afronta afruntat afrunta

  • 1. A se opune cu curaj.
    surse: DEX '09 DLRLC MDA2 DN MDN '00 sinonime: brava înfrunta sfida un exemplu
    exemple
    • Acela ce nu știe o jertfă ca s-afrunte E mic de suflet. MACEDONSKI, O. II 36.
      surse: DLRLC
  • 2. A apropia, prin operație, marginile unei plăgi pentru o bună cicatrizare.
    surse: MDA2 DN medicină

etimologie:

13 definiții

afrónt sn [At: NEGRUZZI, S. III, 463 / Pl: ~uri / E: fr affront] Ofensă adusă cuiva în public Si: insultă, jignire, ultragiu.

AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă, jignire, ofensă adusă cuiva în public. – Din fr. affront.

AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă în public, jignire. Mizerabilul! să se-ntinză pînă-ntr-atîta ca să-mi facă un afront! CARAGIALE, O. I 56. Lui Mogorogea nu-i ieșea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. CREANGĂ, A. 107.

AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă în public; jignire – Fr. affront.

afrónt (a-front) s. n., pl. afrónturi

afrónt s. n. (sil. -front), pl. afrónturi

AFRÓNT s.n. Insultă în public; jignire, ultragiu; dezonoare. [Pl. -turi. / < fr. affront].

AFRÓNT s. n. insultă, jignire adusă cuiva în public. (< fr. affront, it. affronto)

AFRÓNT ~uri n. Insultă adusă cuiva în public; ofensă. A suferi un ~. [Sil. a-front] /<fr. affront

afront n. faptă sau vorbă de ocară (aruncată în față), insultă publică.

*afrónt n., pl. urĭ (fr. affront). Injurie; rușine: a suferi, a primi un afront de la cineva, a face cuĭva un afront. – Curat rom. înfruntare.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

AFRÓNT s. injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultráj, vexațiúne, (pop.) húlă, sudálmă, suduitúră, (înv.) băsắu, dosádă, înfruntáre, necínste, obídă, (fig.) atíngere, (livr. fig.) lezáre. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

Intrare: afront
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular afront afrontul
plural afronturi afronturile
genitiv-dativ singular afront afrontului
plural afronturi afronturilor
vocativ singular
plural
Intrare: afronta
verb (VT3) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) afrunta afruntare afruntat afruntând singular plural
afruntă afruntați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) afrunt (să) afrunt afruntam afruntai afruntasem
a II-a (tu) afrunți (să) afrunți afruntai afruntași afruntaseși
a III-a (el, ea) afruntă (să) afrunte afrunta afruntă afruntase
plural I (noi) afruntăm (să) afruntăm afruntam afruntarăm afruntaserăm, afruntasem*
a II-a (voi) afruntați (să) afruntați afruntați afruntarăți afruntaserăți, afruntaseți*
a III-a (ei, ele) afruntă (să) afrunte afruntau afrunta afruntaseră
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) afronta afrontare afrontat afrontând singular plural
afrontea afrontați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) afrontez (să) afrontez afrontam afrontai afrontasem
a II-a (tu) afrontezi (să) afrontezi afrontai afrontași afrontaseși
a III-a (el, ea) afrontea (să) afronteze afronta afrontă afrontase
plural I (noi) afrontăm (să) afrontăm afrontam afrontarăm afrontaserăm, afrontasem*
a II-a (voi) afrontați (să) afrontați afrontați afrontarăți afrontaserăți, afrontaseți*
a III-a (ei, ele) afrontea (să) afronteze afrontau afronta afrontaseră
verb (VT3) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) afronta afrontare afrontat afrontând singular plural
afrontă afrontați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) afront (să) afront afrontam afrontai afrontasem
a II-a (tu) afronți (să) afronți afrontai afrontași afrontaseși
a III-a (el, ea) afrontă (să) afronte afronta afrontă afrontase
plural I (noi) afrontăm (să) afrontăm afrontam afrontarăm afrontaserăm, afrontasem*
a II-a (voi) afrontați (să) afrontați afrontați afrontarăți afrontaserăți, afrontaseți*
a III-a (ei, ele) afrontă (să) afronte afrontau afronta afrontaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)

10 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „conjugări / declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

afrontá vt [At: DEX2 / V: -run- / Pzi: -ront / E: fr affronter] 1 (Rar) A înfrunta. 2 (Med) A apropia, prin operație, marginile unei plăgi pentru o bună cicatrizare.

AFRONTÁ, afrontez, vb. I. Tranz. A înfrunta. [Prez. ind. și: afrónt.Var.: afruntá vb. I] – Din fr. affronter (după înfrunta).

AFRUNTÁ, vb. I v. afronta.

AFRUNTÁ, afrúnt, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A înfrunta. Acela ce nu știe o jertfă ca s-afrunte E mic de suflet. MACEDONSKI, O. II 36.

AFRUNTÁ, afrúnt, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A înfrunta. – Fr. affronter (după înfrunta).

afrontá (a ~) (a-fron-) vb., ind. prez. 3 afronteáză

afrontá/afruntá vb. (sil. -fron- /-frun-), ind. prez. 1 sg. afrónt/afrúnt, 3 sg. și pl. afróntă/afrúntă

AFRONTÁ vb. I tr. 1. A înfrunta. 2. (Med.) A apropia prin operație buzele unei plăgi pentru o bună cicatrizare. [< fr. affronter].

AFRONTÁ vb. tr. 1. a se opune cu curaj; a înfrunta, a brava, a sfida. 2. a apropia prin operație buzele unei plăgi. (< fr. affronter)