2 intrări

20 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNJURÁRE, înjurări, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) înjura.V. înjura.

ÎNJURÁRE, înjurări, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) înjura.V. înjura.

înjurare sf [At: NEGRUZZI, S. I, 211 / Pl: ~rări / E: înjura] 1 Proferare a unor cuvinte injurioase Si: înjurat1 (1). 2 (Rar) Ofensă verbală Si: înjurat1 (2).

ÎNJURÁ, înjúr, vb. I. Tranz., intranz. și refl., recipr. A rosti cuvinte injurioase sau de ocară la adresa cuiva; a (se) sudui. – Lat. injuriare.

înjura vitr [At: MOXA, 372/12 / Pzi: înjur / E: ml *Injuriare] 1-3 A(-și) spune cuvinte injurioase sau de ocară Si: a (se) sudui.

ÎNJURÁ, înjúr, vb. I. Tranz., intranz. și refl. recipr. A spune cuvinte injurioase sau de ocară la adresa cuiva; a (se) sudui. – Lat. injuriare.

ÎNJURÁ, înjúr, vb. I. Tranz. A adresa cuiva cuvinte de ocară; a sudui. V. ocărî. Acum stați adunați lîngă vatră... Înjurați domnii Și nu știți cum să vă plătiți dările. BENIUC, V. 24. Mulți inși trec iute pe lîngă butoiul meu înjurîndu-mă. CARAGIALE, O. I 79. Le legară mîinile la spate și tot înjurîndu-i mereu îi pornesc... spre Alba-Iulia. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Intranz. Dincoace, la ieșire, zbîrîie motorul unui camion, glasuri de căruțași înjurînd urît și gros. C. PETRESCU, A. 341. Bombănea printre dinți cuconul Fanache, înjurînd și clătinînd din cap. MIRONESCU, S. A. 24. În confuzia lui nu știu nici ce zice, nici ce face; se retrase înjurînd cu furie. BOLINTINEANU, O. 450. ♦ A vorbi de rău, a bîrfi.

A ÎNJURÁ înjúr 1. intranz. A folosi în vorbire cuvinte necuviincioase (în forma unei imprecații); a sudui. 2. tranz. (persoane) A trata cu vorbe necuviincioase. /<lat. injurare

ÎNJURA vb. (ȚR, Trans. SE) A ocărî, a adresa cuvinte insultătoare. B: Cela ce va injura sau va vătama pre soli, acela iaste ca și furul. ÎNDREPTAREA LEGII. Și pre urmă ne-au făcut cîini și ne-au înjurat. E ante 1704, 14v. Toți îl mustră și-l înjură și-l bleasteamă. MĂRG. 1747, 21r: cf. LEX. 1683, 21r; MĂRG 1691 20v; ANTIM ; E 1717, 91v; IM 1730, 16r. C: Xant îl înjură și-l goni. E 1703, 136v. // A: Și pe urmă înjurîndu-l. IM 1754, 10v. Etimologie: lat. injuriare. Vezi și înjurat, înjurător. Cf. l i h ă i, t o i.

înjurà v. 1. a ofensa cu vorba; 2. a spune înjurături, a blestema. [Lat. INJURIARE].

înjúr, a v. tr. (d. jur). Vest. Suduĭ, insult pin cuvinte obscene.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

înjuráre (rar) s. f., g.-d. art. înjurắrii, pl. înjurắri

înjuráre s. f., g.-d. art. înjurării; pl. înjurări

înjurá (a ~) vb., ind. prez. 3 înjúră

înjurá vb., ind. prez. 1 sg. înjúr, 3 sg. și pl. înjúră, perf. s. 1 sg. înjurái


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNJURÁ vb. a drăcui, a ocărî, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a târtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)

ÎNJURA vb. a drăcui, a ocărî, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce ~ toată ziua?)


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

A ÎNJURA a împărți urări de mamă, a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții, a lua cu huideo, a se pizdui, a trece Dunărea pe cineva, a trimite (pe cineva) la origini, a trimite pe cineva la urmă.

a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții expr. a înjura foarte urât.

Intrare: înjurare
înjurare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • înjurare
  • ‑njurare
  • înjurarea
  • ‑njurarea
plural
  • înjurări
  • ‑njurări
  • înjurările
  • ‑njurările
genitiv-dativ singular
  • înjurări
  • ‑njurări
  • înjurării
  • ‑njurării
plural
  • înjurări
  • ‑njurări
  • înjurărilor
  • ‑njurărilor
vocativ singular
plural
Intrare: înjura
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • înjura
  • ‑njura
  • înjurare
  • ‑njurare
  • înjurat
  • ‑njurat
  • înjuratu‑
  • ‑njuratu‑
  • înjurând
  • ‑njurând
  • înjurându‑
  • ‑njurându‑
singular plural
  • înju
  • ‑nju
  • înjurați
  • ‑njurați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • înjur
  • ‑njur
(să)
  • înjur
  • ‑njur
  • înjuram
  • ‑njuram
  • înjurai
  • ‑njurai
  • înjurasem
  • ‑njurasem
a II-a (tu)
  • înjuri
  • ‑njuri
(să)
  • înjuri
  • ‑njuri
  • înjurai
  • ‑njurai
  • înjurași
  • ‑njurași
  • înjuraseși
  • ‑njuraseși
a III-a (el, ea)
  • înju
  • ‑nju
(să)
  • înjure
  • ‑njure
  • înjura
  • ‑njura
  • înjură
  • ‑njură
  • înjurase
  • ‑njurase
plural I (noi)
  • înjurăm
  • ‑njurăm
(să)
  • înjurăm
  • ‑njurăm
  • înjuram
  • ‑njuram
  • înjurarăm
  • ‑njurarăm
  • înjuraserăm
  • ‑njuraserăm
  • înjurasem
  • ‑njurasem
a II-a (voi)
  • înjurați
  • ‑njurați
(să)
  • înjurați
  • ‑njurați
  • înjurați
  • ‑njurați
  • înjurarăți
  • ‑njurarăți
  • înjuraserăți
  • ‑njuraserăți
  • înjuraseți
  • ‑njuraseți
a III-a (ei, ele)
  • înju
  • ‑nju
(să)
  • înjure
  • ‑njure
  • înjurau
  • ‑njurau
  • înjura
  • ‑njura
  • înjuraseră
  • ‑njuraseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

înjurare

etimologie:

  • vezi înjura
    surse: DEX '09 DEX '98

înjura înjurare

  • 1. A spune cuvinte injurioase sau de ocară la adresa cuiva; a (se) sudui.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: sudui attach_file 6 exemple
    exemple
    • Acum stați adunați lîngă vatră... Înjurați domnii Și nu știți cum să vă plătiți dările. BENIUC, V. 24.
      surse: DLRLC
    • Mulți inși trec iute pe lîngă butoiul meu înjurîndu-mă. CARAGIALE, O. I 79.
      surse: DLRLC
    • Le legară mîinile la spate și tot înjurîndu-i mereu îi pornesc... spre Alba-Iulia. BĂLCESCU, O. II 259.
      surse: DLRLC
    • Dincoace, la ieșire, zbîrîie motorul unui camion, glasuri de căruțași înjurînd urît și gros. C. PETRESCU, A. 341.
      surse: DLRLC
    • Bombănea printre dinți cuconul Fanache, înjurînd și clătinînd din cap. MIRONESCU, S. A. 24.
      surse: DLRLC
    • În confuzia lui nu știu nici ce zice, nici ce face; se retrase înjurînd cu furie. BOLINTINEANU, O. 450.
      surse: DLRLC
    • 1.1. A vorbi de rău.
      surse: DLRLC sinonime: bârfi

etimologie: