antonomază (gr. antonomasia din anti „în locul” și onoma „nume”), figură de substituție, prin care se înlocuiește: a) un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), pe baza unei relații de interpretare cvasisinonimică: numele (comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt (A). a) În antichitate, Aristoteles era numit „Filozoful”; lui Demostene și Cicero li se spunea „Oratorul”, iar Homer era „Poetul”. În literatura română se folosesc a. perifrastice ca: „Luceafărul poeziei românești”, pentru Eminescu, „Bardul de la Mircești”, pentru V. Alecsandri etc.; b) În virtutea unei analogii, s-a ajuns să se spună unui paznic neînduplecat „un Cerber”, unui critic aspru și invidios „un Zoïl” etc. Numele comune devenite nume proprii sunt, de fapt, apoziții sau epitete ale adevăratului nume propriu, căruia prin substantivare, i s-au substituit; Aristotel, filozoful etc. În numele istorice românești (ca și în cele străine), cum sunt: „Ștefan cel Mare”, „Mircea cel Bătrân”, „Ion Vodă cel Cumplit” etc., determinanții „cel Mare”, „cel Bătrân” etc. sunt epitete substantivate prin a. De asemenea, în onomastica românească, nume ca „Surdu”, „Scurtu” „Mica” etc. sunt a. • A. fiind o figură de substituție generată de o comparație subînțeleasă este considerată de unii autori specie a metaforei, iar alții, fără nici o justificare științifică, o asociază cu metonimia (cf. și Géruzez, p. 188). Sin. pronominație.