20 de definiții pentru atribuție atribuțiune

atribúție s/ȚAt: (a. 1839) URICARIUL V, 152/2 / V: (înv) -iune / Pl: ~ii / E: fr attribution] 1 Competență presupusă de o funcție. 2 Drept conferit unei funcții. 3 Responsabilități care sunt de resortul unei funcții. 4 Autoritate care se exercită într- anumită sferă de activitate. 5 (Frm; imp) Atribuire (9).

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, obligație, sarcină dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiune s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de competință, de autoritate sau de activitate; obligație, însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. Se creează conflicte de atribuții între autorități. BART, E. 297. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: atribuțiúne s. f.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate; însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Fr. attribution (lat. lit. attributio, -onis).

atribúție (a-tri-, -ți-e) s. f., art. atribúția (-ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (-ți-i-)

atribúție s. f. (sil. -tri-, -ți-e), art. atribúția (sil. -ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (sil. -ți-i-)

ATRIBÚȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)

ATRIBÚȚIE s.f. Competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligație, însărcinare. [Gen. -iei, var. atribuțiune s.f. / cf. fr. attribution, lat. attributio].

ATRIBÚȚIE s. f. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate. (< fr. attribution, lat. attributio)

ATRIBÚȚIE ~i f. Sferă de activitate sau de competență a cuiva sau a ceva. ~a instanței de judecată. [G.-D. atribuției; Sil. a-tri-bu-ți-e] /<fr. atribution, lat. attributio, ~onis

atribuțiúne sf vz atribuție

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s.f. v. atribuție.

atribuți(un)e f. 1. fapta de a atribui; 2. dreptul de a examina, de a judeca: adunarea își exercită atribuțiunile; 3. întinderea unei puteri, competență.

*atribuțiúne f. (lat. attribútio, -ónis). Acțiunea de a atribui. Lucrare care e de competența orĭ în sarcina cuĭva: asta nu e în atribuțiunile mele. Parte de administrațiune asignată unuĭ funcționar: atribuțiunile unuĭ primar. – Și -úție.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ATRIBÚȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)

Intrare: atribuție
atribuție substantiv feminin

Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular atribuție atribuția
plural atribuții atribuțiile
genitiv-dativ singular atribuții atribuției
plural atribuții atribuțiilor
vocativ singular
plural
atribuțiune
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular atribuțiune atribuțiunea
plural atribuțiuni atribuțiunile
genitiv-dativ singular atribuțiuni atribuțiunii
plural atribuțiuni atribuțiunilor
vocativ singular
plural