16 definiții pentru adjectiv

adjectív [At: MACAROVICI, CH. 662 / Pl: -e / E: fr adjectif] 1 sn (Grm) Parte de vorbire flexibilă, care arată însușirea unui obiect sau a unei ființe și determină numărul acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. 2 a (Chm) Care se adaugă la ceva. 3 a (Chm) Care necesită un adaos.

ADJECTÍV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.

ADJECTÍV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.

ADJECTÍV, adjective, s. n. (Și în expr. adjectiv calificativ) Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinînd substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. ◊ Adjectiv determinativ v. determinativ. Adjectiv demonstrativ v. demonstrativ.

ADJECTÍV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinând substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

adjectív s. n., pl. adjectíve

adjectív s. n., pl. adjectíve

ADJECTÍV s.n. (Gram.) Clasă morfologică flexibilă care determină un substantiv și denumește o însușire sau însoțește un substantiv. [< lat. adiectivum, cf. fr. adjectif].

ADJECTÍV s. n. parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o însușire. (< lat. adiectivum, fr. adjectif)

ADJECTÍV ~e n. Parte de vorbire flexibilă care indică însușiri ale obiectelor și ființelor. /<lat. adjectivum, fr. adjectif

adjectiv n. vorbă adaosă la un substantiv spre a-l califica sau determina.

*adjectív n., pl. e (lat. adjectivus, care se adaugă). Gram. Cuvînt adăugat unuĭ substantiv ca să-l califice saŭ să-l determine. Adj. Formă adjectivă saŭ adjectivală. – Fals adĭectiv.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ADJECTÍV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ formát pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominál: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbál: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbiál: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concrét a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominál: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstráct: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variábil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariábil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulát: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulát; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. critériu.).

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMAREI; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

adjectiv posesiv etic, adjectivul posesiv de persoana I, explicativ (fără funcție gramaticală), folosit de povestitor pe lângă numele eroului principal al povestirii pentru a-și exprima interesul deosebit pe care-l solicită și ascultătorilor, față de erou (A): „Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu.” (Eminescu). Întrebuințat și la plural, adjectivul posesiv etic (nostru) are același efect stilistic ca și dativul etic de persoana a II-a sg.: povestitorul îl include și pe cititor (ascultător) în sfera interesului etic al povestirii: „Oricât de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru.” (Eminescu)

hipalaga adjectivului (gr. hypallage „substituire”), figură care constituie un transfer metonimic al epitetului, menit să exprime atribuirea unei însușiri a subiectului activ la un obiect pasiv (A). Este vorba de transferarea atributului numelui (pronumelui) subiect, element predicativ suplimentar, la numele obiect al verbului. Astfel, în loc de: „Am trăit fericit zile...”, spunem: „Am trăit zile fericite...” Aceeași figură o ilustrează și alte exemple ca: „Am petrecut nopți nedormite”; „Am străbătut potecă neumblatăș.a. Sau: „coletărie rapidă”. Cf. fr.: „Ce marchand accoudé sur son comptoire avide.” (V. Hugo) De asemenea: „argent comptant”, „rue passante” etc. Sau: „trahissant la vertu sur un papier coupable.” (Boileau) Quintilian (VIII, 6, 27) dă, între altele, exemple ca: „pallida mors”, „praeceps ira”, „desidiosa ars” (palida moarte; mânie năprasnică; artă trândavă), în care se exprimă substituirea subiect – obiect, în cadrul relației cauză – efect.

Intrare: adjectiv
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular adjectiv adjectivul
plural adjective adjectivele
genitiv-dativ singular adjectiv adjectivului
plural adjective adjectivelor
vocativ singular
plural