APOCOPĂ Accident* fonetic constând în căderea unuia sau a mai multor sunete aflate la sfârșitul unui cuvânt; extensiunea maximă a apocopei este de două silabe. Tipurile mai frecvente de apocopă sunt: a) reducerea unui cuvânt compus sau a unui cuvânt component al unei sintagme considerate ca prea lungi: cinematograf > cinema; mamă-ta > mă-ta, tată-tău > ta-tu; b) reducerea, în fonetică sintactică, a vocalei finale dintr-un cuvânt. În acest caz, unii lingviști vorbesc de eliziune*. Apocopă se marchează grafic prin liniuță de unire sau apostrof: sor-ta. c-un picior, las' să fie, mam' mare. • Apocopă este considerată o caracteristică a pronunțării regionale maramureșene mătu [-șă], ma [-mă]; în cazul formelor verbale de indicativ și conjunctiv prezent, datorită apocopei apar aici unele modificări în realizările sufixelor și desinențelor: (să) găzduie (pentru găzduiește, să găzduiască), (să) grăie (pentru grăiește, (să) grăiască) etc. În poezie, apocopa este folosită în realizarea măsurii și a ritmului: Zidul se suia, / și o cuprindea / Pân' la gleznișoare/ Pân' la pulpișoare. În dialog, apocopa este o marcă a oralității: – Atunci... cum? / – Iac-așa! Vezi ELIZIUNE. C.C.