hânsari m. pl. numele ostașilor de strânsură și de pradă sub Ștefan cel Mare. [Forma arhaică nazalizată din husar].

HÂNSÁR, hânsari, s. m. (În Evul Mediu, în Moldova) Ostaș călare fără leafă care era răsplătit din prada luată de la dușmani. – Et. nec.

hânsar sm [At: MOXA, ap. CUV. D. BĂTR. I, 377 / Pl: ~i / E: vsl хасарь] (Înv) 1 (Mun) Haiduc. 2 (Mun) Tâlhar. 3 (Mun) Corsar. 4 (Mol) Ostaș călare fără leafă, care era răsplătit din prada luată de la dușmani. 5 (Mol) Plugar.

HÂNSÁR, hânsari, s. m. Ostaș călare fără leafă (în evul mediu, în Moldova) care era răsplătit din prada luată de la dușmani. – Et. nec.

HÎNSÁR, hînsari, s. m. (Învechit) Nume dat unora dintre căpitanii care stăteau în fruntea celor 13 căpitănii din care se compunea armata țării în vechea Moldovă. Fiindcă unii... purtau numirea de hînsari, prințul Cantemir încheie fără nici un alt temei că ei trebuie să fi fost odată husari. BĂLCESCU, O. I 120.

HÎNSAR s.m. 1. (ȚR) Tîlhar. B: Să nu vă închinați acelui hînsar. A 1717, 42^v. Dară ce tîlhar ești tu și acei hînsari ai tăi, machidonenii. A 1717 ; cf. A 1750, 72^r. // C: Sosit-ai tu cu honsarii tăi si cu tîlharii tăi. A SEC. XVIII², 55^r. 2. (Mold.) Luptător voluntar în trupe de ajutor. S-au îndemnat cu honsarii și cu alți cîți au venit de bunăvoie de au mers după căzaci. URECHE ; cf. NECULCE. Variante: honsar (A SEC. XVIII², 55^r). Etimologie: cf. sl. *hǫsarĭ. Cf. j ă c a ș, l o t r u.

hînsár m. (d. hînsă orĭ, după Acad., d. vsl. honsarĭ, care e o var. d. husarĭ, hurĭsarĭ, kurĭsarĭ și kursarĭ, tîlhar, d. mgr. kursáris, mlat. cursarius, de unde și it. corsaro, corsar. D. mgr. maĭ vine și alb. kusár, sîrb. gŭsar, tîlhar. V. corsar și husar). Vechĭ. Hoț, tîlhar, soldat din călărimea ușoară, care nu avea leafă, ci făcea parte din oastea în dobîndă, care se ținea de jaf (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1, 70): blăstămat era boĭerul de pe atunce ce avea supt ascultarea lor breasla, cumu-ĭ la vel-logofăt curteniĭ, la vel-vornic hînsariĭ, la hatman călărașiĭ (Let. 2, 23). – Și unzar (Păsc. 384). – În sec. 15 se constată existența hînsarilor în Țara Românească: pe la 1431-33, Vlad Dracul impută Brașovenilor că adăpostesc pe toțĭ „hoțiĭ și tîlhariĭ”, ĭar cuvîntu „tîlhar” e tradus pin slavonescu honsarĭ. În sec. 16 se iviră în Moldova, unde împreună cu oameniĭ pîrcălabuluĭ, îĭ vedem luptînd contra Cazacilor. Cantemir se înșeală considerîndu-ĭ tot una cu husariĭ (cuv. care, de alt-fel, are aceĭașĭ orig.) și zice că eraŭ împărțițĭ în hînsarĭ de țara de sus și hînsarĭ de țara de jos și că făceaŭ serviciĭ vornicilor, dar că nu maĭ eraŭ militarĭ, ci plugarĭ (Acad.). V. achingiŭ.

hânsár (înv.) s. m., pl. hânsári

hânsár s. m., pl. hânsári

HÎNSARI subst., un fel de „haiduci liberi”, confundați de Dim. Cantemir cu husarii (DLR); după etimologie < sl. χoνcaρь < χoνca „cursă”, este vorba de așa-zișii „ostași în dobîndă” din vechime. 1. Hansarul, I. (Isp III², IV). 2. Hănsărel, C. 1619 (Isp I¹); Hănsărești s. (16 B I 80); Hăsărel (sic) Gr., mold. (Sur II). 3. < Cf. Husar, H, < subst. husar „călăraș” < ung. huszár < fr. hussard.