12 definiții pentru întorsătură


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

întorsătu sf [At: DAMÉ, T. / Pl: ~ri / E: întors + -(ă)tură)] 1 Sucire. 2 Îndoitură. 3 Cotitură a unui drum sau a unei ape. 4-6 (Fig) Schimbare în desfășurarea unor (întâmplări) (evenimente sau) convorbiri. 7 (Fig) Schimbare de orientare în atitudinea unei persoane. 8 Mod de a dispune cuvintele sau propozițiile într-o frază pentru a obține efectul dorit Si: turnură. 9-10 (Îs) ~ de limbă Rostire cu greutate (sau cu greșeli) a unor succesiuni de cuvinte. 11 (Mtp) Întoarcere (36). 12 (Îs) ~ra brazdei (unui ogor; izlaz etc.) Arătură de toamnă.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, șerpuire a unui drum sau a unei ape (v. curbă); fig. schimbare în mersul sau dezvoltarea unei întîmplări; curs nou, înfățișare nouă. Îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicele întorsături ale vieții. SADOVEANU, O. VII 63. Cosma Buruiană, înfricoșat de întorsătura ce-o lua întîmplarea pe care el o povestise... încercă să îndulcească puțin lucrurile. REBREANU, R. I 87. Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru. D. ZAMFIRESCU, R. 48. 2. Fig. (Rar) Mlădiere, modulație, intonație (nouă). Marșul sprinten, cu-ntorsături vioaie, subțiri, sfredelitoare, se revărsa limpede în liniștea nopții de toamnă. SANDU-ALDEA, U. P. 127. 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele (sau propozițiile) într-o frază. Vorbea rar, încet, cum vorbise totdeauna, dar cu alt șir și altă întorsătură în cuvinte. GALAN, Z. R. 66.

ÎNTORSĂTÚRĂ ~i f. 1) Loc unde ceva își schimbă direcția. 2) Formă arcuită, rezultată din schimbarea direcției (unui drum, unei ape curgătoare). 3) Schimbare neașteptată în desfășurarea evenimentelor; turnură. 4) fig. Construcție rezultată din dispunerea specifică a cuvintelor. 5) Variație a tonului vocii. /întors + suf. ~ătură

întorsătură f. mod de a dispune vorbele sau cugetările.

întorsătúră f., pl. ĭ. Rezultatu întoarceriĭ, modu de a te întoarce, de a ocoli, de a te răsuci: trăsura s’a răsturnat la o întorsătură, pisica a scăpat de cîne pin cîteva întorsăturĭ, acest dansator are întorsăturĭ elegante, acesta face o poezie dintr’o întorsătură de condeĭ. Variațiune în vorbă, stil, cîntec: întorsăturile cînteculuĭ privighitoriĭ (V. vers). Modu de a te întoarce, de a prezenta lucrurile: a da o întorsătură originală ideilor tăle, a da o întorsătură ridiculă vorbelor cuĭva. Modu cum se prezentă: afacerea ĭa o întorsătură gravă (V. turnură).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri

întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. cotitură.

ÎNTORSĂTU s. cot, cotitură, curbă, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură, (rar) îndoitură, (pop.) cîrmeală, cîrnitură, întorsură, sucitură, (Olt. și Ban.) covei. (~ a unui drum.)

Intrare: întorsătură
întorsătură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • întorsătu
  • ‑ntorsătu
  • întorsătura
  • ‑ntorsătura
plural
  • întorsături
  • ‑ntorsături
  • întorsăturile
  • ‑ntorsăturile
genitiv-dativ singular
  • întorsături
  • ‑ntorsături
  • întorsăturii
  • ‑ntorsăturii
plural
  • întorsături
  • ‑ntorsături
  • întorsăturilor
  • ‑ntorsăturilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

întorsătură

  • 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); întorsură, cot.
    • 1.1. figurat Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: schimbare attach_file 3 exemple
      exemple
      • Îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicele întorsături ale vieții. SADOVEANU, O. VII 63.
        surse: DLRLC
      • Cosma Buruiană, înfricoșat de întorsătura ce-o lua întîmplarea pe care el o povestise... încercă să îndulcească puțin lucrurile. REBREANU, R. I 87.
        surse: DLRLC
      • Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru. D. ZAMFIRESCU, R. 48.
        surse: DLRLC
  • exemple
    • Marșul sprinten, cu-ntorsături vioaie, subțiri, sfredelitoare, se revărsa limpede în liniștea nopții de toamnă. SANDU-ALDEA, U. P. 127.
      surse: DLRLC
  • 3. figurat Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC attach_file un exemplu
    exemple
    • Vorbea rar, încet, cum vorbise totdeauna, dar cu alt șir și altă întorsătură în cuvinte. GALAN, Z. R. 66.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Întors + sufix -ătură.
    surse: DEX '09 DEX '98