cioca i vz cioc⁴

CEUCĂ, ceuci, s. f. (Zool.) Stăncuță. [Pl și: ceuce] – Din bg., sb. čavka.

ceaucă sf vz ceucă^[1] modificată

cioagă sf [At: H II, 299 / P: cioa~ / Pl: ~age / E: nct] (Orn; reg) Ceucă (Corvus frugileus).

cioaică sf vz ceucă

cioc² ain [At: PĂSCULESCU, L. P. 211 / E: tc čok] (Tcm; atestat numai într-o poezie populară) Mare.

cioc³ av [At: DA / E: mg csak] (Reg) Nimic.

cioc⁴ i [At: DDRF / V: ~a, ~a-boca, ~-boc, ~-poc / E: fo Cf cioc⁵, ciocan, ciocăni] 1 Cuvântul care redă zgomotele produse prin lovirea repetată a unui obiect cu ciocanul, cu sapa etc. 2 Bătaie. 3 (Îe) A sta ~ pe capul cuiva A agasa pe cineva.

cioc-boc i vz cioc⁴ corectat(ă)

cioc-boc i vz cioc⁴

cioc-poc i vz cioc⁴

cioca-boca i vz cioc⁴

ciocă² sf vz ceucă

cioucă sf vz ceucă

CEAUCĂ (pl. ceuci) sf. Băn. 🐦 = CEUCĂ.

❍ CEUCĂ (pl. -ci) sf. Mold. Trans. Băn. 🐦 Cioacă: Cetatea Neamțului... străjuită de ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într’însa (CRG.).

CEUCUȘOARĂ (pl. -re), CEUCUȚĂ (pl. -țe) sf. 🐦 dim. CEUCĂ.

CIOC² ! interj. 1 Imită o ciocănitură, o lovitură răsunătoare: cînd bătea vîntul, se loveau lemnele unul de altul și tot făcea cioc! cioc! (SB.); uneori sub forma cioc-boc sau cioca-boca: moșu, cioc-boc! pînă dădu de buzele cazanului (DLVR.) ¶ 2 Imită sunetul produs de bătaia în ușă: s’a dus plîngînd la furnică și a bătut în ușă: cioc! cioc! (BR.-VN.) [onom.].

* CIOC-BOC! 👉 CIOC².

UMĂR (pl. -meri) sm., ‡Mold. Trans. (pl. -mere) sn. 1 🫀 Partea corpului care servește să lege de trunchiu brațele omului: ~ul drept, ~ul stîng; are un ~ mai ridicat decît celălalt; iaca ieși Reveca cu veadra pre umerul ei și pogorî la fîntînă (PAL.); umerele sale le plecă de-a purtarea tovară (PAL.); cu obrajii supți și plini de încrețituri, cu umerii aduși, pare de șaptezeci de ani (BR.-VN.); fata Măriilor voastre are soarele în piept... și doi luceferi în cei doi umeri (ISP.); Ⓕ: soarele pune hlămizi de argint pe umerii stîncilor (VLAH.); a da din umeri, a strînge din umeri (ca gest de dispreț, de nepăsare, de nedumerire, etc.): habar n’am! răspunse el, dînd din umeri (ISP.); așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strîngînd cu nedumerire din umere (CRG.); a pune ~ul, a da o mînă de ajutor: și orășanul și săteanul să punem ~ul la greu, să ne scăpăm țara de’ntunerec (JIP.); Ⓟ: a îndrepta lumea cu ~ul, a voi, singur, fără ajutorul nimănui, să schimbe starea în care se află omenirea: nu ai tu alt lucru și v(r)ei să îndrepți lumea cu ~ul? (ȚICH.); ~ la ~, unul alături de altul: cît au trăit ei împreună și au muncit tot ~ la ~, n’au adus-o mai departe decît la o vacă cu vițel (SB.); uniți strînși, ~ la ~... vom putea să ne împotrivim fățiș și pieptiș năvălirii modei (ISP.); Ⓟ: a lua pe cineva peste ~ (PAMF.), a-l lua în rîs, în bătaie de joc; Ⓟ: a se uita la cineva, a privi pe cineva peste ~, a-l privi cu trufie, cu aroganță: parc’ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap și uitîndu-se peste ~ la cei ce-i vorbesc (ISP.); Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste ~ m’ar privi (EMIN.); Olten.: a se uita peste umeri (CIAUȘ.), a fi cu un picior în groapă, a-și aștepta moartea; loc. adv. (a lua, a purta, a duce, etc.) de-a ~, de-a umeri(le), pe umeri: își ia ranița în spate și pușca de-a ~ (CRG.); se întîlnește cu alt om care avea un băț mare de-a ~ și o cîrjă mică în mînă (RET.); îsi luară fie-care desăguța d’a umeri (ISP.); cum îi rîdeau ochii cînd mă zărea pe deal, întorcîndu-mă acasă cu vînatul de-a umere! (ALECS.); el se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere (EMIN.); Ercule... o înhăță d’a umerile și veni cu dînsa la Împăratul lui (ISP.) ¶ 2 🫀 Umerii obrazului, obrajilor 👉 OBRAZ I 1 ¶ 3 👕 Partea cămășii sau unei haine care acopere umerii ¶ 4 Pr. anal. 🔧= MĂSEA3 b); – = CIOACĂ²6 [lat. humĕrus].

CEUCĂ, ceuce, s. f. (Zool.) Stăncuță. – Din bg., scr. čavka.

CEUCĂ, ceuce, s. f. Stăncuță. Deasupra Codrenilor... se află vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită de ceucele și vindireii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa. CREANGĂ, A. 73. Sus tună, Jos răsună, Ceucele s-adună (Lingurile). ȘEZ. VII 104. – Variante: ciocă, cioacă s. f.

CIOACĂ s. f. v. ceucă.

CIOC¹ interj. (De obicei repetat sau în combinație cu alte cuvinte onomatopeice) Onomatopee care imită zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau material tare. Ciocănașul bate mereu, se duce, se șterge din ochii mei, De-abia se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! GÎRLEANU, L. 14. Moșul cioc-boc, cioc-boc, pînă dădu de buzele cazanului. DELAVRANCEA, S. 249. «Stă apa-n loc»? – Ba vine.-Ei! acum cioc-poc, Și roata se-nvîrtește. COȘBUC, P. I 272.

CIOCĂ s. f. v. ceucă.

CEUCĂ, ceuce, s. f. Stăncuță. – Bg., sb. čavka.

CEUCĂ ~ci f. Pasăre de talie mică, cu ciocul scurt, puțin curbat, cu coadă lungă și cu penaj negru-cenușiu; stancă. [Sil. ceu-că] /<bulg., sb. țavka

CIOC¹ interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de loviturile scurte, sacadate într-un obiect tare). /Onomat.

ceucă f. Mold. Tr. V. cioacă: cetatea Neamțului stă strejuită de ceucele si vindirei Cr. [Serb. ČAVKA].

cioc! int. care reproduce sgomotul lovirii cu ciocanul.

céucă, V. cĭoacă 1.

2) cĭoc, interj. care arată sunetu uneĭ cĭocnirĭ încete, ca între pahare, la ușa cuĭva ș. a. V. cĭoc 1, boc, poc, toc.

cĭóc-bóc, interj. care arată sunetu repetat al cĭocanuluĭ saŭ al altor corpurĭ izbitoare. Cînd e maĭ prelung, se zice cĭóca-bóca (cp. cu ung. csonká-bonka, cĭung). De unde să știe el ce-ĭ cĭoca-boca, de unde să știe el cum să procedeze în asemenea afacere?

cĭóca-bóca, V. cĭoc-boc.

ceucă (reg.) (desp. ceu-) s. f., g.-d. art. ceucii; pl. ceuci

cioc¹/cioc-cioc/cioc-cioc-cioc/cioc, cioc, cioc interj.

ceucă (ceu-) s. f., g.-d. art. ceucii; pl. ceuci

cioc¹/cioc-cioc interj.

ceucă s. f. (sil. ceu-), g.-d. art. ceucii; pl. ceuci

cioc/cioc-cioc interj.

cioc.

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc. – Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr., 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.

Cioc/a, -ă, -e, -ean, -eni v. Cioacă 3-5.

CEUCĂ s. v. stăncuță.

CIOC interj. toc! (~!, ~! se aude la ușă.)

CEUCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) stancă, stăncuță, (reg.) cioacă, ciochiță, ciorică, ciovică, crancău, lisarcă, stăncușoară, cioară-gulerată, cioară-pucioasă, papagal-țigănesc, porumbel-țigănesc.

CIOC interj. toc. (~! ~! se aude la ușă.)

cioc¹ adv. (reg.) nimic; deloc.

ceucă, ceuce, s.f. Specie de cioară mică; stăncuță (Corvus monedula): „Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciripti, / Siu țî l-or adurni” (Țiplea, 1906: 424). – Din bg., srb. čavka (DLRM, DEX, MDA).

ciocă², s.f. v. cioică („pui de cioară; ceucă”).

ciocă¹, s.f. v. cioacă („baston”).

ceucă, ceuce, s.f. – (ornit.) Specie de cioară mică; stăncuță: „Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siu țî l-or adurni” (Țiplea, 1906: 424). – Din bg., srb. čavka (Șăineanu, Scriban, DLRM, DEX, MDA) < vsl. čeǐka, čavǔka (Scriban).

ciocă², s.f. – v. cioică („pui de cioară; ceucă”).

ciocă¹, s.f. – v. cioacă („baston”).

ceucă, ceuce, s.n. – (ornit.) Specie de cioară mică; stăncuță: „Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siu țî l-or adurni” (Țiplea 1906: 424). – Din srb. čavka (DEX).