ambrozie sf [At: PANN, E. V, 70 / V: amvrozie / Pl: ~ii / E: fr ambroise, lat ambrosia] 1 (În mitologia greacă) Hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică. 2 (Pex) Băutură minunată.

AMBRÓZIE, s. f. (În mitologia greacă) Hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă tinerețe veșnică și nemurire celor care gustă din ea; fig. băutură minunată. Prin vase de-aur și prin cupe De cornalină și agată, De silfi ușori gentile trupe Ar tot turna, zburînd în grupe, O ambrozie delicată. MACEDONSKI, O. I 67. – Pronunțat: -zi-e. – Accentuat și: ambrozíe.

AMBRÓZIE s. f. (În mitologia greacă) Hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică; p. ext. băutură minunată. – Fr. ambroisie (lat. lit. ambrosia).

AMBRÓZIE s.f. 1. (Mit.) Hrana zeilor olimpici, care în credințele antice avea puterea de a păstra tinerețea veșnică și nemurirea. 2. (Bot.) Plantă aromatică din familia compozeelor. [Gen. -iei. / < lat., gr. ambrosia].

AMBRÓZIE s. f. 1. (mit.) hrană a zeilor, despre care se credea că are puterea de a păstra tinerețea veșnică. 2. plantă aromatică din familia compozeelor. (< fr. ambroisie, lat., gr. ambrosia)

AMBRÓZIE ~i f. 1) (în mitologia greacă) Hrană a zeilor care le dădea tinerețe veșnică și nemurire. 2) Băutură sau mâncare delicioasă. [G.-D. ambroziei; Sil. -zi-e] /<lat. ambrosia

ambrozie f. 1. mâncarea obișnuită a zeilor; 2. fig. mâncare rară și delicioasă. [Lit. nemurire, ambrozia făcând nemuritori pe cei ce o gustau].

*ambrózie f. (lat.ambrósia, d. vgr. ambrosia). Mit. O substanță delicioasă (de noŭă orĭ maĭ dulce de cît mĭerea și care-l făcea nemuritor pe cel ce o mînca) cu care se hrăneaŭ zeiĭ. Fig. Mîncare delicioasă. V. nectar.

amvozie sf vz ambrozie

ambrozie (băutură; plantă) (desp. -zi-e) s. f., art. ambrozia (desp. -zi-a), g.-d. ambrozii, art. ambroziei; (plante) pl. ambrozii, art. ambroziile (desp. -zi-i-)

ambrozie (-zi-e) s. f., art. ambrozia (-zi-a), g.-d. ambrozii, art. ambroziei

ambrózie s. f. (sil. -zi-e), art. ambrózia (sil. -zi-a), g.-d. art. ambróziei; pl. ambrózii

ambrozie, -ziei gen. a.

Ambrozie (340-397 d. Hr.), sfânt creștin, renumit părinte bisericesc, ales în anul 374 episcop al Mediolanului (Milano); a constrâns pe împăratul Teodosie cel Mare să facă pocăință publică pentru vărsarea de sânge din Tesalonia și a convertit la creștinism pe fericitul Augustin. Este autor al mai multor scrieri dogmatice și exegetice, precum și autor de cântări bisericești. Este sărbătorit la 7 decembrie.

AMBROZIE, preot al episcopiei din Buzău. A însuflețit masele populare din București în lupta împotriva forțelor contrarevoluționare din iun. 1848. Poreclit „Popa Tun” pentru că, sfidînd moartea, s-a așezat în fața tunurilor inamice.

Ambrozie v. Amvrosie II 3.

Ambrozie Rare în onomastica noastră contemporană, Ambrózie și Ambrózia reproduc num. pers. gr. Ambrósios, Ambrosia, puțin frecvente și tîrzii, dar cu semnificație clară datorită corespondenței cu adj. ambrósios „nemuritor” (neologismul rom. ambrozie, „hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică” face parte din aceeași familie, fiind, la origine, o formă substantivată a adjectivului ambrosia, un fel de elixir al vieții sau „apă vie” din basmele noastre). Cuvînt de origine indo-europeană, ambrósios provine din ámbrotos, format din prefixul negativ -a- și din -mbrótos, *mrtós „muritor” (din aceeași familie cu lat. mors, mortis și rom. moarte, vechiul indian mrtáh „mort” și martah „om muritor”, rus. smertĭ „moarte”). Datorită semnificației „nemuritor, divin, dumnezeiesc”, Ambrosios este preluat de onomastica creștină și devenind calendaristic se răspîndește în Europa (mai ales în țările occidentale, unde este răspîndit cultul unui fost episcop de Milano din sec. 4, Ambrosius). Din greacă numele ajunge și la popoarele slave vecine (la 1484 apare, în pomelnicul de la Horodiște, forma Amvrŏsiia, care reproduce pronunția din greaca modernă) și de la aceștia la români. Cum însă forma Amvrosie este foarte puțin frecventă, mult mai puternică a fost de astădată influența latino-catolică, manifestată în Transilvania și Moldova, unde apar după anul 1600 formele Ambrosie, Ambrosică, Ambrosie, Ambroze, Brosu etc. O formă mult mai cunoscută astăzi, ca nume de familie, este Ambruș, preluat de la populația maghiară. ♦ Fr. Ambrois, Ambroise, germ. Ambrosius, it. Ambrogio, Ambrogina, magh. Ambrus, Ambrozia, pol. Ambrozy, rus. Amvrósii, Ambrosii etc.