anatema¹ sf vz anatemă

anatema² vt [At: DA / Pzi: ~mez / E: din anatemă] (Înv) Anatemiza.

ANATEMĂ, anateme, s. f. Excludere din sânul Bisericii sub acuzația de erezie; afurisenie. – Din ngr. anáthema.

anafema sf, a vz anatemă

anaftemă sf vz anatemă

anaftimă sf vz anatemă

anatemă sf [At: (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 147 / V: ~afema, ~aftema, ~aftima, ~ma, ~tima / V: (înv) ~the~ / A și: ~temă / Pl: ~me / E: gr ανάθεμα] 1 (Adesea construit eliptic de predicat, cu dativul) Afurisenie prin care biserica excomunica pe cineva. 2 (Rar; întărit și prin alte cuvinte de blestem) Afurisenie. 3 (Îe) A arunca (sau a rosti) ~ împotriva (sau asupra) cuiva, a lovi cu ~ pe cineva A afurisi. corectat(ă)

anathemă sf vz anatemă

anatima sf vz anatemă

‡ANAFTEMĂ, †ANAFTlMĂ = ANATEMĂ.

ANATEMĂ (pl. -eme) sf. ⛪ Afurisanie; de obiceiu în jurăminte, blesteme: să fie anatema; ‡să fie dat anatemei [ngr. άνάθεμα].

ANATEMĂ, anateme, s. f. Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică, excludere din rândul bisericii; afurisenie. [Acc. și: anatemă] – Din ngr. anáthema.

ANATEMĂ, anateme, s. f. (De obicei în legătură cu verbele «a rosti», «a pronunța», «a arunca» etc.) Osîndire totală, necondiționată și irevocabilă a cuiva de către biserică, folosită ca mijloc de teroare sau subjugare. V. afurisenie. – Accentuat și: anatemă.

ANATEMĂ, anateme, s. f. Osîndire, ostracizare a cuiva de către biserică. [Acc. și: anatemă] – Ngr. anatema.

ANATEMĂ s. f. excludere a cuiva din sânul bisericii. (< fr. anathème, lat., gr. anathema)

ANATEMĂ ~e f. bis. Pedeapsă dată cuiva de către biserică; excludere din sânul bisericii; afurisenie. [G.-D. anatemei; Acc. și anatemă] /<ngr. anathéma

anatemă f. 1. despărțirea, depărtarea pentru totdeauna din ceata credincioșilor; 2. blestem sau jurământ: să fi anatemă, afurisit, blestemat! [Gr. ANÁTHEMA, obiect expus ca prinos zeilor păgâni, deci ceva închinat diavolului și care trebuie separat de credincioși].

*anatémă f., pl. e (vgr. și ngr. anáthema, cu e scurt, „prinos, afurisenie”, confundat cu anathéma, cu e lung, „prinos, podoabă”; lat. anáthema și -éma; it. anátema și -éma. V. apotemă, natimă și temă). Afurisenie, excomunicare, blestem solemn din partea bisericiĭ. – Vechĭ (după vsl.), pl. ĭ (ca patimĭ), anátimă, anátemă și anáftimă. A fi anatĭma, a fi afurisit, blestemat, excomunicat.

anatemă s. f., g.-d. art. anatemei; pl. anateme

anatemă s. f., g.-d. art. anatemei; pl. anateme

anatemă / anatemă s.f., g.-d. art. anatemei / anatemei; pl. anateme / anateme

anatemă, -me.

ANATEMĂ s. v. excomunicare.

ANATEMĂ s. (BIS.) afurisenie, afurisire, blestem, excomunicare, (înv.) proclețenie, procleție. (A arunca ~ asupra cuiva.)

anatemă, s. f. – Excludere, ostracizare a cuiva de către biserică. – Var. ana(f)tima, ana(f)tema. – Mr. anatima, megl. natima. Ngr. ἀνάθημα (Murnu 4). Formele cu f. arată proveniența din sl. anathema, anafema. – Der. anatem(at)isi, anatem(at)iza, vb. (a arunca anatema, a afurisi).

anatemă, anateme s. f. 1. Dar pe care grecii îl aduceau zeilor și îl puneau pe altarul sacrificiilor. ♦ (La evrei) Jertfa adusă pe altar, care, fiind încărcată cu păcatele și blestemele oamenilor, era destinată nimicirii, pentru a potoli mânia lui Iahve. 2. (Bis.) Act de extremă severitate folosit în vechime de autoritatea bisericească împotriva ereticilor, prin excluderea lor din comunitate și prin condamnarea ca atare a învățăturii lor greșite. [Acc. și: anatemă] – Din gr. anathema.