intabulare sf [At: MAIORESCU, D. IV 348 / V: în~ / Pl: ~lări / E: intabula] 1 (Înv; Mol) Trecere a unui amanet în condica divanului. 2 (Jur) Înscriere definitivă a unui act de proprietate sau a unui drept real imobiliar în cartea funciară. 3 (Reg; îf intabulare) Mâncare. corectat(ă)

INTABULARE, intabulări, s. f. (Transilv. și Bucov.) Acțiunea de a intabula și rezultatul ei.

INTABULARE s.f. Acțiunea de a intabula și rezultatul ei. [< intabula].

intabula vt [At: ȘINCAI, HR. III, 276/26 / V: (înv) în~, (îvp) întăb~ / Pzi: ~lez, (înv) ~tabul / E: ger intabulieren, it intabulare] 1 (Înv; Mol) A trece un amanet în condica divanului. 2 (Jur) A înscrie definitiv un act de proprietate sau un drept real imobiliar în cartea funciară Cf înregistra, înrola. 3 (Reg; îf întabula) A mânca.

întabula vt vz intabula

INTABULA, intabulez, vb. I. Tranz. (Transilv. și Bucov.) A înscrie un drept real imobiliar în cartea funciară.

INTABULA vb. I. tr. A înscrie o proprietate imobiliară sau a înregistra un act cu privire la un imobil în cartea funciară. [< germ. intabulieren].

INTABULA vb. tr. a înscrie o proprietate imobiliară sau a înregistra un act cu privire la un imobil în cartea funduară. (< germ. intabulieren)

A INTABULA ~éz tranz. (drepturi imobiliare) A înregistra în cartea funciară. /<fr. intabuler, germ. intabulieren

intabulare s. f., g.-d. art. intabulării; pl. intabulări

intabulare s. f., g.-d. art. intabulării; pl. intabulări

intabulare s. f., g.-d. art. intabulării; pl. intabulări

intabula (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. intabulez, 3 intabulează; conj. prez. 1 sg. să intabulez, 3 să intabuleze

+întabula (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. întabulez, 3 întabulează; conj. prez. 1 sg. să întabulez, 3 să întabuleze

intabula (a ~) vb., ind. prez. 3 intabulează

intabula vb., ind. prez. 3 sg. și pl. intabulează

intabulá (intabuléz, intabulát), vb. – A înscrie în registrul de proprietate. Lat. intabulare (sec. XVIII), cf. germ. intabulieren. În Trans., și în Mold., înv.

intabulare (fr. și engl. tablature; germ. Intabulierung, Intavolieren; it. intavolatura) 1. Termen folosit în sec. 16 pentru a indica (într-o semnificație foarte generală) o dispunere a muzicii polifonice* în formă de „tavola” (it. „tabel, listă, tablă”), în care vocile (2) erau așezate una sub alta, împărțite prin bare* de măsură. I. era folosită în notarea partiturii* unui singur instr. polif., spre deosebire de notarea partiturilor pentru grupuri de executanți. Se cunosc i. pentru orgă*, clavecin*, laută*, ce folosesc cu precădere notația tabulaturilor*, precursoare ale basului cifrat*. 2. Termenul i. apare adesea în titlul lucrărilor tipărite pentru aceste instr. soliste („Toccata e partite d’intavolatura di cembalo” di Gerolamo Frescobaldi, 1615; Intabulatura di liuto di Francesco da Milano, 1536). 3. Procedeul de transcriere al lucrărilor vocale (sau altor lucrări de ansamblu*) în notația pentru orgă sau laută. Corespunde procedeului modern de a reduce, în scriitura pentru pian, o lucrare scrisă inițial pentru ansambluri (I, 2) de diferite dimensiuni (camerale sau simf.). V. reducție.