accesor, ~oară a, sn vz accesoriu

ACCESORIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriu, ~ie [At: HASDEU, I. C. 31 / V: ~or, ~oară / Pl: ~ii / E: fr accessoire, lat accesorius] 1-2 sn, a (Obiect, piesă etc.) care constituie un element secundar, anex, complementar. 3 a (D. drepturi) Secundar în raport cu un altul, dar legat de acesta. corectat(ă)

*ACCESORIU I. adj. Care se adaogă la lucrul de căpetenie; care este o urmare a lucrului principal, care depinde de lucrul de căpetenie, fără a fi o parte esențială a lui: n’a ținut seamă de condițiunile accesorii; e o idee accesorie; caracterele accesorii ale unei legende se preschimbă după locuri și timp (ODOB. ); acțiune accesorie. II. ACCESORII sf. pl. Părți secundare, toate cîte se țin de obiectul principal; dichisuri [fr.].

ACCESORIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

ACCESORIU, -IE, accesorii, adj. Care constituie un element secundar, care servește de adaos sau se adaugă la un lucru principal. Ajutorîndu-se, în mod accesoriu, cu dicționarele cele mai complete, cu... adnotațiunile cele mai erudite, cu traducerile cele mai perfecte... ODOBESCU, S. II 364. (Mai ales la pl.; substantivat, n.) Piese și accesorii de automobil, ca să ne îmbunătățim așezarea... cu accesoriile absolut necesare... Avea Bibescu Leventa, ceva eu aceste «accesorii absolut necesare». Ele erau, după părerea lui și a doctorului Calalb, «primul pas spre civilizație»: două accesorii curate, cu pereți și acoperișuri de stuf. SADOVEANU, P. M. 16.

ACCESORIU, -IE, accesorii, adj. Care constituie un element secundar. ◊ (Substantivat, n.) Accesorii de îmbrăcăminte. – Fr. accessoire (lat. lit. accessorius).

ACCESORIU, -IE adj. Care însoțește un element principal, fiind dependent de acesta. ♦ (s.n.; la pl.) Piese anexe ale unei mașini etc. [Cf. lat. accessorius, fr. accessoire].

ACCESORIU, -IE I. adj. care însoțește un element principal, dependent de acesta; secundar, neesențial. II. adj., s. n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex. (< fr. accessoire, lat. accessorius)

ACCESORIU² ~i n. mai ales la pl. 1) Piese anexe ale unei mașini sau ale unui aparat. ~i de automobil. 2) Obiecte mărunte (de îmbrăcăminte, de mobilier etc.). [Sil. -riu] /<lat. accessorius, fr. accessoire

ACCESORIU¹ ~e (~i) Care însoțește un element principal; suplimentar. [Sil. -riu] /<lat. accessorius, fr. accessoire

accesoriu a. 1. care depinde de un lucru principal; 2. care se adaogă la cel principal: clauză accesorie.

*accesóriŭ, -e adj. (mlat. accessorius). Care depinde de un lucru principal: clauză accesorie S. n. Lucru accesoriŭ: a lua accesoriŭ drept principal. Accesoriile uneĭ mașinĭ, bucățile care o compun orĭ o întrețin. Adv. În mod accesoriŭ.

accesoriu² [riu pron. rĭu] s. n., pl. accesorii, art. accesoriile (desp. -ri-i-)

accesoriu¹ [riu pron. rĭu] adj. m., f. accesorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. accesorii

accesoriu¹ [riu pron. rĭu] adj. m., f. accesorie (-ri-e); pl. m. și f. accesorii

accesoriu² [riu pron. rĭu] s. n., art. accesoriul; pl. accesorii, art. accesoriile (-ri-i-)

accesoriu s. n. [-riu pron. -riu], art. accesoriul; pl. accesorii, art. accesoriile (sil. -ri-i-)

accesoriu adj. m. [-riu pron. -rĭu], f. accesorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. accesorii

accesoriu

accesoriu, -rie.

ACCESORIU adj. v. auxiliar.

ACCESORIU adj. anex, auxiliar, secundar, subsidiar. (Element ~ într-un ansamblu.)