afereză sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr aphérèse, lat aphaeresis] 1 (Med) Tăiere a unei părți a corpului Vz amputare. 2 (Grm) Fenomen lingvistic constând în suprimarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 3 Poezie rebusistă formată din două părți, prima definind un cuvânt-bază, din care, dacă suprimăm prima literă, obținem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 4 Figură retorică prin care se respinge ceea ce nu trebuie admis, enunțându-se ceea ce este demn de reținut.

AFERÉZĂ s. f. Fenomen lingvistic constînd din căderea vocalei inițiale a unui cuvînt. «Occasionare» a devenit în romînește «cășunare» prin afereza lui «O».

AFERÉZĂ, afereze, s. f. Fenomen lingvistic constând în căderea vocalei inițiale a unui cuvânt. – Fr. aphérèse (lat. lit. aphaeresis).

AFERÉZĂ s.f. 1. Fenomen lingvistic constând în suprimarea vocalei inițiale a unui cuvânt. ♦ Poezie rebusistă formată din două părți, prima definind un cuvânt-bază, din care, dacă suprimăm prima literă, obținem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 2. Figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enunțându-se ceea ce este demn de reținut. [< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis – îndepărtare, cădere].

AFERÉZĂ s. f. 1. suprimare a vocalei inițiale, a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 2. poezie rebusistă din două părți, prima definind un cuvânt-bază din care, suprimând prima literă, se obține un alt cuvânt, definit în a doua parte. 3. figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enunțându-se ceea ce este demn de reținut. (< fr. aphérèse)

AFERÉZĂ ~e f. Suprimare a unui sunet sau a unui grup de sunete la începutul unui cuvânt. /<fr. aphérese, lat. aphaeresis

afereză f. Gram. scoaterea unei litere sau silabe la începutul vorbei: Niță în loc de Ioniță.

*aferéză f., pl. e (vgr. aphairesis, d. apo-, de la, și airesis, luare). V. erezie, di- și sin-ereză. Gram. Scoaterea uneĭ silabe saŭ litere de la începutu cuvîntuluĭ: náforă îld. anaforă.

aferéză s. f., g.-d. art. aferézei; pl. aferéze

aferéză s. f., g.-d. art. aferézei; pl. aferéze

afereză, -ze.

AFERÉZĂ s. f. (< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis „îndepărtare”, „cădere”): fenomen fonetic din evoluția unei limbi, constând în suprimarea vocalei inițiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvântului. Astfel, lat. occassionare a dat în limba română forma cășunare (prin a. lui o-, prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c, prin transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-, prin reducerea grupului consonantic -ss- la -s- și transformarea acestuia, sub influența lui i, în -ș- și prin transformarea diftongului -io- în -iu- și apoi în -u-, cu reducerea lui -i- semivocalic); lat. agnellus a dat în limba română forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul consonantic -mn- și prin trecerea lui -n-, în această poziție, la -i- semivocalic, prin reducerea consoanei duble -ll- la -l-, prin căderea consoanei finale -s și prin amuțirea vocalei finale neaccentuate -u); în limba română, de la forma astâmpărá (cf. lat. *ex-temperare) s-a ajuns prin a. lui a- înițial la stâmpărá, iar de la forma Niculae, prin a. lui Ni-, la forma Culae (ambele în limba populară).

afereză (gr. aphairesis, lat. remotio „îndepărtare”, „înlăturare”), figură fonologică de ordinul economiei de expresie, care constă în suprimarea unui sunet la începutul cuvântului: stâmpăr (astâmpăr), stâmpăra (astâmpăra). La numele de persoane poate fi și silabică: Culae (Niculae), Fănel (Ștefănel), Tuța (Petruța). Dacă la apelative sau la verbe, a. este generată, în economia enunțului, de factorul eufonic, în cazul numelor proprii de persoană hotărâtoare este și nuanța hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat (P).

afereză oratorică (gr. aphairesis, lat. remotio „îndepărtare”, „înlăturare”), figură retorică prin care se respinge ceea ce este de respins, enunțându-se ceea ce este, în adevăr de prețuit, la o persoană sau la mai multe (P): „Căci voi, oameni nobili, socotesc că, năzuind spre fapte strălucite, nu ați râvnit, cum cred unii prea ușor, la bani, doriți totdeauna chiar de cel mai bogat și vestit, n-ați săvârșit fapte de violență și n-ați impus poporului o putere cu totul nedorită, ci ați căutat afecțiunea cetățenilor și gloria, iar gloria este, pe bună dreptate, lauda faptelor.” (Cicero; H.-G., p. 285)