învestmântare sf vz înveșmântare

ÎNVEȘMÂNTÁ, înveșmântez, vb. I. Tranz. A îmbrăca pe cineva, a pune cuiva un veșmânt (cu pompă, în vederea unei solemnități, a unui ritual etc.). ◊ Refl. S-a înveșmântat în grabă. [Prez. ind. și: înveșmấnt. – Var.: învesmântá, învestmântá vb. I] – În + veșmânt.

învesmânta v vz înveșmânta

învesmântare sf vz înveșmântare

învestmânta v vz înveșmânta

înveșmânta [At: BĂLCESCU, M. V. 597 / V: ~esm~, ~estm~, ~ștm~ / Pzi: ~mânt, ~tez / E: în + veșmânt] 1-2 vtr A (se) îmbrăca. 3 vt A pune cuiva un veșmânt de gală în vederea unei solemnități, a unui ritual etc.

înveșmântare sf [At: DA ms / V: ~esm~, ~estm~, ~ștm~ / Pl: ~tări / E: înveșmânta] 1 Acoperire cu veșminte Si: îmbrăcare, înveșmântat¹ (1), înveșmântătură (1), (înv) înveștere (1), înveștit¹ (1). 2 Îmbrăcarea cuiva în haine de gală pentru o festivitate Si: înveșmântat¹ (2), înveșmântătură (2). 3 (Rar; pex) Îmbrăcăminte.

ÎNVEȘMÂNTÁ, înveșmấnt, vb. I. Tranz. A îmbrăca pe cineva, a pune cuiva un veșmânt (cu pompă, în vederea unei solemnități, a unui ritual etc.). ◊ Refl. S-a înveșmântat în grabă. [Prez. ind. și: înveșmântez. – Var.: învesmântá, învestmântá vb. I] – În + veșmânt.

ÎNVESMÎNTÁ vb. I v. înveșmînta.

ÎNVESTMÎNTÁ vb. I v. înveșmînta.

ÎNVEȘMINTÁ vb. I v. înveșmînta.

ÎNVEȘMÎNTÁ, înveșmî́nt și înveșmîntez, vb. I. Tranz. A îmbrăca, a pune un veșmînt (cu pompă, în vederea sau în cadrul unei solemnități, al unui ritual etc.). Istoria ne arată că Costantin I, la 1654, înveșmîntă pe căpitanii dorobanților și călărașilor cu frenghii, cu coftirii (= stofe scumpe orientale) și cu atlaz. BĂLCESCU, O. I 17. ◊ Fig. Un curcubeu bătînd în apele trandafirului îl învăluia și-l înveșmînta în niște mantii împărătești. CAMILAR, T. 140. – Variante: învesmîntá (MACEDONSKI, O. I 195), învestmîntá (NEGRUZZI, S. I 338), înveșmintá (STANCU, D. 136) vb. I.

ÎNVEȘMÎNTÁRE, înveșmîntări, s. f. Acțiunea de a (se) înveșmînta; îmbrăcare. ♦ (Rar) Îmbrăcăminte, veșminte. Fără înveșmîntarea de arnăut cu găitane multe... Iani arăta ca un țăran. PAS, L. I 99.

A ÎNVEȘMÂNTÁ ~éz tranz. A îmbrăca în veșminte speciale (cu ocazia unei solemnități). /în + veșmânt

învestmântà v. a pune vestminte, a îmbrăca.

înveșmântà v. a îmbrăca: privitori, bine înveșmântați FIL. [V. învestmântà].

înveșmîntéz v. tr. (d. veșmînt). Pun veșmînt, îmbrac. V. refl. Îmĭ pun veșmintele: preuțiĭ s’aŭ înveșmîntat.

!înveșmânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înveșmântez, 3 înveșmântează; conj. prez. 1 sg. să înveșmântez, 3 să înveșmânteze

înveșmânta (a ~) vb., ind. prez. 3 înveșmântează/înveșmântă

înveșmântare s. f., g.-d. art. înveșmântării; pl. înveșmântări

înveșmântá vb., ind. prez. 1 sg. înveșmânt, 3 sg. și pl. înveșmânteáză/înveșmântă

înveșmântáre s. f., g.-d. art. înveșmântării; pl. înveșmântări

înveșmînta

înveșmânt, -minți 2.

ÎNVEȘMÂNTÁ vb. v. îmbrăca.

ÎNVEȘMÂNTÁRE s. v. îmbrăcare.

ÎNVEȘMÎNTA vb. a se echipa, a se îmbrăca, (înv. si reg.) ) a se învește. (Ne-am ~ cu toții și am plecat.)

ÎNVEȘMÎNTARE s. echipare, îmbrăcare. (~ unei persoane pentru lucru.)