2 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

amuțíre1 sf [At: DA / Pl: ~ri / E: amuți1] 1-6 Asmuțire (1-6).

amuțire2 sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 1120 / Pl: -ri / E: amuți2] 1 Pierdere a graiului. 2 (Fig) Încetare a oricărui zgomot. 3 (Liv) Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet. – V. amuți.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet. – V. amuți.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ◊ Fig. încetare a oricărui zgomot.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetare a oricărui zgomot.

amuțíre s. f., g.-d. art. amuțírii; pl. amuțíri

amuțíre s. f., g.-d. art. amuțírii; pl. amuțíri

AMUȚÍRE ~i f. 1) v. A AMUȚI. 2) lingv. Fenomen fonetic constând în pronunțarea din ce în ce mai slabă a unui sunet, până la dispariția lui totală. /v. a amuți

amuțí1 vt [At: DA / Pzi: -țesc / E: amuța css] A asmuța.

amuțí2 v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: -țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, incit făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muțí (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. ~ [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

amuțí (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 să amuțeáscă

amuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțeáscă

AMUȚÍ vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.

Intrare: amuți
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) amuți amuțire amuțit amuțind singular plural
amuțește amuțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) amuțesc (să) amuțesc amuțeam amuții amuțisem
a II-a (tu) amuțești (să) amuțești amuțeai amuțiși amuțiseși
a III-a (el, ea) amuțește (să) amuțească amuțea amuți amuțise
plural I (noi) amuțim (să) amuțim amuțeam amuțirăm amuțiserăm, amuțisem*
a II-a (voi) amuțiți (să) amuțiți amuțeați amuțirăți amuțiserăți, amuțiseți*
a III-a (ei, ele) amuțesc (să) amuțească amuțeau amuți amuțiseră
Intrare: amuțire
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular amuțire amuțirea
plural amuțiri amuțirile
genitiv-dativ singular amuțiri amuțirii
plural amuțiri amuțirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)