armurár¹ sm [At: MARIAN, ap. HEM, 1713 / V: -e², ~ie, -morare, (reg) -iu¹ / Pl: ~i / E: nct] 1 Plantă medicinală erbacee din familia compositelor, cu frunzele superioare lucioase și cele inferioare colțuroase și spinoase, folosită pentru vindecarea unei boli de vite Cf armurare¹ (1), armurariță (Sylibum marianum). (Reg) Planta Echinops commutatus. 3-5 Armurare¹ (1, 3, 4).

armurár² sm vz armurier

armurár³ sm vz armurare¹

armurar m. 1. boală de vite: putrezirea armurilor; 2. burueană de vindecat armurarul (Carduus marianus). [V. arm].

armurár n. (d. arm, armurĭ). Dalac (pústula maligna). S. m. Un fel de scaĭ (cárdus marianus) întrebuințat de popor contra boaleĭ cu acelașĭ nume. – Boala se maĭ numește și armurare (f.) și armurăriță (f.), pl. e.

ARMURÁR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

ARMURÁR s. v. tătarnică.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

armurar s. v. TĂTARNICĂ.

armurár, armurare, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba-cerbului (Bud, 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi, 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie híert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” + suf. -ar (Scriban, Șăineanu, DER). Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, cf. DER).

armurár, -e, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba cerbului (Bud 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie híert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” (DER) + -ar.