardus).

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului, altădată și ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit. Cioplit din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Magh. bárd.

BARD s.m. (Ist.) Poet celt care cînta în poeziile sale pe zei sau pe eroi. ♦ (P. ext.) Poet național. [< fr. barde, it. bardo < celt. bardas].

BARD s. m. 1. poet și cântăreț la celți. 2. poet eroic și liric. (< fr. barde, lat. bardus)

BARD ~zi m. 1) (la celți) Poet care cânta eroii și faptele lor vitejești. 2) Poet național. /<lat. bardus, fr. barde

BARDĂ bărzi f. Unealtă, constând dintr-un corp de oțel cu tăiș lat și curbat, cu o coadă scurtă de lemn tare, folosită, mai ales, la cioplitul lemnului; toporișcă. [G.-D. bărzii] /<ung. bard

bard m. 1. poet care cânta isprăvile eroilor (la Celți); 2. poet eroic și liric: și noi avem în veacul nostru acel soiu ciudat de barzi EM.

bardă f. săcure de dulgher cu tăișul lat și coada scurtă. [Ung. BÁRD].

*bard m. (fr. barde, d. celticu bárdas). Poet celtic care cînta faptele eroilor. Fig. Poet eroic și liric.

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

barz, -ă adj. (din bearz, met. din breaz. V. barză). Ban. Breaz, peag, cu pene ca ale berzeĭ orĭ coțofeneĭ: cocoșĭ berjĭ, găinĭ berze.

bard s. m., pl. barzi

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bard s. m., pl. barzi

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bard s. m., pl. barzi

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bardă, pl. bărzi

bardă, -zi.

bardă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bardie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.

bard (< celta veche bardos) 1. Poet și cântăreț din țările celtice (Gallia, Irlanda, Cornwall, Țara Galilor, Scoția). Prezența lor este atestată încă din sec. 2 î. Hr. Ei alcătuiau, alături de preoții celților, druizii, pătura intelectualilor. Compuneau cântece de laudă sau satirice pe care le cântau la petreceri, întruniri sau în cerc restrâns. Se acompaniau la cruth*. În calitatea lor de critici ai acțiunilor publice și private, exercitau o mare influență morală asupra comunității. Au fost alungați din Gallia de către romani. De-a lungul ev. med., în insulele britanice (regiunile ocupate de celți), b. erau fie atașați curților princiare și nobiliare fie cântăreți ambulanți. Repertoriul lor cuprindea, pe lângă ode și satire, elegii, cântece de dragoste, proverbe și balade (saga). Erau istorici și genealogiști (și în această activitate activau pe lângă mănăstiri). Erau organizați în confrerii pe districte și țineau întruniri anuale (eisteddfod). Cântăreți ai libertăților naționale, b. au fost persecutați de către englezi pe măsură ce aceștia cucereau ținuturile celtice (începând din sec. 13). În vremea Renașterii*, deși numărul b. crește considerabil, poziția lor socială decade, ei devenind, în majoritatea cazurilor un fel de bufoni vagabonzi și turbulenți. Abia în sec. 19, artiștii romantici încearcă să reînvie tradiția bardică, cu care ocazie se reiau întrunirile anuale. Muzica b. medievală nu s-a păstrat. 2. În zilele noastre, termenul desemnează metaforic pe poeții lirici în genere („bardul din Mircești”).

a da cu barda-n Dumnezeu expr. (pop.) a acționa fără scrupule.

BARD s. v. poet.

BARDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

BARZ adj. v. pestriț.

bard s. v. POET.

BARDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

barz adj. v. PESTRIȚ.

bardă, barde, bărzi, s.f. 1. Movila sau gruiul pe care se poziționează hăitașul atunci când dirijează vânatul (uneori în formă dim.). 2. Hăitaș așezat pe o movilă, cu scopul dirijării vânatului către țiitori: „Du-te de bardă pa bardica ačaie” (Idem). 3. Secure cu tăiș lat. ■ (top.) Bardău (1.850 m), munte cu vârful rotunjit, situat pe hotarul dintre Vișeul de Sus și Poienile de sub Munte. ■ (onom.) Barda, Bârda, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bard (Scriban, Șăineanu, DER).