ÎNSUMI, ÎNSĂMI, adj. pron., pron. de întărire. 1. Adj. pron. (Pe lângă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. Pron. de întărire (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. [Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți, pers. 3 sg. însuși, însăși, pers. 1 pl. înșine, însene, pers. 2 pl. înșivă, însevă, pers. 3 pl. înșiși, înseși] – Îns(ul) + -mi, -ți, -și.

îns, ~ă [At: HURMUZACHI, XI, ap. DA ms / Pl: înși, ~e / E: ml ipsus, ipsa (ipse)] 1 ppr (Precedat de pp „întru” sau „printru”; art.) Dânsul, dânsa. 2pî, aî (fp) Înseși. Ele însele. 3 smf (Îvr) Individ. 4 av (înv) Chiar.

însumi, însămi [At: PSALT. SCH., 123/6 / Sg: 2 însuți, însăți, 3 însuși, însăși / Pl: 4 înșine, însene, 5 înșivă, însevă, 6 înșiși, înseși, însele / E: îns(ul) + -mi, -ți, -și, -ne, -vă, -și, -le] 1 pî (Înv) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. 2 pî (Înv; îc) Însuți-văzătoriu Martor ocular. 3 pî (Înv; îc) Însuți-făcătoriu Cel care săvârșește acțiunea. 4 pî (Înv; îc) Însuși-stăpânitor Conducător. 5 aî Chiar persoana determinată. 6 aî Tocmai persoana determinată. 7 aî Singur. 8 aî De (la) sine. 9 aî Automat. 10 aî Independent.

NOSCE TE IPSUM (lat.) (din grecește gnôthi seavton) = Cunoaște-te pe tine însuți. Inscripția de pe templul de la DeIfi.

ÎNSUMI, ÎNSĂMI, pron. de întărire. 1. (Pe lângă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. [Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți, pers. 3 sg. însuși, însăși, pers. 1 pl. înșine, însene, pers. 2 pl. înșivă, însevă, pers. 3 pl. înșiși, înseși] – Îns(ul) + -mi, -ți, -și.

ÎNSUL, ÎNSA, înșii, însele, pron. 1. (Personal, numai precedat de prep. «întru», «dintru», «printru») El (ea), dînsul (dînsa). Nu uita s-ascuți baltagul, ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Că numai oasele-au rămas Și sufletul dintr-însul. COȘBUC, P. II 58. Dă-mi-i mie, ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155. 2. (De întărire, de obicei adjectival, mai ales la pers. 3, astăzi numai la feminin pl.) Însuși. Ele însele. ▭ Inima nu mă lăsa a crede la atîta necredință. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-și strica el însul lucrările lui. NEGRUZZI, S. I 49. (Neobișnuit, precedînd pronumele personal) Minciuna lui o credea adese însul el. NEGRUZZI, S. II 202.

ÎNSUMI, ÎNSĂMI, înșine, însene, pron. de întărire. 1. (Pe lîngă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. Eu însumi printre umbre o umbră, Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. Însuși bunicul, cel rar La vorbe, azi rîde și-nchină. COȘBUC, P. II 47. Cea dintîi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii. CREANGĂ, A. 2. Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște. EMINESCU, O. I 116. Găsim că e drept să ne alegem noi înșine tovarășii vieții noastre. ALECSANDRI, T. I 410. 2. (Învechit, neînsoțind un substantiv sau un pronume) Eu (tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul, intervenția sau influența altuia. Se apucă însuși, cu mîna lui, să le curețe de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Ca să-mi mai treacă de urît, m-am ocupat însămi de toaleta lor. NEGRUZZI, S. I 104. Hotărî vizirul ca a treia zi Să vază și însuși ce va auzi. PANN, P. V. I 37. – Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți (pl. înșivă, însevă); pers. 3 sg. însuși, însăși (pl. înșiși, înseși).

însuș pron. V. îns.

însumĭ, V. însu.

însul (înv.) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele (actualmente în: dintr-însul, într-însul, printr-însul)

însumi¹ adj. pr. m. (eu, mie, pe mine ~); f. însămi (eu, pe mine ~), g.-d. însemi (a fetei mele ~, mie ~)

însumi² (înv.) pr. m.; f. însămi, g.-d. însemi

însuși¹ adj. pr. m. (el, lui, pe el ~); f. însăși (ea, pe ea ~), g.-d. înseși (însuși profesorul, profesorul (acesta) însuși, însuși acest profesor, a fetei ei înseși, ei înseși, el însuși, (rar) însuși el, pe sine însuși)

însuși³ (înv.) pr. m.; f. însăși, g.-d. înseși

însuți¹ adj. pr. m. (tu, ție, pe tine ~); f. însăți (tu, pe tine ~), g.-d. înseți (a fetei tale ~, ție ~)

însuți² (înv.) pr. m.; f. însăți, g.-d. înseți

înșine² (înv.) pr. pl. m.; f. însene

înșine¹ adj. pr. pl. m., f. însene (noi/nouă/pe noi înșine/însene)

înșiși² (înv.) pr. pl. m.; f. înseși/însele

!înșiși¹ adj. pr. pl. m. (ei, lor, pe ei ~); f. însele/înseși (ele, lor, pe ele ~) (elevele însele/înseși // înseși elevele, acestea/ele însele)

înșivă¹ adj. pr. pl. m., f. însevă (voi/vouă/pe voi înșivă/însevă)

înșivă² (înv.) pr. pl. m.; f. însevă

dintr-însul (pop.) prep. + pr.

însul (în într-însul, dintr-însul, printr-însul) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele

însumi² (înv.) pr. m.; f. însămi, g.-d. însemi

însumi¹ adj. pr. m. (eu, mie, pe mine ~); f. însămi (eu, pe mine ~), g.-d. însemi (a fetei mele ~, mie ~)

însuși¹ adj. pr. m. (el, lui, pe el ~); f. însăși (ea, pe ea ~), g.-d. înseși (a fetei ei ~, ei ~)

însuși² (înv.) pr. m.; f. însăși, g.-d. înseși

însuți¹ adj. pr. m. (tu, ție, pe tine ~); f. însăți (tu, pe tine ~), g.-d. înseți (a fetei tale ~, ție ~)

însuți² (înv.) pr. m.; f. însăți, g.-d. înseți

înșine¹ adj. pr. m. (noi, nouă, pe noi ~); f. însene (noi, nouă, pe noi ~)

înșine² (înv.) pr. m.; f. însene

înșiși² (înv.) pr. m.; f. înșeși/însele

înșiși¹ adj., pr. m. (ei, lor, pe ei ~); f. înseși / însele (ele, lor, pe ele ~)

înșivă² (înv.) pr. m.; f. însevă

înșivă¹ adj., pr. m. (voi, vouă, pe voi ~); f. însevă (voi, vouă, pe voi ~)

însul pr. m., pl. înșii; f. sg. însa, pl. însele

însumi pr. m., adj. m., pl. înșine; f. sg. însămi, g.-d. însemi, pl. însene

însuși pr. m., adj. m., pl. înșiși; f. sg. însăși, pl. înseși/însele

însuți pr. m., adj. m., pl. înșivă; f. sg. însăți, pl. însevă

însumi

însumi, însămi; înșine pl. m. și f.

însuși, însăși; înșiși pl. m., înseși pl. f.

însuți, însăți; înșivă pl. m. și f.

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

însăși-melodia v. automelă.

însuși-glasul v. automelă.

însăși-glăsuitoare s. f. (Muz., înv.) Prosomie; podobie; idiomelă. – Din însăși + glăsuitor.

AUTOS EPHA (Aὑτός ἔφα) (gr.) el însuși a spus – Formulă utilizată de discipolii lui Pitagora pentru a pune capăt unei dispute. Argument fără replică. V. și Ipse (magister) dixit.

FACIAS IPSE QUOD FACIAMUS SUADES (lat.) fă tu însuți ceea ce ne sfătuiești pe noi să facem – Plaut, „Asinaria”, act. III, scena 3, 40.

IPSE (MAGISTER) DIXIT (lat.) el însuși (magistrul) a spus – Scolasticii, în lipsă de alte argumente, recurgeau în discuțiile lor la autoritatea necondiționată a magistrului lor Aristotel. V. și Autos epha.

ÎNSUL, ÎNSA (lat. ipsum) pron. 1. (Pron. pers. precedat de prep. întru, dintru, printru) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.

MAN WIRD NIE BETROGEN, MAN BETRÜGT SICH SELBST (germ.) nimeni nu te poate înșela, te înșeli numai tu însuți – Goethe, „Maximen und Reflexionen”. Dacă ai căzut victima unei înșelătorii, înseamnă că eroarea se află în tine.

NIL TERRIBILE NISI IPSE TIMOR (lat.) nimic nu este de temut în afară de însăși teama – Fr. Bacon, „De dignitate et augmentis scentiarum”, II.

NOSCE TE IPSUM! (lat.) cunoaște-te pe tine însuți – Cicero, „Tusculanae disputationes”, I, 22, 52. Traducerea latină a maximei grecești „Gnothi seauton”.

PATERE QUAM IPSE FECISTI LEGEM (lat.) suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o – Varianta latină a unei sentințe atribuite lui Pittacos, unul dintre cei șapte înțelepti ai Greciei antice.

PLUS ROYALISTE QUE LE ROI MÊME (fr.) mai regalist decât însuși regele – Chateaubriand, „La monarchie selon la charte”: „Il ne faut être plus royaliste que le roi même” („Nu trebuie să fii mai regalist decât regele însuși”). Condamnare a excesului de zel.

ÎNSUMI pron. singur. (Eu ~ am observat aceasta.)

ÎNSUMI pron. singur. (Eu ~ am observat aceasta.)

Nosce te ipsum (lat. „Cunoaște-te pe tine însuți”) – Cicero, Tusculane (I, 22, 52). Traducerea latină a expresiei grecești: Γνῶθι σεαυτόν. LIT.

Patere quam ipse fecisti legem (lat. „Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o”) – Acest adagiu poate fi folosit în două feluri: 1. ca avertisment (trebuie tu cel dintîi să te supui principiilor pe care le-ai stabilit) și 2. ca sancțiune (ți se aplică ție legea pe care ai făcut-o pentru alții). Adagiul latin este traducerea unei cugetări a lui Pittakos din Mitilene, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei. LIT.