2 intrări

25 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

amuțire2 sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 1120 / Pl: ~ri / E: amuți2] 1 Pierdere a graiului. 2 (Fig) Încetare a oricărui zgomot. 3 (Liv) Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.

amuțíre1 sf [At: DA / Pl: ~ri / E: amuți1] 1-6 Asmuțire (1-6).

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet. – V. amuți.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet. – V. amuți.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ◊ Fig. încetare a oricărui zgomot.

AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetare a oricărui zgomot.

AMUȚÍRE ~i f. 1) v. A AMUȚI. 2) lingv. Fenomen fonetic constând în pronunțarea din ce în ce mai slabă a unui sunet, până la dispariția lui totală. /v. a amuți

amuțí2 v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: ~țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.

amuțí1 vt [At: DA / Pzi: ~țesc / E: amuța css] A asmuța.

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muțí (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

A AMUȚÍ ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire

amuțì v. 1. a (se) face mut;. 2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură); 3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].

amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

amuțíre s. f., g.-d. art. amuțírii; pl. amuțíri

amuțíre s. f., g.-d. art. amuțírii; pl. amuțíri

amuțí (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 să amuțeáscă

amuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțeáscă

arată toate definițiile

Intrare: amuțire
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • amuțire
  • amuțirea
plural
  • amuțiri
  • amuțirile
genitiv-dativ singular
  • amuțiri
  • amuțirii
plural
  • amuțiri
  • amuțirilor
vocativ singular
plural
Intrare: amuți
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • amuți
  • amuțire
  • amuțit
  • amuțitu‑
  • amuțind
  • amuțindu‑
singular plural
  • amuțește
  • amuțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • amuțesc
(să)
  • amuțesc
  • amuțeam
  • amuții
  • amuțisem
a II-a (tu)
  • amuțești
(să)
  • amuțești
  • amuțeai
  • amuțiși
  • amuțiseși
a III-a (el, ea)
  • amuțește
(să)
  • amuțească
  • amuțea
  • amuți
  • amuțise
plural I (noi)
  • amuțim
(să)
  • amuțim
  • amuțeam
  • amuțirăm
  • amuțiserăm
  • amuțisem
a II-a (voi)
  • amuțiți
(să)
  • amuțiți
  • amuțeați
  • amuțirăți
  • amuțiserăți
  • amuțiseți
a III-a (ei, ele)
  • amuțesc
(să)
  • amuțească
  • amuțeau
  • amuți
  • amuțiseră
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • muți
  • muțire
  • muțit
  • muțitu‑
  • muțind
  • muțindu‑
singular plural
  • muțește
  • muțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • muțesc
(să)
  • muțesc
  • muțeam
  • muții
  • muțisem
a II-a (tu)
  • muțești
(să)
  • muțești
  • muțeai
  • muțiși
  • muțiseși
a III-a (el, ea)
  • muțește
(să)
  • muțească
  • muțea
  • muți
  • muțise
plural I (noi)
  • muțim
(să)
  • muțim
  • muțeam
  • muțirăm
  • muțiserăm
  • muțisem
a II-a (voi)
  • muțiți
(să)
  • muțiți
  • muțeați
  • muțirăți
  • muțiserăți
  • muțiseți
a III-a (ei, ele)
  • muțesc
(să)
  • muțească
  • muțeau
  • muți
  • muțiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

amuțire

  • 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.1. figurat Încetarea oricărui zgomot.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.
    surse: DEX '98 DEX '09

etimologie:

  • vezi amuți
    surse: DEX '98 DEX '09

amuți muți

  • 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.1. figurat A înceta de a vorbi; a se potoli, a se liniști.
      exemple
      • Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni ușor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47.
        surse: DLRLC
      • Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172.
        surse: DLRLC
      • Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128.
        surse: DLRLC
      • tranzitiv factitiv Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42.
        surse: DLRLC
    • 1.2. figurat (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete.
      surse: DLRLC 2 exemple
      exemple
      • Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48.
        surse: DLRLC
      • Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72.
        surse: DLRLC

etimologie:

  • limba latină *ammutire (din mutus „mut”).
    surse: DEX '09 DEX '98