aléne a, av [At: ODOBESCU, ap. HEM 822 / E: a² + lene] 1-2 (Care este) lipsit de vioiciune, trădând lenea.

ALÉNE adv. Într-un ritm încet, fără grabă. – A³ + lene.

ALÉNE adv. Într-un ritm încet, fără grabă. – A³ + lene.

ALÉNE adv. Într-un ritm încet, trădînd lene; fără grabă, fără vioiciune. Copilul se mișca alene după mersul încet al cailor. DUMITRIU, N. 147. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Spicele răscoapte... se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit. DELAVRANCEA. S. 195. Te urmărește săptâmîni Un pas făcut alene, O dulce strîngere de mînit Un tremurat de gene. EMINESCU, O. I 189. ◊ (Adjectival, rar) În repaosul nopții se auzea... susurul alene al vîntulețului de vară. ODOBESCU, S. I 140.

ALÉNE adv. Într-un ritm încet, fără grabă. – Din a³ + lene.

aléne adv.

aléne adv.

ALÉNE adv. v. agale.

Alene ≠ grăbit, repede

ALÉNE adv. Fără grabă; pe îndelete; încet; domol; agale; lin. A merge ~ /a + lene

alene a. și adv. leneș: susurul alene al vântulețului OD.

aléne adv. (a 4 și lene). Plin de lene: a merge alene. V. agale.

alénă sf [At: DN³ / PI: -ne / E: fr allène] (Chm) Hidrocarbură cu dublă legătură în moleculă.

ALÉNĂ, alene, s. f. Aer cald care iese din plămâni în timpul expirației. – Din fr. haleine.

ALÉNĂ, alene, s. f. Aer cald care iese din plămâni în timpul expirației. – Din fr. haleine.

alénă s. f., g.-d. art. alénei; pl. aléne

alénă s. f., g.-d. art. alénei; pl. aléne

ALÉNĂ¹ s.f. v. halenă.

ALÉNĂ² s.f. (Chim.) Hidrocarbură cu dublă legătură în moleculă. [< fr. allène].

ALÉNĂ s. f. hidrocarbură aciclică nesaturată, cu dublă legătură în moleculă. (< fr. alléne)