antonomasie sf [At: DEX² / Pl: ~ii / E: ngr ἀντονομασία, it antonomasia] 1-2 (Ret) Antonomază (1-2).

ANTONOMASIE, antonomasii, s. f. Figură de stil prin care un nume comun e înlocuit cu numele unei persoane sau al unui personaj care reprezintă tipul unei anumite însușiri. Cuvinte ca «mecena» și «donjuan» sînt exemple de antonomasie. – Variantă: antonomază s. f.

ANTONOMASIE s.f. v. antonomază.

ANTONOMASIE s. f. antonomază. (< lat., gr., it. antonomasia)

antonomază sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr antonomase] 1 Figură de stil prin care se folosește un nume comun în locul unui nume propriu Si: antonomasie (1). 2 Figură de stil prin care se folosește un nume propriu sau o perifrază în locul unui nume comun Si: antonomasie (2).

*ANTONOMAZĂ (pl. -aze) sf. 📖 Figură de retorică prin care în locul unui nume comun se pune un nume propriu sau în locul unui nume propriu se dă, prin perifrază, calificativul care-l caracterizează (un Zoil, un critic răutăcios; luptătorul de la Abrud, Avram Iancu) [fr. < gr.].

ANTONOMAZĂ s. f. v. antonomasie.

ANTONOMAZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu numele unei persoane (sau invers). – Fr. antonomase (< gr.).

ANTONOMAZĂ s.f. Figură de stil constînd în folosirea unui nume comun în locul unui nume propriu și invers. [Var. antonomasie s.f. / < fr. antonomase, cf. it., gr. antonomasia < anti – în loc de, onoma – nume].

ANTONOMAZĂ s. f. figură retorică constând în folosirea unui nume comun în locul unuia propriu și invers; antonomasie. (< fr. antonomase)

ANTONOMAZĂ ~e f. Figură de stil, constând în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun și invers. /<fr. anthonomase

antonomază f. figură de vorbe care înlocuește un nume propriu cu altul comun: regele-poet, pentru David; și invers, un Neron, pentru un tiran.

!antonomasie (antonomază) (înv.) s. f., art. antonomasia, g.-d. art. antonomasiei; pl. antonomasii, art. antonomasiile (desp. -si-i-)

antonomasie (figură de stil) (înv.) s. f., art. antonomasia, g.-d. antonomasii, art. antonomasiei

antonomasie s. f., antonomasia, g.-d. art. antonomasiei

antonomasie

antonomază s. f., g.-d. art. antonomazei; pl. antonomaze

antonomază s. f., g.-d. art. antonomazei; pl. antonomaze

antonomază s. f., g.-d, art. antonomazei; pl. antonomaze

ANTONOMASIE s. v. antonomază.

antonomasie s. v. ANTONOMAZĂ.

ANTONOMAZĂ s. (LIT.) (rar) antonomasie. (~ este o figură de stil.)

ANTONOMAZĂ s. (LIT.) (rar) antonomasie. (~ este o figură de stil.)

antonomază (gr. antonomasia din anti „în locul” și onoma „nume”), figură de substituție, prin care se înlocuiește: a) un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), pe baza unei relații de interpretare cvasisinonimică: numele (comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt (A). a) În antichitate, Aristoteles era numit „Filozoful”; lui Demostene și Cicero li se spunea „Oratorul”, iar Homer era „Poetul”. În literatura română se folosesc a. perifrastice ca: „Luceafărul poeziei românești”, pentru Eminescu, „Bardul de la Mircești”, pentru V. Alecsandri etc.; b) În virtutea unei analogii, s-a ajuns să se spună unui paznic neînduplecat „un Cerber”, unui critic aspru și invidios „un Zoïl” etc. Numele comune devenite nume proprii sunt, de fapt, apoziții sau epitete ale adevăratului nume propriu, căruia prin substantivare, i s-au substituit; Aristotel, filozoful etc. În numele istorice românești (ca și în cele străine), cum sunt: „Ștefan cel Mare”, „Mircea cel Bătrân”, „Ion Vodă cel Cumplit” etc., determinanții „cel Mare”, „cel Bătrân” etc. sunt epitete substantivate prin a. De asemenea, în onomastica românească, nume ca „Surdu”, „Scurtu” „Mica” etc. sunt a. • A. fiind o figură de substituție generată de o comparație subînțeleasă este considerată de unii autori specie a metaforei, iar alții, fără nici o justificare științifică, o asociază cu metonimia (cf. și Géruzez, p. 188). Sin. pronominație.

ANTONOMAZĂ (< fr. antonomase < gr. antonomasia) Figură de stil socotită de unii autori o varietate a metaforei (v.), a sinecdocei (v.) prin care un nume propriu este folosit în locul unui substantiv comun sau a unei perifraze și invers (ex. Neron, pentru tiran; Aristofan, pentru scriitor care atacă fără cruțare moravurile societății, Mecena, pentru protector al artelor; poetul țărănimii, pentru G. Coșbuc; poetul Nopților, pentru Al. Macedonski; bardul de la Mircești, pentru V. Alecsandri; Cetatea eternă, în loc de Roma etc.).