17 definiții pentru șont șonț


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Reg.; adesea substantivat) Șchiop, schilod. – Cf. ciont, magh. sánta.

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Reg.; adesea substantivat) Șchiop, schilod. – Cf. ciont, magh. sánta.

șont2, șoantă [At: CIHAC II, 529 / V: (reg) șonț / Pl: șonți, șoante / E: ns cf mg sánta, rom ciont] (Reg) 1-6 smf, a (Adesea dep) Șchiop (1-6). 7 a (D. oameni) Pocit. 8 a (D. oameni) Caraghios (2).

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Mold.) Bolnav de picioare, șchiop, schilod. (Substantivat) Îl și prind pe șontul Nataliei... îl și duc la post. CAMILAR, N. II 419. – Variantă: șonț, șoánță adj.

ȘONT șoántă (șonți, șoánte) și substantival reg. (despre ființe) Care este infirm de un picior; care merge șchiopătând; cotonog; șchiop; șontorog. /cf. ung. sánta

șonț2, șoanță a vz șont2

ȘONȚ2, ȘOÁNȚĂ adj. v. șont.

șonț a. și m. 1. fam. șchiop; 2. (ironic) Neamț: o necăjesc fel de fel de Șonți AL. [Ung. ȘÓNTA].

2) șonț, șoánță adj. (ung. sánta, sántika, șchĭop; sîrb. bg. šantav, șchĭop, paralitic). Fam. Iron. Șchĭop. Fig. Șonțit, ridicul.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

șont (reg.) adj. m., pl. șonți; f. șoántă, pl. șoánte

șont adj. m., pl. șonți; f. sg. șoántă, pl. șoánte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ȘONT adj., s. v. infirm, invalid, schilod.

șont adj., s. v. INFIRM. INVALID. SCHILOD.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

șonț (-ți), s. m. – (Mold.) Șchiop. – Var. șonț. Creație expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de „ciut”. Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. și șonț „neamț”, cu evoluția semantică la fel ca în țopîrlan. Der. din mag. sánta „șchiop” (Șeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 183), care ar depinde de sb. šantav „șchiop”, slov. šantati „a șchiopăta” (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puțin probabilă. Der. șonți, vb. (Mold., a șchiopăta, a deșela); șoni, vb. (Olt., a deșela); șoneală, s. f. (Olt., șchiopătare); șontîc, interj. (exprimă ideea de șchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; șontîcăi, vb. (a șchiopăta); șontorog, adj. (șchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boșorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin și Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); șontorogi, vb. (a deșela).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

șont, șoántă, șonți, șoánte, adj. (reg.; adesea substantivat) 1. șchiop; schilod. 2. pocit, caraghios.

Intrare: șont
șont adjectiv
adjectiv (A43)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șont
  • șontul
  • șontu‑
  • șoantă
  • șoanta
plural
  • șonți
  • șonții
  • șoante
  • șoantele
genitiv-dativ singular
  • șont
  • șontului
  • șoante
  • șoantei
plural
  • șonți
  • șonților
  • șoante
  • șoantelor
vocativ singular
plural
șonț2 (adj.) adjectiv
adjectiv (A28)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șo
  • șonțul
  • șonțu‑
  • șoanță
  • șoanța
plural
  • șonți
  • șonții
  • șoanțe
  • șoanțele
genitiv-dativ singular
  • șo
  • șonțului
  • șoanțe
  • șoanței
plural
  • șonți
  • șonților
  • șoanțe
  • șoanțelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

șont șonț

etimologie: