manela vt [At: PAMFILIE, I. C. 419 / Pzi: ~lez / E: manelă¹] (Rar) A prevedea sau a zăvorî cu o manelă¹.

MANELĂ, manele, s. f. Piesă de lemn brut, cu lungime variind după întrebuințări, folosită mai ales în construcții. ♦ Manetă. – Din it. manella.

mane s [At: (a. 1797) URICARIUL, XVI, 276 / Pl: ? / E: nct] (Înv; Mol; csnp) Piatră prețioasă.

manea³ sf vz manelă¹

manelă¹ sf [At: SĂGHINESCU, V. 60 / V: manea / Pl: ~le / E: it manella] 1 Bară de lemn sau de metal folosită la diverse lucrări de construcție, ca pârghie etc. Vz drug, par, rudă. 2 (Reg) Rangă.

manelă² sf [At: H III, 141 / E: nct] (Reg; pbl) Gât al viorii.

MANELĂ, manele, s. f. Piesă de lemn brut, cu lungime variind după întrebuințări, folosită mai ales în construcții. – Din it. manella.

MANELĂ, manele, s. f. Piesă de lemn, rotundă și subțire, folosită la executarea schelelor în construcții, ca drug de căruță etc. ♦ Bară scurtă de lemn sau de metal, folosită ca pîrghie pentru a pune în mișcare un mecanism sau un dispozitiv (cabestan, teasc de struguri etc.).

MANELĂ s.f. (Constr.) Piesă de lemn brut rotund, folosită la cofraje, schele etc. ♦ Manetă. [< it. manella].

MANELĂ s. f. bară de lemn folosită la cofrage, schele etc. (< it. manella)

manélă f., pl. e (ngr. manéla, d. it. manella, care vine d. mano, mînă). Sud. Drug de lemn, ca de vre-un metru și ceva, care se pune de-a curmezișu ușiĭ și se prinde în ceva pin ăuntru ca s’o ție bine încuĭată. Pîrghie de rîdicat greutățĭ. În scîndurărie, prăjină de brad lungă de vre-o 4 metri.

+manelă (piesă de lemn) s. f., g.-d. art. manelei; pl. manele

manelă (piesă de lemn) s. f., g.-d. art. manelei; pl. manele

manelă (tehn.) s. f., g.-d. art. manelei; pl. manele

MANELĂ s. v. rangă.

manelă s. v. RANGĂ.

manelă (manele), s. f. – 1. Manivelă. – 2. Zăvor. Ngr. μανέλα (Scriban).

Mane, -a, -aică, -la v. Manuel III 4, 5.

MANELA vb. I. T r a n z. (Rar) A prevedea sau a zăvorî cu o manelă¹. Ca și fereastra, la casele bătrînești era manelată și ușa, cu o manea groasă care nu se putea lua așa de lesne. PAMFILE, C. 419. – De la manelă¹.

MANEA{3} s. f. v. manelă¹.

MANÉLĂ² s. f. (Regional) Parte a viorii nedefinită mai de aproape, (probabil) gîtul viorii (Drăgușeni-Galați). Cf. H III 141. Scripcă cu părțile ei: arcuș, strune, manelă, ib. - Étimologia necunoscută.

MANÉLĂ¹ s. f. Piesă, bară de lemn sau de metal folosită la diverse lucrări de construcție, ca pîrghie etc. V. d r u g, p a r, r u d ă. Cf. SĂGHINESCU, V. 60. Arendașul vine cu o manelă în mină. SANDU-ALDEA, A. M. 219, cf. CIUPALĂ, T. 336. Marinarii escaladară în salturi balustrada punții, înarmați cu lopeți de barcă, capete de frînghie împletite în noduri plumbuite și manelele de la cabestanul ancorei. BART, S. M. 91. Cherestea. . . manele, cărămizi de presă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4843, cf. CHEST. II 167/176, 282/175, 181, ALR II/I h 293, ALR SN I h 130. Manea lungă Fără umbră (Apa). PAMFILE, C. 16. ♦ (Regional) Rangă (Balș-Craiova). ALR II 6459 bis/876. – Pl.: manele. – Și: maneá s. f. – Din it. manella. – Manea: sg. refăcut după pl.