2 intrări

17 definiții

apocopá (a ~) vb., ind. prez. 3 apocopeáză

apocopá vb., ind. prez. 3 sg. apocopeáză

APOCOPÁ vb. I. tr. A produce o apocopă. [<apocopă].

APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.

APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.

APOCÓPĂ, apocope, s. f. Căderea vocalei finale a unui cuvînt. De la cuvîntul «fără» s-a ajuns, prin apocopă, la «făr’».

APOCÓPĂ, apocope, s. f. Cădere a vocalei finale a unui cuvânt. „Fără” a devenit „făr'” prin apocopă.Fr. apocope (lat. lit. apocopa).

apocópă s. f., g.-d. art. apocópei; pl. apocópe

apocópă s. f., g.-d. art. apocópei; pl. apocópe

apocópă sf [At: DA / A: (Trs) apo- / Pl: ~pe / E: fr apocope, lat apocopa] (Grm) Dispariția unuia sau a mai multor sunete de la sfârșitul unui cuvânt Cf sincopă.

APOCÓPĂ s.f. 1. Cădere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe de la sfârșitul unui cuvânt. 2. Fractură în care o parte a osului este pierdută. [< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo – afară, koptein – a tăia].

APOCÓPĂ s. f. 1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia. 2. fractură cu pierderea unei părți a osului. (< fr. apocope, lat. apocopa)

APOCÓPĂ ~e f. Cădere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. /<fr. apocope, lat. apocopa

apocopă f. Gram. omiterea unei litere sau silabe la sfârșitul unei vorbe: zi, fă = zice, face.

*apócopă f. (vgr. apokopé, tăĭere. V. sincopă). Gram. Omiterea uneĭ litere sau silabe la sfîrșitu unuĭ cuvînt, precum a zice îld. a zicere. – Fals -ópă.

*apocopéz v. tr. (d. apócopă; fr. apocoper. V. sincopez). Gram. Scot o literă saŭ silabă de la sfîrșitu uneĭ vorbe: a apocopa o silabă. Prescurtez pin [!] apócopă: a apocopa o vorbă.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

APOCÓPĂ s. f. (< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo „afară” + koptein „a tăia”): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia, fără ca înțelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr' să-mi spui”, din până în „pân' la tine”, din niciodată în „grăbit ca niciodat'” etc.; silaba finală -de din unde în „Un’ te duci?”. Ca și sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului (v.).

Intrare: apocopa
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) apocopa apocopare apocopat apocopând singular plural
apocopea apocopați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) apocopez (să) apocopez apocopam apocopai apocopasem
a II-a (tu) apocopezi (să) apocopezi apocopai apocopași apocopaseși
a III-a (el, ea) apocopea (să) apocopeze apocopa apocopă apocopase
plural I (noi) apocopăm (să) apocopăm apocopam apocoparăm apocopaserăm, apocopasem*
a II-a (voi) apocopați (să) apocopați apocopați apocoparăți apocopaserăți, apocopaseți*
a III-a (ei, ele) apocopea (să) apocopeze apocopau apocopa apocopaseră
Intrare: apocopă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apoco apocopa
plural apocope apocopele
genitiv-dativ singular apocope apocopei
plural apocope apocopelor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)