ÎNJURA vb. (ȚR, Trans. SE) A ocărî, a adresa cuvinte insultătoare. B: Cela ce va injura sau va vătama pre soli, acela iaste ca și furul. ÎNDREPTAREA LEGII. Și pre urmă ne-au făcut cîini și ne-au înjurat. E ante 1704, 14^v. Toți îl mustră și-l înjură și-l bleasteamă. MĂRG. 1747, 21^r: cf. LEX. 1683, 21^r; MĂRG 1691 20^v; ANTIM ; E 1717, 91^v; IM 1730, 16^r. C: Xant îl înjură și-l goni. E 1703, 136^v. // A: Și pe urmă înjurîndu-l. IM 1754, 10^v. Etimologie: lat. injuriare. Vezi și înjurat, înjurător. Cf. l i h ă i, t o i.