18 definiții pentru atribuție atribuțiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

atribuție sf [At: (a. 1839) URICARIUL V, 152/2 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr attribution] 1 Competență presupusă de o funcție. 2 Drept conferit unei funcții. 3 Responsabilități care sunt de resortul unei funcții. 4 Autoritate care se exercită într-anumită sferă de activitate. 5 (Frm; imp) Atribuire (9).

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, obligație, sarcină dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiune s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de competință, de autoritate sau de activitate; obligație, însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. Se creează conflicte de atribuții între autorități. BART, E. 297. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: atribuțiúne s. f.

ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate; însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Fr. attribution (lat. lit. attributio, -onis).

ATRIBÚȚIE s.f. Competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligație, însărcinare. [Gen. -iei, var. atribuțiune s.f. / cf. fr. attribution, lat. attributio].

ATRIBÚȚIE s. f. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate. (< fr. attribution, lat. attributio)

ATRIBÚȚIE ~i f. Sferă de activitate sau de competență a cuiva sau a ceva. ~a instanței de judecată. [G.-D. atribuției; Sil. a-tri-bu-ți-e] /<fr. atribution, lat. attributio, ~onis

atribuțiune sf vz atribuție

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.

ATRIBUȚIÚNE s.f. v. atribuție.

atribuți(un)e f. 1. fapta de a atribui; 2. dreptul de a examina, de a judeca: adunarea își exercită atribuțiunile; 3. întinderea unei puteri, competență.

*atribuțiúne f. (lat. attribútio, -ónis). Acțiunea de a atribui. Lucrare care e de competența orĭ în sarcina cuĭva: asta nu e în atribuțiunile mele. Parte de administrațiune asignată unuĭ funcționar: atribuțiunile unuĭ primar. – Și -úție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

atribúție (a-tri-, -ți-e) s. f., art. atribúția (-ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (-ți-i-)

atribúție s. f. (sil. -tri-, -ți-e), art. atribúția (sil. -ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (sil. -ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ATRIBÚȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)

ATRIBUȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)

Intrare: atribuție
atribuție substantiv feminin
  • silabație: a-tri-bu-ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • atribuție
  • atribuția
plural
  • atribuții
  • atribuțiile
genitiv-dativ singular
  • atribuții
  • atribuției
plural
  • atribuții
  • atribuțiilor
vocativ singular
plural
atribuțiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • atribuțiune
  • atribuțiunea
plural
  • atribuțiuni
  • atribuțiunile
genitiv-dativ singular
  • atribuțiuni
  • atribuțiunii
plural
  • atribuțiuni
  • atribuțiunilor
vocativ singular
plural

atribuție atribuțiune

etimologie: