CATALIZĂ ~e f. Proces de modificare a vitezei reacțiilor chimice cu ajutorul unui catalizator. /<fr. catalyse

CINETIC, -Ă I. adj. referitor la mișcare. ♦ energie ~ă = a) energie dezvoltată de un corp în mișcare; b) energie rezultată în urma procesului de dezasimilație; artă ~ă = artă care atribuie mișcării reale aceeași importanță estetică precum formei, culorii, liniei și compoziției. II. s. f. 1. ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mișcarea materiei. 2. studiu al vitezei reacțiilor chimice. (< fr. cinétique, gr. kinetikos)

REGLA, reglez, vb. I. Tranz. 1. (Tehn.) A realiza sau a reface starea unui sistem tehnic ale cărui mărimi caracteristice s-au abătut de la anumite condiții impuse. ♦ A institui în prealabil valorile acelor mărimi ale unui sistem tehnic, care trebuie să rămînă constante în timpul funcționării; a potrivi. 2. (Mil.) A potrivi, a îndrepta, a fixa tirul unui tun, al unei unități de artilerie etc. ♦ A potrivi, a aranja. Viteza reacției este reglată.

ACCELERATOR, -OARE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

CATALIZATOR ~i m. 1) Substanță care modifică viteza unei reacții chimice fără a participa la reacție. ~ pozitiv. 2) fig. Fapt care grăbește desfășurarea unei acțiuni sau a unui eveniment. /a cataliza + suf. ~tor

ACCELERATOR, -OARE adj. Care accelerează. // s.n. 1. Dispozitiv prin care se mărește viteza, turația (unui motor la autovehicule etc.); pedală care comandă acest dispozitiv. 2. Instalație care imprimă particulelor elementare (electroni, protoni etc.) viteze foarte mari. 3. procedeu folosit în cinematografie pentru imprimarea unor mișcări de desfășurare lentă. // adj., s.m. (Substanță) care mărește viteza unei reacții chimice sau a unui proces fizico-chimic. [Pl. -toare, (s.m.) -tori. / Cf. fr. accélérateur, it. acceleratore, engl. accelerator].

ACCELERATOR, -OARE I. adj. care accelerează. II. s. n. 1. dispozitiv prin care se mărește viteza, turația (unui motor); pedală care comandă acest dispozitiv. 2. (cinem.) procedeu de imprimare a unor mișcări de desfășurare lentă. 3. instalație complexă care imprimă particulelor elementare viteze foarte mari. III. s. m. substanță care mărește viteza unei reacții chimice; produs destinat a reduce durata de priză și de întărire a betonului. (< fr. accélérateur)

JET REACTIV jet de fluid care se scurge, de regulă cu o viteză de propagare mai mare decât a sunetului, din ajutajul reactiv al unui motor cu reacție. De viteza și temperatura jetului reactiv depinde mărimea forței de reacție (v.).

TURBOPROPULSOR motor cu reacție de tipul turbinei cu gaze, la care prin adăugarea unei elice, a fost sporit randamentul la viteze mici. Energia produsă de turbină antrenează atât elicea cât și compresorul, aproximativ 80% fiind destinată reductorului elicei (de la 8.000-15.000 rot/min ale turbinei la 1600-2000 rot/min ale elicei). Turbopropulsorul este destinat avioanelor ce parcurg distanțe mari cu viteze subsonice, profitând de avantajul tracțiunii cu reacție la viteze mari și de cel al tracțiunii cu elice la decolare și la viteze mici.

VITEZĂ (DE ZBOR), viteza de deplasare a aeronavei în aer. Există: viteza de dezlipire, viteză atinsă în momentul desprinderii de sol; viteza de aterizare, viteza pe care trebuie să o aibă o aeronavă în momentul luării contactului cu solul în cazul unei aterizări normale; viteza ascensională, viteza pe verticală a aeronavei care asigură creșterea progresivă a înălțimii de zbor, fiind legată de poziția axei longitudinale xx’ în plan vertical, unghiul creat cu orizontala fiind denumit unghi de tangaj (v.); viteza de croazieră sau de drum, viteza corespunzătoare fineței maxime a aeronavei, fiind obținută cu un consum minim de combustibil și asigurând realizarea parametrilor maximi de durată și distanță a zborului (sin: viteza optimă); viteza de înfundare, componenta verticală a vitezei unei aeronave care coboară; viteza de așteptare, viteză adoptată în zonele de așteptare ale aerodromurilor unde se îmbunătățește stabilitatea vitezei în schimbul unui consum mărit de combustibil; viteza sonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu egal cu 340 m, viteza specifică deplasării undelor sonore în atmosferă și este egală cu 1M (Mach) adică 1224 Km/h; viteza subsonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mic de 340 m; viteza supersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 340 m, dar mai mic decât 1700 m (5M); viteza hipersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 1700 m (peste 5M). Aceste viteze depind la avioanele cu reacție de viteza de evacuare (ejecție) a gazelor de ardere la ieșirea din ajutajul motorului, viteza medie de evacuare depinzând de temperatura jetului reactiv (v.), de construcția motorului și de proprietățile propergolului utilizat (la cei solizi viteza jetului este cuprinsă între 2-3 Km/s, iar la cei lichizi între 3-5 Km/s). Viteza critică este viteza constantă de cădere atinsă de un corp la un moment dat și peste a cărei valoare nu poate trece (Sin. viteza limită de cădere).

CATALIZĂ (< fr.; {s} gr. katalysis „descompunere”) s. f. Proces fizico-chimic prin care se modifică viteza unei reacții chimice în prezența unui catalizator. Termenul a fost introdus (1836) de J.J. Berzelius.** C. negativă = c. în care viteza de reacție este micșorată de catalizator. C. pozitivă = c. în care viteza de reacție este accelerată de catalizator. C. omogenă = c. în care reactanții și catalizatorul constituie un sistem omogen, format dintr-o singură fază. C. eterogenă = c. în care reactanții și catalizatorul se află în faze diferite.

ACCELERATOR, -OARE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

accelerator, ~oare [At: DEX² / Pl: ~i, ~oare / E: accélérateur] 1 a Care accelerează. 2 sn Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor. 3 sn (Pre) Pedală care comandă acest mecanism. 4 sn Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 5-6 sm, a (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice.

anticataliză sf [At: DEX² / Pl: ~ze / E: fr anticatalyse] Încetinire a vitezei de reacție sau oprire a unei reacții chimice din cauza unor substanțe cu acțiune inhibatoare Si: cataliză negativă.

catalizator, ~oare [At: MACAROVICI, CH. 143 / Pl: ~i, ~oare/ E: cataliza + -tor cf fr catalyseur] 1 sm (Chm) Substanță care mărește viteza unei reacții chimice, fără ca ea însăși să fie modificată Si: (rar) catalizor. 2-3 sm, a (Persoană, lucru, eveniment) care provoacă (sau favorizează) o acțiune.

cataliză sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr catalyse] Mărire a vitezei unei reacții chimice, sub influența unor catalizatori (1).

temperament sn [At: CANTEMIR, HR. 16 / V: (înv) tam~, tâmpărământ, tim~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat temperamentum, ger Temperament, fr tempérament] 1 (Înv) Temperatură (1). 2 (Înv) Climă (1). 3 (Înv) Organism al unei persoane. 4 (Înv) Tip de organism considerat din punctul de vedere al caracterelor generale congenitale ale funcționării lui, explicat la origine prin dozarea celor patru umori. 5 (Înv) Constituție a corpului Si: (înv) crasis. 6 (Psh) Ansamblul trăsăturilor psihofiziologice ale unui individ, care se reflectă în special în particularitățile de intensitate și de viteză ale reacțiilor psihice și motorii Si: fire, natură, (îvp) nărav, (îrg) natural, talent (7). 7 (Înv; îe) A avea ~ A fi înclinat spre plăcerile trupești. 8 (Pop; îae) A fi nervos. 9 Energie vitală Si: avânt, elan, impetuozitate. 10 (Bot; îs) ~ul arborilor Mod de comportare a speciilor forestiere față de lumină.

VITEZĂ s.f. 1. Rapiditate în deplasare; iuțeală. ♦ (Fiz.) Variația unei mărimi fizice în unitatea de timp. 2. Raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. 3. (Med.) Viteză de sedimentare = reacție de laborator prin care se măsoară ritmul depunerii globulelor roșii, ritm care evidențiază un proces infecțios latent. 4. (Fot.) Timp de expunere. 5. (Mat.) Vector definit ca derivata vectorului de poziție a unui punct material. [< fr. vitesse].

HIDROGLISOR s. n. ambarcație cu fundul plat propulsată de un motor, cu elice aeriană sau cu reacție, care la viteze mari alunecă pe suprafața apei. (< fr. hydroglisseur)

MACHMETRU s. n. instrument de bord pentru măsurarea vitezei avioanelor cu reacție, exprimată în numărul lui Mach. (< fr. machmètre, engl. machmeter)

EYRING [éəriŋ], Henry (1901-1981), chimist american. Prof. la Univ. Utah din Salt Lake City. Contribuții la aplicarea mecanicii cuantice și statistice în chimie; a dezvoltat teoria vitezelor absolute de reacție a lichidelor și teoria activității optice.

machmetru sn [At: DEX / P: mah~ / Pl: ~e / E: fr machmètre, eg machmeter] Aparat pentru măsurarea vitezei avioanelor cu reacție.

DEFLAGRAȚIE s.f. (Rar) Ardere vie însoțită de explozie și de degajare de căldură. ♦ Ardere cu explozie în care reacția se propagă cu viteze mici. [Gen. -iei, var. deflagrațiune s.f. / cf. fr. déflagration, lat. deflagratio].

STATOREACTOR s.n. Propulsor cu reacție pentru aerovehicule cu viteza supersonică, constituit dintr-un tub, fără nici un organ în mișcare de rotație. [Pron. -re-ac-, pl. -oare, (s.m.) -ori. / cf. fr. statoréacteur].

STATOREACTOR s. n. propulsor cu reacție pentru aerovehicule cu viteză supersonică, dintr-un tub, fără nici un organ în mișcare de rotație. (< fr. statoréacteur)

ANTICATALIZĂ, anticatalize, s. f. Încetinire a vitezei sau oprire a unei reacții chimice din cauza unor substanțe cu acțiune inhibatoare; cataliză negativă. – Din fr. anticatalyse.

TURBOREACTOR s. n. reactor dintr-o turbină cu gaze și un compresor, folosit la propulsia prin reacție a avioanelor de mare viteză; turbodinam, turbojet. (< fr. turboréacteur)

AVIÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Navigație aeriană cu aeronave mai grele decît aerul (planoare, avioane, elicoptere etc.); tehnica acestei navigații. Primele zboruri au fost făcute cu planoare, remarcabile fiind încercările lui O. Lilienthal (1890). Avioane cu motoare cu abur au fost construite de A.F. Mojaiski (1882) și de C. Ader (1897). Frații O. și W. Wright au construit primul avion cu motor cu ardere internă., realizînd primul zbor, cu decolare prin catapultare, în 1903. Traian Vuia a construit un avion cu care s-a efectuat prima decolare cu mijloace proprii de bord (18 mart. 1906), iar H. Coandă a realizat în 1910 prima încercare de zbor cu un avion cu reacție, de construcție proprie. În România, primele avioane au fost construite de Aurel Vlaicu (1910-1911). Printre pionerii a. se numără și A. Santos-Dumont, H. Farman, L. Blériot (a traversat Marea Mînecii în 1909), Ch. Lindberg (a traversat Oceanul Atlantic în 1927), V.P. Cikalov (a efectuat primul zbor peste Polul Nord în 1937) ș.a. După al doilea război mondial perfecționarea construcției avioanelor și folosirea motoarelor cu reacție au permis atingerea unor viteze de zbor superioare vitezei sunetului și realizarea unor avioane de foarte mare capacitate și cu întinsă rază de acțiune. 2. Ramură a aeronauticii care se ocupă de construcția și de funcționarea aeronavelor mai grele decît aerul. ♦ Totalitatea avionelor unei țări, ale unei societăți comerciale etc. ♦ Expr. A. civilă = ansamblul aeronavelor, instalațiilor și personalului care se folosesc la transportul călătorilor și mărfurilor, în scopuri utilitare, sanitare, turistice etc. A. sanitară = a. destinată transportului de urgență al celor grav bolnavi, a răniților și accidentaților, precum și a medicamentelor, a sîngelui pentru trasfuzii etc. A. sportivă = ramură sportivă care cuprinde aeromodelismul, planorismul, parașutismul, zborul cu motor și construirea de micromodele. A. militară = forța aeriană militară.

INHIBÍȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fenomen de oprire, de întârziere sau de micșorare a vitezei de desfășurare a unei reacții chimice cu ajutorul inhibitorilor. 2. Proces fundamental al activității nervoase, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea excitației. 3. (BIOL.) I. de contact = încetarea mișcării și, uneori, și a diviziunilor mitotice sau meiotice a celulelor care vin în contact. Celulele canceroase, de cele mai multe ori, fac excepție de la această regulă. ◊ I. enzimatică = stoparea sau reducerea activității enzimatice determinată de diferiți blocanți: ioni și molecule mici, agenți toxici, temperatură, raze X, medicamente etc.

ANTICATALIZĂ, anticalalize, s. f. Încetinire a vitezei sau oprire a unei reacții chimice din cauza unor substanțe cu acțiune inhibatoare; cataliză negativă. – Din fr. anticatalyse.

inhibiție sf [At: RALEA, E. O. 72 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr inhibition] 1 (Med) Proces fundamental al activității nervoase, opus excitației, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea efectelor excitației. 2-3 (Chm) Fenomen (de oprire sau) de micșorare a vitezei de desfășurare a unei reacții chimice cu ajutorul inhibitorilor (3-4).

DEFLAGRAȚIE s. f. 1. ardere explozivă în care reacția de descompunere se propagă cu viteze mici. 2. explozie violentă. 3. conflict generalizat. (< fr. déflagration, lat. deflagratio)

PERIOADĂ, perioade, s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. ♦ (Fiz.) Perioadă de înjumătățire = interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioadă de inducție = interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele două momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unor mărimi. ♦ Mulțimea numerelor de o cifră care se repetă infinit într-o fracție zecimală. 5. Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruație. 7. Frază amplă, cu caracter unitar și armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, formată din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) period s. n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.

ACCELERATOR ~oare n. 1) Mecanism care permite mărirea vitezei unui motor. 2) Pedală care pune în mișcare acest mecanism. ◊ ~ de particule aparat folosit pentru a mări viteza particulelor elementare în scopul realizării unor reacții nucleare. 3) Substanța care grăbește o reacție chimică sau un proces fizico-chimic. /<fr. accélérateur

PERIOADĂ, perioade, s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. ♦ (Bot.) Perioadă de vegetație = interval de timp în care plantele își desăvârșesc întregul ciclu biologic. ♦ (Fiz.) Perioadă de înjumătățire = interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioadă de inducție = interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele două momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unor mărimi. ♦ Mulțimea numerelor de o cifră care se repetă infinit într-o fracție zecimală. 5. Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli. ♦ (Înv.; în forma period) Menstruație. 7. Frază amplă, cu caracter unitar și armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, formată din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. – Var.: period s. n.] – Din lat. periodus, ngr. periodos, fr. période.

perioadă sf [At: CANTEMIR, IST. 128 / V: (înv) period (Pl: ~de, ~oduri) sn, ~odă, ~odos (Pl: ~odosuri) sn / P: ~ri-oa~ / Pl: ~de / E: lat periodus, periodos, ngr περίοδος, fr période] 1 Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau are loc un eveniment. 2 (Pgn; înv) Timp. 3 Etapă. 4 Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. 5 (Fiz) ~ de înjumătățire Interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. 6 (Chm) ~ de inducție Interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 7 Interval repetabil de timp scurs între două momente în care se reproduce un fenomen astronomic. 8 Interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 9 (Îs) ~ siderală Perioadă calculată în raport cu poziția repetabilă a aștrilor. 10 (Îs) ~ sinodică Interval de timp în care se face rotirea completă a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. 11 (Fiz) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 12 (Mat) Interval al creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unei mărimi periodice. 13 Mulțime a numerelor de o cifră care se repetă indefinit într-o fracție zecimală periodică. 14 (Înv) Clasă de numere. 15 Diviziune de numere care cuprinde două clase. 16 Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate, în ordinea maselor atomice crescătoare, elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 17 Interval de timp dintre două accese ale unei boli. 18 (Pex) Acces al unei boli cu manifestare periodică. 19 (Pop; îf period) Menstruație. 20 Frază amplă și complexă sau reunire de mai multe faze care formează un ansamblu unitar și armonios datorită, în special, simetriei structurale. 21 Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, alcătuită din mai multe faze.

PULSOREACTOR s.n. Propulsor cu reacție asemănător cu statoreactorul, folosit la avioanele cu viteză supersonică. [Pron. -re-ac-. / < fr. pulsoréacteur].

PERIOADĂ s. f. 1. interval de timp în cursul căruia se desfășoară sau după care se repetă un fenomen; fază, epocă. ♦ (fiz.) ~ de înjumătățire = perioadă în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv; (chim.) ~ de inducție = durată de timp după care o reacție în lanț începe să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective; (bot.) ~ de vegetație = interval de timp în care plantele își desăvârșesc întreg ciclul biologic. ◊ subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. 2. frază amplă și complexă sau reunirea de mai multe fraze care formează un ansamblu armonios și unitar. 3. mică construcție muzicală bine închegată, din două fraze în relație de întrebare-răspuns. 4. (chim.) șir orizontal în tabloul periodic al elementelor. 5. (mat.) cel mai mic număr adăugat argumentului unei funcții numerice care nu schimbă valoarea funcției. ◊ grup de cifre care se repetă indefinit într-o fracție zecimală. (< fr. période, lat. periodus, gr. periodos)

ARDERE combinare intensă, rapidă și cu degajare de căldură a unui carburant (v.) cu un comburant (v.) în camerele de ardere (v.) ale motoarelor cu reacție (v.) având drept scop obținerea forței reactive. Viteza de ardere depinde de: temperatura de ardere, proprietățile fizico-chimice ale substanțelor combinate în procesul de ardere etc. La motoarele aeroreactive în scopul măririi temperaturii de ardere și implicit a forței de tracțiune se introduce aer secundar preîncălzit prin trecerea acestuia peste părțile calde ale motorului. Înainte ca gazele de reacție să fie evacuate din motorul cu reacție, uneori este introdusă sub presiune o cantitate de carburant suplimentar, care arde în combinație cu oxigenul existent. Acest procedeu poartă numele de ardere suplimentară sau postcombustie (v.) și conduce la mărirea forței de tracțiune a motorului. A. suplimentară, postcombustie (v.)

SENSIBILITATE s.f. 1. Facultate a organismelor vii de a simți, de a percepe prin simțuri tot ceea ce vine din afară; simțire. 2. Însușirea de a fi foarte simțitor; afectivitate, emotivitate accentuată. ♦ Receptivitate artistică. ♦ Predispoziție a organismelor la diferite boli. 3. Însușire a unui instrument sau a unui aparat de a indica cele mai mici valori, deosebiri, diferențe. 4. (Chim.) Mărime a concentrației unei soluții la substanța de analizat, care produce, în timpul unei reacții de recunoaștere, un efect la pragul perceperii senzoriale. 5. Viteza cu care reacționează o emulsie fotosensibilă pentru a se obține o anumită înnegrire a argintului în funcție de cantitatea de lumină recepționată. [Cf. fr. sensibilité, lat. sensibilitas].

SENSIBILITATE s. f. 1. proprietate a organismelor animale de a simți, de a percepe prin simțuri tot ceea ce vine din afară. ◊ calitate a materialelor fotografice de a fi sensibile. 2. însușirea de a fi foarte simțitor; afectivitate, emotivitate. ◊ receptivitate artistică. ◊ predispoziție a organismelor la diferite boli. 3. însușire a unui instrument sau aparat de a fi sensibil. 4. (chim.) mărime a concentrației unei soluții, în substanța de analizat, care produce, în timpul unei reacții de recunoaștere, un efect la pragul percepției senzoriale. 5. viteza cu care reacționează o emulsie fotosensibilă pentru a se obține o anumită înnegrire a argintului în funcție de cantitatea de lumină recepționată. (fr. sensibilité, lat. sensibilitas)

MOTOR organ de forță care propulsează aeronava și îi conferă o anumită viteză de zbor. Există motoare cu combustie internă, cu reacție, din cauciuc (compus din fire elastice care prin destindere pot învârti elicea unui aeromodel) etc. Motorul cu reacție, motor capabil să dezvolte o forță de propulsie prin evacuarea cu viteză a jetului reactiv în sens opus acestei forțe. Forța de tracțiune este o consecință a aplicării teoremei impulsului, valoarea ei fiind egală cu suma reacțiunilor forțelor care accelerează substanța evacuată din motor sau cu produsul dintre debitul masic al jetului și viteza în vid a acestuia. La aeronavele care zboară în atmosferă și nu în vid, forța reactivă este diminuată ca urmare a presiunii existente la nivelul secțiunii de ieșire a gazelor din motor, împiedicându-se destinderea gazelor în continuare. Motoarele reactive se pot împărți în: motoare aeroreactoare (în care jetul reactiv se formează prin arderea carburantului folosind aerul atmosferic și în motoare rachetă (care utilizează carburanți și comburanți depozitați la bordul aerospațial. Motorul cu reacție cu propergol lichid reglează forța de tracțiune automat prin program, din exterior sau din interior, acționând asupra debitului, coeficientul de amestec al componenților propergolului este menținut cât mai aproape de valoarea pentru care se obține un impuls specific maxim. Motorul cu reacție cu propergol solid reglează forța de tracțiune prin modificarea controlată a suprafeței de ardere a blocului de propergol, a cărei formă geometrică rezultă din programul de ardere prestabilit. Noțiunea de forță de tracțiune specifică sau viteza caracteristică se utilizează pentru aprecierea calitativă a propergolului. Motorul rachetă, motor cu reacție al cărui jet reactiv se formează ca urmare a proceselor termodinamice independente de mediul străbătut, forța de tracțiune crescând o dată cu micșorarea densității mediului. Tracțiunea motorului rachetă este egală cu produsul dintre debitul masic al gazelor din jetul reactiv și viteza de evacuare a acestuia din motor. În aeronautică se folosesc motoare rachetă cu propergoli solizi în calitate acceleratoare de start în faza de decolare a avioanelor de pe portavioane sau a avioanelor cu greutate mare. În astronautică motoarele cu combustibili lichizi (criogenici) au cunoscut o mare dezvoltare. Există motoare rachetă de mai multe tipuri: chimice, nucleare, cu plasmă, ionice, fotonice și termosolare.

REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{²35}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U²³⁸)sau nefisionabil (ex. Th²³²) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu²³⁹, respectiv U²³³), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U²³⁵), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acțiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.) Forță (sau cuplu de forțe) exercitată de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercită asupra primului o forță (sau un cuplu de forțe) care se consideră ca acțiune. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea indusului = totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică a claselor în declin față de orice manifestare a progresului social; p. ext. totalitatea celor care susțin această împotrivire și vor restaurarea orânduirii vechi. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

REACȚIE s. f. 1. faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva; ripostă. 2. răspuns nemijlocit al materiei vii la acțiunea unui excitant. 3. transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți externi sau a altor substanțe chimice. 4. (fiz.) forță care se opune unei acțiuni, fiind egală și de sens contrar cu aceasta. ♦ ~ nucleară = ansamblu de fenomene prin care un nucleu atomic ciocnit de o particulă grea sau de un foton suferă o schimbare a structurii sale; ~ în lanț = proces care se poate reînnoi prin el însuși pentru că o parte a produsului e întotdeauna în stare a reimpulsiona reacția; ~ gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. 5. (cib.; și în forma reacțiune) stabilire, în sistemele de transmisie, tehnice automate, în organismele vii și în societate, a unor semnale prin care faza inițială a unui proces este influențată de informația referitoare la starea organelor de execuție sau la rezultatul procesului; conexiune inversă, retroacțiune (2). ◊ derivare a unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul de intrare. (< fr. réaction)

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Psih.) Orice răspuns integral sau parțial al unui sistem psihic la o stimulare exterioară lui. 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.; în forma reacțiune) Forță (sau cuplu de forțe) care se opune unei acțiuni, fiind egală și de sens contrar cu aceasta. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea inclusului = totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică față de orice manifestare a progresului social; totalitatea acțiunilor care au ca scop restaurarea unui regim politic autoritar; p. ext. totalitatea forțelor reacționare. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

turbostatoreactor sn [At: DEX-S / P: ~re-a~ / Pl: ~oare / E: fr turbostatoréacteur] Motor cu reacție rezultat din combinația unui statoreactor în vederea atingerii unor viteze de zbor de ordinul machilor.

sensibilitate sf [At: VÂRNAV, L. 142^V/16 / V: (înv) senzi~ / Pl: (rar) ~tăți / E: lat sensibilitas, -atis, fr sensibilité] 1 Capacitate a omului de a avea o viață afectivă intensă, de a trăi profund sentimentele, impresiile, situațiile. 2 Însușire a unei persoane care suferă excesiv din punct de vedere moral la întâmpinarea anumitor atitudini, situații etc. 3 (Pex) Stare de emotivitate Si: simțire , (înv) simțibilitate (3). 4 (În artă și literatură) Capacitate a unei opere, a unei creații artistice etc. de a impresiona afectiv. 5 (În artă și literatură) Ceea ce trădează sensibilitate (1). 6 (În artă și literatură) Receptivitate artistică. 7 Capacitate (fiziologică) a organismelor animale superioare, a unor plante, a unor părți ale lor etc. de a avea senzații, percepții, de a reacționa (cu ușurință sau exagerat) la senzații, la percepții. 8 (Pex) Mărime care exprimă capacitatea de reacție a unor organe de simț Si: (înv) simțibilitate (8). 9 Predispoziție a organismelor la diverse boli. 10 Capacitate a unui aparat, a unui instrument de măsură etc. de a reacționa la cele mai neînsemnate variații ale unor agenți externi, de a indica cele mai mici valori, deosebiri, diferențe etc. 11 (Pex) Mărime care exprimă sensibilitatea (10). 12 Însușire a unui material fotografic de a putea fi impresionat într-o măsură determinată exact de radiațiile din regiunea spectrului. 13 (Chm) Mărime a concentrației unei soluții la substanța de analizat, care produce, în timpul unei reacții de recunoaștere, un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 14 Viteza cu care reacționează o emulsie fotosensibilă pentru a obține o anumită înnegrire a argintului în funcție de cantitatea de lumină recepționată. 15 Calitate a materialelor fotografice de a fi sensibile (8).

TURBOSTATOREACTOR motor cu reacție rezultat din combinarea statoreactorului cu turboreactorul cu dublu circuit, dezvoltând viteze hipersonice (M>5).

PULSOREACTOR motor cu reacție cu aplicații relativ puține, asemănător statoreactorului (v.) utilizat la avioanele cu viteză supersonică; introducerea și comprimarea aerului necesar arderii combustibilului se face în timpul zborului aeronavei, combustibilul fiind introdus intermitent în camera de ardere cu ajutorul unor instalații de distribuție speciale astfel încât motorul funcționează pulsatoriu. Aeronavele utilate cu pulsoreactor folosesc rachete la decolare, pulsoreactorul intrând în funcțiune la o anumită viteză de zbor.

REÁCȚIE (< fr.) s. f. I. 1. Faptul de a reacționa. ♦ Manifestare, atitudine ca răspuns la ceva. ♦ (PSIH.) Orice răspuns integral sau parțial al unui sistem la o stimulare exterioară lui sau străină de el. ◊ R. electrodermală = r. r. legată de activitatea sistemului nervos simpatic, care se manifestă printr-o variere a rezistenței electrice a pielii ca urmare a unei excitații senzoriale sau a unei emoții, susceptibile să provoace activitatea glandelor sudoripare. Primele studii privind r.e. datează de la sfârșitul sec. 19 și se datorează psihologilor francezi R. Vigouroux, C. Ferré și J. Tarchanoff. 2. (CHIM.) Transformare pe care o suferă substanțele sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căreia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. În cursul r. se pot forma atomi, radicali sau noi molecule, ca urmare a descompunerii moleculelor inițiale (ex. r. de cracare); procesul poate consta însă și din unirea mai multor molecule inițiale într-una nouă (ex. r. de combinare, de polimerizare, de hidrogenare etc.) sau din schimbul de atomi sau radicali între moleculele substanțelor care participă la r. (ex. r. de dublu schimb, r. de substituție etc.). R. se reprezintă prin ecuația chimică respectivă. Diferitele r. se produc în timp, cu viteze care depind de însuși procesul chimic, de concentrația reactanților, de temperatură, de solvent (dacă au loc în soluție) și de prezența unor substanțe, denumite catalizatori, care, deși aparent nu participă la r., influențează viteza acestora. R. se împart în r. mono-, bi- și trimoleculare, după cum în procesul respectiv are loc r. unei molecule, a două sau a trei molecule. Din studiul dependenței vitezei de r. de concentrația reactanților s-a putut defini ordinul de reacție. R. de ordinul zero, întâi, al doilea și al treilea au vitezele proporționale cu concentrațiile reactanților la puterea zero, unu, doi și trei, definindu-se astfel condițiile cinetice în care are loc procesul chimic. Cercetarea molecularității, a ordinul de reacție, a factorilor termodinamici și structurali permite descrierea mecanismului de r., adică a r. elementare, a căror succesiune formează r. chimică, reprezentată global prin ecuația chimică respectivă. Interpretarea mecanismului de r. se poate face cu ajutorul chimiei cuantice, considerând că în fiecare r. elementară sistemul trece printr-o stare intermediară, de tranziție. R. se produce datorită capacităților moleculelor de a interacționa chimic, iar aceasta (reactivitatea chimică) depinde de natura atomilor ce compun moleculele, de structura moleculară și mai ales de structura electronică. Unele r. sunt ireversibile, adică au loc într-o singură direcție până la epuizarea reactanților, iar altele sunt reversibile, având loc simultan în ambele sensuri până la stabilirea unei stări de echilibru, în care, la presiune și temperaturi constante, concentrațiile substanțelor care participă la r. nu se modifică în timp. Starea de echilibru se stabilește datorită faptului că viteza r. într-un sens este egală cu cea a r. în sens opus. După efectul termic al r. (degajare, respectiv absorbție de căldură), acestea se pot clasifica în r. exoterme și r. endoterme. R. care se produce în urma intervenției unui factor fizic (acțiunea luminii, la electrozi sau în urma procesului electrochimic etc.) se denumește în mod corespunzător r. fotochimică, r. electrochimică etc., iar când se produce datorită intervenției unor substanțe biocatalitice (enzime) se numește r. enzimatică. După cum au loc într-o singură fază sau în mai multe faze, r. se clasifică în r. omogene, respectiv r. eterogene. – R. unei soluții = grad de aciditate sau alcalinitate a unei soluții, exprimat de obicei, în unități pH. R. în lanț, reacție care constă dintr-o succesiune de r. elementare, astfel încât substanțele produse în una dintre r. iau parte la r. următoare. R. elementară inițială poate fi fotochimică, termică etc., după care procesul poate continua de la sine, fără nicio intervenție din afară. Un asemenea lanț de r., compus din zeci, sute sau chiar mii de r. elementare, poate fi întrerupt în urma unor r. secundare. – R. specifică, reacție care, în condiții bine determinate (pH, temperatură, prezența substanțelor complexante etc.), este dată numai de un anumit ion. Reacție imună v. răspuns imun. (BIOCHIM.) R. antigen-anticorp, reacție dintre anticorpii din serul imun și antigeni. Este o reacție specifică, deoarece anticorpul reacționează numai cu acel antigen sub influența și în prezența căruia a luat naștere. Există mai multe tipuri de r.a.-a.: unele (aglutinare, precipitare) sunt puse în evidență mai cu seamă in vitro, altele (bacterioliză, hemoliză) atât in vitro cât și în in vivo, iar altele (neutralizarea toxinelor și a virusurilor) de obicei numai in vivo. R.a.-a. au multe aplicații practice, în biologie în general și în medicină în special. 3. (FIZ.) v. Reacțiune. 4. (FIZ.) R. nucleară = fenomen care constă în ciocnirea a două sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai acestora), în urma căreia, datorită interacțiunii cauzate cu precădere de forțele nucleare, se produc unul sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai lor). Ciocnirea particulelor inițiale poate duce fie la o împrăștiere elastică sau inelastică a lor (modificându-se numai impulsul, respectiv impulsul și energia particulelor), fie la o r.n. propriu-zisă, în urma căreia se schimbă numai impulsul și energia, dar și natura (eventual numărul) particulelor care intră în reacție. Astfel, prin r.n. se poate face transmutația elementelor și se pot obține izotopi care nu există în natură sau chiar elemente noi (transuranice). Cel mai adesea, r.n. sunt realizate prin bombardarea nucleelor imobile cu neutroni, cu nuclee sau cu particule accelerate (particule α, deuteroni, protoni etc.). Izbind nucleul particula incidentă poate provoca diferite fenomene: smulgerea unei particule din nucleu, captarea unei particule incidente urmată (sau neurmată) de expulzarea din nucleu a altei particule, fisiunea nucleului în câteva fragmente etc. Deoarece r.n. constituie fenomene deosebit de complexe, explicarea lor se face cu ajutorul unor metode intuitive simplificate, numite mecanisme de reacție. Toate r.n. respectă anumite legi de conservare, unele mărimi fizice globale având în starea finală aceeași valoare ca în starea inițială (de ex. energia, numărul de masă, sarcina electrică, impulsul, momentul cinetic etc.); există însă legi de conservare respectate numai de unele r.n. (ex. legea conservării spinului izotopic). Spre deosebire de reacțiile chimice, care se desfășoară la nivelul învelișului electronic al atomilor, r.n. se petrec la nivelul nucleelor atomilor. Ca urmare, este mult mai mare energia implicată într-o r.n. (v. și energie). Din punct de vedere energetic, cele mai importante r.n. sunt fisiunea nucleară și fuziunea nucleară. Prima r.n. a fost realizată de E. Rutherford (1919) prin folosirea particulelor α emise de radiu. R. termonucleară v. termonuclear. 5. (CIB.) v. reacțiune (2). II. (în forma reacțiune) Împotrivire politică și economică față de orice manifestare a progresului social; totalitatea, acțiunilor, a inițiativelor etc. care au ca scop restaurarea unui regim politic autoritar; complex de forțe, tendințe, curente cu caracter conservator care determină instituirea unui regim cu structură autoritară; p. ext. totalitatea forțelor reacționare.

TURBOSTATOREACTOR, turbostatoreactoare, s. n. Motor cu reacție rezultat din combinația unui statoreactor și a unui turboreactor în vederea atingerii unor viteze de zbor de ordinul machilor. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. turbostatoréacteur.

TURBOREACTOR, turboreactoare, s. n. Motor cu reacție rezultat din combinația unui statoreactor și a unui turboreactor în vederea atingerii unor viteze de zbor de ordinul machilor. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. turboréacteur.

echilibru sn [At: HELIADE, D. J. 106/20 / V: (înv) ~briu, ecuilibriu, ecui~, ecvilibrie sf ecvilibriu, ecvi~ / S și: (înv) equi~ / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr équilibre, lat aequilibrium] 1 Situație a unui corp, a unui sistem etc. supus acțiunii unor forțe egale și opuse, care se anulează reciproc, fără a-i modifica starea de repaus sau de mișcare. 2 (Îs) ~ stabil Poziție a unui corp, a unui sistem de puncte materiale care se restabilește de la sine după ce a fost perturbată. 3 (Îs) ~ instabil (sau nestabil, labil) Poziție a unui corp, a unui sistem de puncte materiale care se stabilizează într-o formă modificată față de cea inițială. 4 (Îs) ~ chimic Stare a unui sistem chimic în timpul unei reacții reversibile. 5 (Îs) ~ dinamic Echilibru (1) al unui sistem în care două procese opuse se desfășoară cu aceeași viteză, menținând astfel nemodificată starea în care se află sistemul. 6 (Fiz; d. forțe; îe) A fi în ~ A avea proprietatea să acționeze asupra unui corp, a unui sistem etc. fără a modifica starea de repaus sau de mișcare a acestuia. 7 (Fiz; îs) Teoria ~lui Teorie mecanicistă și metafizică ce extinde acțiunea legii mecanice a echilibrului (1) asupra tuturor fenomenelor naturii și societății. 8 Stabilitate a unui corp în poziție verticală. 9 Poziție verticală stabilă. 10 (Îe) A-și pierde ~ A fi pe punctul de a cădea, de a se prăbuși. 11 Proporție justă între două lucruri, fenomene, situații etc. opuse. 12 Stare de stabilitate, de armonie care rezultă din echilibru (11) Cf cumpănă, cumpănire. 13 (Îs) ~ economic Stare de concordanță între elementele interdependente și toate variabilele activității economice și sociale. 14 (Îs) ~ bugetar Stare a unui buget în care veniturile acoperă cheltuielile. 15 (Fig) Stare psihică manifestată prin armonie între înclinații și tendințe, care se manifestă printr-un comportament normal. 16 (Fig) Stare de stabilitate lăuntrică Cf cumpătare, moderație (1).

VITEZĂ s. f. 1. rapiditate de deplasare; iuțeală. ◊ variația unei mărimi fizice în unitatea de timp. 2. raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. ♦ ~ cosmică = viteză imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulată a Pământului până la părăsirea sistemului solar. 3. ~ de sedimentare = reacție de laborator prin care se măsoară ritmul depunerii globulelor roșii, ritm ce evidențiază un proces infecțios latent. 4. (fot.) timp de expunere. 5. (mar.) vector definit ca derivata vectorului de poziție a unui punct material. (< fr. vitesse)

AVIÓN (<fr. {s}; fr. avion + gr. phone „sunet”) s. n. Aeronavă mai grea decît aerul, la care sustentația este asigurată de suprafața portantă a aripilor și de forța de propulsie creată de un grup motopropulsor. Termenul de a. a fost folosit pentru prima dată de C. Ader (1897). După destinație, pot fi: a. de transport (pentru pasageri și mărfuri), a. sanitare, a. utilitare (avioprăfuitoare, aviostropitoare etc.), a. de turism și a. militare (vînătoare, recunoaștere, bombardament etc.); aeroplan. ♦ A. cu reacție = a. dotat cu motoare termice reactive care pot fi aeroreactive (cu sau fără compresor) și motoare-rachetă (în general pentru viteze supersonice). A. supersonic v. supersonic.

FORȚĂ REACTIVĂ forță de recul datorată unui jet reactiv (v.) sau a altei substanțe evacuate din ajutajul unui motor cu reacție, fiind echivalentă cu suma forțelor de presiune ale gazelor pe suprafața interioară a camerei de ardere și a ajutajului reactiv, valoarea sa fiind proporțională cu viteza jetului respectiv.

MODERATOR, -OARE I. adj., s. m. f. (factor) care moderează. II. s. m. 1. substanță care încetinește mișcarea neutronilor rezultați dintr-o fisiune nucleară. 2. inhibator care încetinește reacția de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndrumă o dezbatere publică, o masă rotundă și trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de mișcare a unui mecanism. ◊ dispozitiv la unele piane și pianine cu ajutorul căruia coardele se acoperă cu o bucată de pâslă, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slăbi oscilațiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)

DIFUZOR conductă a unui reactor sau a unei turbine cu reacție în a cărei secțiune transversală crește în sensul curgerii fluidului și în care are loc transformarea parțială a energiei cinetice în energie potențială a fluidului, micșorându-se viteza de curgere și crescând presiunea statică a acestuia. Sin. tub de aspirație.

cinetic, ~ă [At: ENC. TEHN. I, 94 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr cinétique] 1 a Care ține de mișcare. 2 a Privitor la mișcare. 3 a (Îs) Energie ~ă Energie dezvoltată de un corp în mișcare, egală cu jumătatea produsului dintre masa corpului și pătratul vitezei lui. 4 sf Ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mișcarea materiei Si: cinematică (1). 5 sf (Îs) ~ă chimică Ramură a chimiei fizice care studiază evoluția reacțiilor chimice și influența factorilor fizico-chimici asupra desfășurării acestor reacții.

RACHETĂ¹ s. f. 1. vehicul spațial fusiform, fără echipament de sustentație, propulsat cu ajutorul unui motor cu reacție. ♦ ~ cosmică = rachetă de mari dimensiuni servind la plasarea pe orbite a sateliților artificiali și a navelor cosmice; motor- ~ = motor la care propulsia se face prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos; ~ meteorologică = rachetă recuperabilă, dotată cu aparate speciale de măsură, folosită pentru investigații ale atmosferei până la 150 km altitudine. 2. cartuș special, cu materii explozibile, care ard producând lumină de diferite culori. (< germ. Rakete, rus. raketa)

KÁRMÁN, Theodor von (1881-1963), inginer american de origine ungară. Stabilit în S.U.A. (1930). Pionier în domeniul construcției avioanelor de mare viteză și al proiectilelor (cercetări care au dus la fabricarea primului avion ce a depășit bariera sonică). Lucrări de hidrodinamică, termodinamică și aerodinamică. Cofondator (1944) al laboratorului de propulsie cu reacție de la NASA.

TRACȚIUNE cea mai importantă caracteristică a motorului cu reacție, obținută din relația T=Cv Ga/g (la punct fix) sau T=(Cv-V) Ga/g (în zbor), T fiind tracțiunea în dN, Ga – debitul de aer în Kg/s, Gv – viteza gazelor la ieșirea din ajutajul reactiv în m/s, V – viteza avionului în m/s, g – accelerația gravitațională = 9,81 m/s².

STATOREACTOR motor cu reacție fără organe mobile, constând în principal dintr-un tub de secțiune variabilă deschis la ambele capete, paralel cu direcția de zbor, în difuzor realizându-se comprimarea dinamică a aerului datorită deplasării aeronavei cu viteză mare, gazele de ardere fiind evacuate din cameră prin efuzor (destinderea lor realizând forța de propulsie); statoreactorul poate intra în funcțiune doar la o anumită viteză de zbor a aeronavei, furnizând viteze supersonice (M 2-4) și hipersonice (M>5) în funcție de organizarea arderii. Statoreactorul este destinat avioanelor aerocosmice, rachetelor autoghidate etc.

reacție sf [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 462 / P: re-ac~ / V: ~iune / S și: -csie / Pl: -ii / E: fr reaction] 1 Manifestare ca răspuns la ceva. 2 Ripostă (1). 3 (Blg) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acțiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). 4 (Chm) Transformare pe care o suferă substanțele sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căreia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 5 (Îs) ~ în lanț Reacție (4) care constă într-o succesiune de reacții elementare, astfel încât substanțele produse în una dintre acestea iau parte la reacția următoare. 6 (Fiz; șîs forță de reacțiune) Forță (sau cuplu de forte) care se opune unei acțiuni, fiind egală și de sens contrar cu aceasta. 7 (Ast; îs) ~ gravitațională Modificare a direcției și a vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. 8 (Îs) Avion cu ~ Avion a cărui propulsie este asigurată de reactoare (3). 9 (Îs) Motor cu ~ Reactor (3). 10 Derivare a unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. 11 (Teh; îs) Reacțiunea indusului Totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. 12 (Mîf reacțiune) Împotrivire politică, economică, culturală etc. a claselor în declin față de progresul social. 13 (Pex; îaf) Forțe sociale reacționare ostile progresului.

RELATIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc²). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

RACHETĂ a) motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcționând independent de mediul exterior, carburantul și comburantul aflându-se în corpul rachetei. Cel mai răspândit tip este motorul-rachetă termochimic, la care jetul de gaze, cu presiunea și temperatura ridicate, se realizează în urma unor reacții chimice puternic exoterme. Motorul-rachetă electric utilizează energia electrică pentru accelerarea jetului format dintr-un fluid ionizat sau din plasma unui gaz. Motorul-rachetă nuclear utiizează energia termonucleară pentru a încălzi jetul de gaze sau utilizează pentru propulsie un jet de izotopi radioactivi. Motorul-rachetă termochimic utilizând combustibil solid sau lichid, este constituit din: camera de ardere, ajutaj reactiv, rezervoare de combustibil, sistem de alimentare, dispozitiv de aprindere (la motoarele cu combustibil solid încărcătura este amplasată în camera de ardere). Sin. accelerator, rachetă auxiliară de decolare. b) aparat de zbor fusiform propulsat cu ajutorul unui motor-rachetă, fiind compus din: corp, motor și încărcătură utilă – aparatură științifică, vehicul spațial, substanță explozivă, încărcătură chimică sau nucleară etc. După modul de stabilizare pe traiectorie se deosebesc rachetele: cu ampenaj (amplasat la partea posterioară), cu aripi (amplasate pe corp ca la avion, sin. avion-rachetă), cu stabilizare giroscopică (fără ampenaj, imprimându-i-se o mișcare de rotație în jurul axei sale longitudinale). După numărul treptelor sunt rachete: cu o treaptă (simple) și cu mai multe trepte (compuse sau etajate), prezentând un ansamblu de rachete simple, etajele propulsoare, cu funcționare succesivă, ultima treaptă purtând încărcătura utilă. Rachetele compuse pot fi: cu trepte în serie (etajele propulsoare sunt dispuse unul după altul) și cu trepte în paralel (etajele propulsoare sunt amplasate în jurul treptei principale, care poartă încărcătura utilă). După modul de dirijare există rachete: nedirijate și dirijate. Rachetele dirijate au prevăzute sisteme de comandă (suprafețe aerodinamice, deviatori de jet, mici motoare-rachetă auxiliare etc.) pentru modificarea traiectoriei și legii de mișcare pe traiectorie. Sistemele de comandă pot fi activate de la bordul rachetei (autodirijate, autoghidate, dirijare autonomă sau din exterior (teleghidate). După destinație rachetele pot fi: de luptă, cosmice, geofizice, meteorologice, antigrindină, port-satelit etc. Racheta de luptă de aviație, armă de bază la bordul avionului, utilizată pentru lovirea țintelor aeriene sau terestre, crearea barajului, iluminarea terenului etc. De regulă, are o singură treaptă, se lansează în viteză prin folosirea unui puternic motor de start, continuând zborul prin inerție. Folosește încărcătură brizant-explozivă sau cumulativă, cu focos de proximitate (cele dirijate) sau de impact (cele nedirijate). După raza de acțiune și după natura obiectivelor împotriva cărora sunt utilizate, pot fi: tactice, operativ-tactice, strategice, antitanc, antiaeriene, antirachetă, antiradiolocație (lansată de la bordul avioanelor împotriva stațiilor de radiolocație de la sol, are sistem de autodirijare cu radiolocator pasiv, care determină poziția țintei după semnalele electromagnetice emise de radiolocatorul inamic). După poziția relativă a lansatorului pot fi: aer- aer, aer-sol, aer-navă. După natura încărcăturii pot fi: nenucleare, cu exploziv clasic sau încărcătură chimică (substanțe toxice de luptă, cu toxicitate mare de tip organofosforice) și nucleare (pot avea două sau mai multe focoase nucleare, care se pot dirija în timpul zborului astfel încât să lovească obiective diferite).

EFECT COANDĂ fenomen aero sau hidrodinamic, descoperit de savantul român Henri Coandă, manifestat prin tendința unui jet fluid de a se atașa la un perete convex aflat în imediata sa apropiere, având următoarele caracteristici: apariția unei depresiuni pe suprafața peretelui învecinat, accelerarea fluidului în orificiul de accelerare a jetului și amestecarea prin antrenare a fluidului din jet cu cel din mediul ambiant, putându-se obține efecte de: depresiune, ejecție, amestec, deplasare, amplificare etc. Efectul Coandă se aplică la: amplificarea forțelor de reacție, atenuarea zgomotelor gazodinamice, reglarea curgerii pe suprafața unor corpuri (avioane), ventilație. Prima aplicație practică a efectului coandă a fost dotarea aripilor de avion cu fante la bordul de atac și cu voleți articulați la bordul de scurgere pentru mărirea portanței la viteze reduse și la unghiuri de incidență mari. Alte aplicații ale efectului coandă se întâlnesc la turbinele cu gaze, vehicule cu pernă de aer, rachete etc. Experimental efectul coandă se aplică la farfuriile zburătoare, prin realizarea unei depresiuni pe suprafața unui profil curb pe care se deplasează o peliculă de fluid cu viteză mare, obținându-se o forță portantă care nu necesită deplasarea profilului ca în cazul aripii de avion.

balon¹ s.n. 1 (aeron.) Aerostat alcătuit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai ușor decît aerul, de care se atașează o nacelă. ◇ Balon captiv = balon legat de un punct fix cu cabluri, pentru a nu se ridica mai sus de o anumită înălțime. Balon de protecție = balon captiv care împiedică trecerea avioanelor deasupra unei regiuni. ◇ Expr. (fam.) A lua (pe cineva) în balon = a) a rîde de cineva; b) a-și bate joc, a ironiza (pe cineva). ◇ Compuse: (meteor.) balon-sondă = balon liber, umplut cu hidrogen, care transportă spre înălțimi aparatura necesară măsurării presiunii, temperaturii și umezelii aerului, uneori a radiației solare și a vîntului; balon-pilot = balon liber, umplut cu hidrogen, care se lansează în atmosferă și se urmărește cu unul sau două teodolite, în scopul măsurării vitezei vîntului la diferite altitudini. 2 Obiect din cauciuc foarte subțire, mai ales în formă de sferă, umplut cu aer sau cu un gaz ușor. ◇ Balon de încercare = a) mic balon căruia i se dă drumul pentru a cunoaște direcția vîntului; b) fig. idee sau știre lansată pentru a se constata opinia sau reacția publicului ori a unei persoane în legătură cu o anumită problemă. 3 Balon de săpun = a) bășică formată din clăbuci de săpun; b) fig. vorbă goală, amăgitoare. Toate promisiunile au fost baloane de săpun. 4 (sport) Minge de diferite forme folosită la anumite jocuri sportive, alcătuită dintr-un înveliș din piele, cauciuc sau material plastic (și o cameră elastică umplută cu aer). ◇ Sportul cu balonul rotund v. sport. ◇ Expr. A juca balonul v. juca. 5 (mar.) Velă triunghiulară la ambarcațiile de regate. 6 (electron.) Înveliș etanș al incintei vidate sau umplute cu gaz sub presiune joasă a unei lămpi electrice, a unui tub electronic etc. 7 (chim.) Vas sferic de sticlă, cu unul sau mai multe gîturi, folosit în laborator în anumite operații chimice. ◇ Balon de oxigen = a) rezervor de oxigen prevăzut cu un tub de aspirație, întrebuințat la reanimarea unui bolnav; b) fig. ajutor nesperat, salvator. Scăderea inflației a fost un balon de oxigen pentru industrie. • pl. -oane. /<fr. ballon.

viteză [At: PROT. – POP., N. D. / V: (asr) ~esă / Pl: ~ze / E: fr vitesse] 1 sf Rapiditate în deplasare Si: iuțeală, repeziciune, (liv) celeritate, (rar) velocitate. 2 sf (Îs) Beția (sau mania, boala) ~zei Preferință pentru viteză (1) excesivă. 3 sf (Îas) Deprindere de a circula cu viteză (1) foarte mare. 4 sf (Îlav) În (plină) ~ sau cu toată ~za Foarte repede. 5 sf (Reg; îe) A-și face (o) ~ A-și lua elan² (3). 6-7 sf, a (Spt; șîs patinaj ~) (Probă) care se desfășoară pe distanțe scurte și care vizează rapiditatea deplasării. 8 sf Rapiditate în executarea unei activități. 9 sf Ritm alert în desfășurarea unei acțiuni. 10 sf (Îs) Epoca (sau secolul) ~zei Denumire dată secolului al XX-lea, mai ales ultimelor decenii, caracterizate printr-un ritm de viață foarte alert și printr-o dinamizare a activităților în toate domeniile. 11 sf (Fam; îe) A băga pe cineva în ~ A determina pe cineva sa iasă din starea de comoditate și să acționeze mai repede decât era obișnuit. 12 sf (Fam; îe) Dă-i ~ ! Pornește în grabă! 13 sf (Fam; îae) Mergi mai repede! 14 sf (Fam; îae) Acționează energic! 15 a (Spt; îs) Pistol ~ Probă de tir care se execută prin trageri automate asupra unor ținte mișcătoare. 16 sf Mod de deplasare raportat la timpul în care are loc. 17 sf (Îs) Pierdere de ~ Situație în care viteza (16) unei aeronave devine inferioară celei necesare sustentației. 18 sf (Fig; îas) Diminuare a performanțelor. 19-20 sf (Înv; îs) Mică (sau mare) ~ Serviciu de transport al mărfurilor cu trenuri obișnuite (sau rapide). 21 sf (Îs) ~ comercială Raportul dintre distanța parcusă de un vehicul sau de un tren de vehicule și timpul total de parcurs, inclusiv opririle. 22 sf Raportul dintre variația unei mărimi și timpul în care se produce această variație. 23 sf Raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. 24 sf (Șîs ~ liniară) Spațiul parcurs de un mobil în unitatea de timp. 25 sf (Îs) ~ cosmică Viteză (23) cuprinsă între 7,912 – 16,6 km/secundă imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulară a Pământului până la părăsirea sistemului solar. 26 sf (Îs) ~ de rotație Turație. 27 sf (Îs) ~ unghiulară Unghiul parcurs de o rază vectoare în unitatea de timp. 28 sf Ritmul în care se produce sau se repetă un proces fizic, chimic, electric etc. raportat la o unitate de timp. 29 sf (Chm; îs) ~ de reacție Raportul dintre cantitatea unei substanțe, transformată în cursul unei reacții, și timpul cât a durat transformarea ei. 30 sf (Med; îs) ~ de sedimentare Interval de timp în care se depun hematiile în sângele necoagulat, pe baza căruia se determină evoluția unui proces infecțios. 31 sf Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turația unui motor și turația arborelui mecanismului care îl pune în mișcare.

REACTÓR (< fr.) s. n. 1. (CHIM.) Aparat industrial sau de laborator în care se efectuează reacții chimice (catalitice sau necatalitice) în scopul obținerii anumitor substanțe. R. constituie partea principală a unei instalații chimice. Există r. în care materiile prime se introduc o singură dată, la început, iar după terminarea reacției se scot produsele finite (r. discontinuu), sau în care se introduc materiile prime și se scot produsele finite în mod continuu (r. continuu). După natura procesului chimic se deosebesc r. termice, electrochimice, biochimice și fotochimice, iar după fazele prezente în proces se deosebesc r. în care fazele reactante sunt gaze (gaz-gaz), lichide (lichid-lichid omogen sau neomogen), solide și gaz (gaz-solid) etc. (ex. r. pentru oxidarea amoniacului în amestec cu oxigen și vapori de apă, r. pentru nitrarea benzenului etc.) 2. (AV.) Motor termic folosit pentru asigurarea propulsiei unor vehicule (de obicei avioane), în interiorul căruia are loc transformarea energiei chimice a combustibilului în energia cinetică a unui curent de fluid (jet de gaze de ardere), în scopul producerii forței de propulsie (care apare datorită efectului de reacțiune provocat de gazele de ardere de viteză mare). R. la care aerul necesar arderii combustibilului este introdus în camera de ardere, sub presiune, de către un compresor (axial sau centrifugal) antrenat de o turbină cu gaze se numesc turboreactoare. Principalele elemente componente ale unui turboreactor sunt: difuzorul (care are rolul de a frâna curentul de aer atmosferic la intrarea în motor), compresorul, camera de ardere, turbina cu gaze și efuzorul (în care are loc destinderea gazelor evacuate din turbină). În prezent, turboreactoarele cu compresor centrifugal sunt prevăzute cu camere de ardere individuale, iar cele cu compresor axial au camere de ardere inelare (camere bloc). R. care echipează avioanele cu viteze de zbor supersonice pot fi construite fără compresor, comprimarea aerului necesar arderii făcându-se în difuzor (datorită vitezei foarte mari cu care aerul atmosferic intră intră în motor). R. fără compresor pot fi: statoreactoare, când aerul și gazele de ardere circulă în curent continuu în interiorul motorului, și pulsoreactoare, în care circulația gazelor este intermitentă (pulsatorie); r. fără compresor pot funcționa numai după ce avioanele pe care sunt montate au fost lansate în zbor prin alte mijloace (rachete, catapulte etc.). Sin. motor cu reacție. 3. (ELT.) Bobină electrică cu reactanță mult mai mare decât rezistența ei electrică, utilizată în instalațiile electrice pentru limitarea curenților de scurtcircuit.

DECOLARE fază de zbor a unei aeronave care după rulajul pe sol se desprinde și se ridică în aer în vederea efectuării zborului. Decolarea se consideră încheiată la atingerea altitudinii de 15 m pentru aviația civilă și 25 m pentru aviația militară și a unei viteze care să permită executarea unr manevre în aer în deplină siguranță a zborului. Decolarea poate fi: lungă (necesitând o distanță de rulare mare, impusă de tipul aeronavei, puterea motoarelor, greutatea aeronavei etc.), scurtă (pe distanțe relativ mici, realizată de avioanele de vânătoare și vânătoare-interceptare cu ajutorul unor fuze pentru a ajunge mai repede la altitudinea necesară ducerii luptei și de avioanele ambarcate pe portavioane, cu ajutorul unor catapulte și fuzee, din cauza pistelor foarte scurte) și verticală, desprindere de pe pământ a elicopterelor și avioanelor cu decolare-aterizare verticală, de pe loc, fără rulaj prealabil, care la elicoptere se realizează cu ajutorul uneia sau mai multor elice prin crearea forței portante, iar la avioane cu ajutorul motoarelor reactive dispuse astfel încât la comandă modifică direcția de orientare, desprinderea de pământ fiind datorată forței de reacție, după decolare motoarele revenind în poziție orizontală pentru zborul orizontal, la aterizare modificându-și din nou poziția.

RACHÉTĂ¹ (< germ., it., rus.) s. f. 1. (AV.) Vehicul zburător propulsat prin reacție directă, echipat cu un motor-rachetă. Principalele lui elemente constitutive sunt: corpul, motorul și compartimentul cu încărcătură utilă (aparate științifice de măsurat și eventual o cabină). R. pot fi dirijate (prin radio, radiolocație, pe bază de program) sau nedirijate; pot avea o singură treaptă sau mai multe trepte (ultima purtând încărcătura utilă). Primii care au construit și lansat r. au fost chinezii prin sec. 11-12. Ideea utilizării r. ca motor al unor mașini capabile să zboare în spațiu a fost emisă de K.E. Țiolkovski la sfârșitul sec. 19. 2. R. cosmică = r. de mari dimensiuni, utilizată pentru plasarea sateliților artificiali pe orbite sau a navelor cosmice pe traiectoriile stabilite; după ce își epuizează rezerva de combustibil, treptele (sau etajele) r.c. se desprind pe rând de aceasta, urmând să cadă pe Pământ sau să se înscrie pe o traiectorie apropiată de cea a satelitului sau a navei cosmice. 3. (TEHN.) Motor-r. = motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcționând independent de condițiile mediului exterior. Se deosebesc m.-r. chimice, m.-r. cu plasmă, m.-r. ionice, m.-r. nucleare, m.-r. termosolare, m.-r. fotonice. 4. (METEOR.) R. meteorologică = r. care urcă la înălțimi mari, având în interiorul ei aparataj de cercetări meteorologice care trebuie apoi recuperat. 5. (MILIT.) R. luminoasă (sau de semnalizare) = cartuș special, lansat cu un pistol, care, la o anumită înălțime, se aprinde, luminând pe o rază mare, sau care eliberează alte cartușe a căror încărcătură arde explodând în formă de stea de o anumită culoare.

HIDRO-₁ „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-₁, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel₂), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-₃, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie₂), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel₂), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-₁, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,^[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit₁), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit₁), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel₂), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru₂ (v. -metru₂), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel₂), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie₁), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree₁ (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel₂), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.^[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată

PROPERGOL amestec de substanțe capabil de reacții chimice puternic exoterme, utilizat în motoarele-rachetă (v.), energia potențială chimică este transformată în căldură în camera de combustie de unde produsele de ardere – propulsantul (v.), se destind și se accelerează în ajutajul reactiv asigurând forța de tracțiune a motorului. Propergolul poate fi solid, lichid sau hibrid, fiind alcătuit, în general, din comburant și carburant (v.). Propergolul motoarelor rachetă are următoarele caracteristici: densitate (exprimă raportul debitelor volumetrice ale carburantului și comburantului în camera de ardere, influențând randamentul propergolului și definind dimensiunile rezervoarelor acestuia; depinde de coeficientul de amestec), puterea calorică (pentru un anumit coeficient de amestec, de a cărei valoare depinde impulsul specific al motorului rachetă fiind de (1-2) • 10³ Kcal/Kg pentru propergoli solizi, de (1,5-3) • 10³ Kcal/Kg pentru hibrizi, compuși din metale sau metaloizi și oxigen sau fluor), stabilitate termică (definește conservabilitatea compoziției chimice a propergolului la temperaturi ridicate), temperatura de ardere/frânare (la care propulsantul părăsește camera de combustie, măsurată în zona mediană a jetului reactiv, ce depinde de natura propergolului, de coeficientul de amestec, de presiunea din camera de combustie etc), gradul de combustie (reprezentat prin procesul în care propergolul se transformă complet în produse de ardere), presiunea arderii (din colul ajutajului, utilă în calculul vitezei de evacuare a gazelor arse), viteza de evacuare (definită prin valoarea medie a particulelor componente ale jetului reactiv în secțiunea de ieșire din ajutaj, de care depinde valoarea impulsului specific). În funcție de numărul substanțelor componente există propergol: monocomponenți (oxigen-hidrozină, fluorină-amoniac, tetraoxid de azot-petrol) și multicomponenți (oxigen-hidrogen-beriliu, fluor-hidrogen-litiu). Propergolii solizi pot fi sub formă de: pulberi, pastă, brichete, componenți formând o substanță activă omogenă sau eterogenă. În propergolii omogeni substanța de bază este nitroceluloza, dizolvată în solvenți ușor volatili (nitroglicerina) cu aditivi (oxizi minerali, pulberi metalice, rășini) pentru stabilizare, plastifiere etc. Acești propergoli asigură impulsuri specifice ridicate 180-230? pentru grade de destindere în ajutajul reactiv de până la 40. Propergoli solizi eterogeni sunt mai răspândiți și constau din amestecuri de propergoli solizi omogeni, în general comburantul solid (nitrat de amoniu, perclorat de potasiu) foarte fin fragmentat este amestecat cu carburantul lichid (asfalturi, bitumuri, poliesteri, uretani, cauciucuri naturale, polietilene, rășini etc.) având rol de liant. Acești propergoli sunt în general elastici, rezistenți la eforturi mecanice, cu alungiri reduse, cărora prin adăugarea unor compuși nitro și pulberi metalice li se îmbunătățesc proprietățile fizico-chimice și energetice cât și impulsul specific. Există și propergoli gelatinoși, metastabili sau semilichizi. Propergolii lichizi sunt frecvent utilizați datorită posibilității de reglare a debitului lor; ei trebuie să nu prezinte pericol de explozie la stocare și manipulare, să aibă toxicitate redusă, stabilitate chimică, compatibilitate cu materialele utilizate în aviație, iar tehnologia de fabricație să fie simplă. Propergolii lichizi sunt compuși din diferiți comburanți (acid azotic, acid percloric, oxizi de azot, oxid de fluor, oxigen, ozon, tetranitrometan) și carburanți (aerozină – 50, alcoli, amoniac, anilină, borani, dietilamină, dimetilhidrazină asimetrică, metilhidrazină, hidrazină, hidrocarburi, hidrogen, nitrometan, terebentină, petrol, xilidină). Sin. propelant.

AVION aerodină a cărei energie este furnizată de un motor sau mai multe motoare de tip clasic sau cu reacție și care este susținută în aer prin reacții aerodinamice pe suprafețele care rămân fixe în timpul aceluiași regim de zbor. Avioanele au o construcție variată a aripii, putând fi: cu aripă dreaptă (monoplane, biplane, triplane), cu aripă delta (triunghiulară), cu aripă trapezoidală, cu aripă săgeată, cu geometrie variabilă. Pe lângă avioanele cu decolare clasică au apărut cele cu decolare și aterizare pe verticală. După scopul pentru care sunt proiectate avioanele pot fi: civile (utilitare, de transport, sportive, sanitare, aeropoștale) și militare. Avioanele aeropoștale sunt destinate transporturilor poștale rapide. Avioanele cargou sunt destinate transporturilor de mare tonaj. Avioanele cisternă sunt destinate transporturilor de lichide și intervenției în stingerea incendiilor. Avioanele laborator sunt special amenajate și destinate culegerilor de date din straturile atmosferice. Avioanele remorcher sunt destinate tractării planoarelor sau a unor avioane mai mici. Avionul sanitar este destinat transportului de persoane accidentate sau a urgențelor medicale și parașutării de personal calificat sanitar împreună cu instrumentar, medicamente și sânge în zone greu accesibile. Avionul utilitar (avioprăfuitor sau aviostropitor) este destinat tratamentelor aviochimice din agricultură și silvicultură. Avionul de transport este destinat transportului de pasageri și mărfuri. Din punctul de vedere al regulamentelor sportive acestea se grupează în clasa C: Avioane terestre, hidroavioane (v.) și avioane amfibie. Avioanele terestre sunt avioane care nu pot pleca și opri decât pe sol: C1a sub 500 kg; C1b 500-1000 kg; C1c 1000-1750 kg; C1d 1750-3000 kg; până la clasa C1j 20.000-26.000 kg și trebuie concepute pentru a transporta la bord cel puțin 5 persoane. Avioanele amfibie sunt special construite pentru a putea fi utilizate atât pe apă cât și e uscat, având cocă pentru amerizare și tren de aterizare și aparțin subclasei C3:C3a sub 600 kg; C3b 600-2100 kg; C3c peste 2100 kg. Există și avioane cosmice (semicosmice, aerocosmice, aerospațiale, rachetă) capabile să evolueze atât în atmosfera terestră cât și în spațiul cosmic, fiind dotate cu instalații de forță aeroreactivă și motoare rachetă, capabile să transporte personal cu atribuții de cercetare și conducere (navigație) sau să lanseze sateliți. Clasa de avioane se poate împărți și după modul de propulsare: motor cu piston, turboreactor, turbopropulsor și rachete. Avioanele militare au caracteristici constructive speciale care le fac apte pentru utilizări militare, fiind înzestrate cu armament de bord corespunzător (bombe, grenade, substanțe incendiare, rachete, tunuri și mitraliere de bord) și cu aparatura necesară îndeplinirii misiunilor de luptă și de zbor. Avionul de vânătoare este destinat pentru nimicirea prin luptă aeriană a avioanelor inamice. Este ușor de manevrat, cu viteză mare de zbor și înarmat cu tunuri automate, proiectile reactive etc., putând fi utilizat și la interceptarea anumitor aeronave contraveniente. Avionul de vânătoare-bombardament este destinat pentru lovirea cu bombe și cu focul armamentului de bord al obiectivelor terestre și maritime de dimensiuni mici. Avionul de bombardament este destinat lovirii obiectivelor terestre și maritime cu bombe, putând transporta încărcături mari la distanțe mari, fiind utilizat și ca avion de recunoaștere. Avionul minerotorpilor (torpilor sau antisubmarin) este destinat nimicirii cu torpile și mine a navelor inamice și a submarinelor. Avioanele radar sunt destinate descoperirii țintelor aeriene și coordonării unei bătălii aeriene. Avionul de cercetare este destinat cercetării aeriene, fiind dotat cu aparatură fotografică, mijloace de telefonie și radiolocație, putând fi: strategice, operative, tactice, de alarmare și de supraveghere. Avionul de cercetare-corectare este destinat cercetării și corectării focului artileriei. Avioanele matcă sunt destinate lansării de avioane proiectil. Avionul fără pilot (proiectil, robot) avion a cărui pilotare se asigură de la sol sau din aer ori cu mijloace autonome (pilot automat, navigație inerțială) destinat lovirii obiectivelor terestre cu suprafață mare sau ca avioane țintă pentru exercițiile piloților de vânătoare sau ale bateriilor de artilerie antiaeriană. Au o rază de acțiune cuprinsă între 50-3000 km și o viteză de zbor de la 350-1332 m/s (1200-4800 km/h). Avionul cap, avionul aflat în capul unei formații de avioane. Avionul convertibil, convertiplan (v.). Avion kamikadze, kamikadze (v.) Avionul mașină, serviciu la dispoziția excursioniștilor care după aterizarea aeronavei pot utiliza un autoturism fără șofer. Avionul pirat, avion cu intenții piraterești. Avionul spion, aeronavă pătrunsă ilegal în spațiul aerian al unei țări în scopul obținerii de informații asupra unor obiective strategice.

MERS¹ s. n. Faptul de a m e r g e. 1. Deplasare, mișcare dintr-un loc într-altul; umblet, mergere. Fără drum și fără nici o poticâ de mărs sau de trecere. CANTEMIR, ap. GCR I, 360/23. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul. EMINESCU, O. I, 91. Trenul, cît îi el de lung și de greu, face la o cotitură mișcarea pe care o are un balaur în mers. SP. POPESCU, M. G. 29. Și se întorc cu mersul spre libice maluri. COȘBUC, AE. 15. De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trîntesc iar jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 540. Un cîrd de marsuini se întrec în mers cu noi. BART, S. M. 30, cf. DOINE, 17. Mersul trenurilor (sau vapoarelor) = orar după care circulă trenurile (sau vapoarele); p. ext. tabel sau broșură care cuprinde acest orar. Cf. ALEXI, W. La agenția companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. BART, E. 74. ◊ L o c. a d v. Din mers = fără a se opri (sau a opri pe altul) din înaintare; în timpul deplasării; mergînd. Se întoarce, așezindu-și din mers firele de păr în care lucește lumina. C. PETRESCU, Î. II, 271. Încingîndu-se din mers . . . colonelul alergă pe urma generalului. BRĂESCU, V. 36. O șalupă cu flamură galbenă – pavilionul de carantină – ne acostează din mers. BART, S. M. 38. ♦ Fel de a merge al cuiva, umblet, pas; ritmul sau viteza cu care merge cineva; (învechit și popular) mersură, (rar) mersătură. Ieși Zamfira – mers isteț. COȘBUC, B. 20. Logofătul Baloș cu mersul lui de neam ales. DELAVRANCEA, O. II, 179. Avea mersul legănat și așăzat, ca oamenii cei în vîrstă. BUJOR, S. 80. Subt mersul său ușor nici vreascurile nu trăsneau, HOGAȘ, M. N. 130. O, dac-ar fi ea. . ., declamă dînsul patetic, aprinzîndu-și închipuirea și grăbindu-și mersul. REBREANU, I. 103. Petre își iuți mai mult mersul. id. R. II, 199, cf. ENC. VET. 133. Șomerii îi cunoști după mers, după cum leagănă brațele. SAHIA, N. 93. Îi ieși înainte cu un mers țeapăn. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Intrară în porumb și-și încetiniră mersul. PREDA, Î. 149, cf. DEȘLIU, G. 14. Dragă-mi e lelița-naltâ Și la mers cam legănată. ALECSANDRI, P. P. 337. A trecut bădița dealul, îi cunosc mersul și calul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 96. Că ți-i mersul legănat, Trupușorul dezmierdat. ȘEZ. Î, 49. Îmi place miesu la calu aiesta. ALR II 2 969/95, cf. 2 965/260, 272, 279, 284, 316, 346, 349, 353, 362, 386, 414, 551, A I 20, 23. 2. (Adesea în corelație cu î n t o r s) Plecare, ducere. N-ave nime nice o nevoie, nice la mărsu, nici la întorsu. NECULCE, L. 42. Trecut-au tătarii . . . și la mărsu și la întorsu tot pen țara Muntenească. id. ib. 105. Trăgea nădejde altul de domnie, atunce cu mersul boierilor la Poartă. MUȘTE, LET. III, 7/9. 3. (Rar) Curgere, curs (al unei ape curgătoare). Peste mersul Oltului prin lume, un fenomen de mari proporții se suprapune. BOGZA, C. O. 259, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. Ieșire (a fumului, a gazelor etc.). Mersul ascendent al gazelor și mersul descendent al șarjei. IOANOVICI, TEHN. 37. 5. Evoluție, dezvoltare, desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.); mod, curs, ritm de desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.). Mersul general al omenirei. . . aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt. BĂLCESCU, M. V. 4. Teatrul românesc era în floarea lui. Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. NEGRUZZI, S. I, 345. Acești cetățeni protestează că urbea lor e lăsată afară din mersul progresului ! CARAGIALE, O. IV, 21. Mi-e drag Să stau și din ochi de-amărunt să privesc La sate tot mersul de trai românesc. COȘBUC, P. II, 203. Grea meserie e aceea de judecător pentru unul care pricepe însemnătatea misiunii lui și pe care-l interesează direcția mersului stărilor sufletești ale oamenilor. BRĂTESCU-VOINEȘTI, P. 250. Cîrciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii. REBREANU, I. 153. Viața își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit. id. ib. 261. Membrii cari să cunoască mersul daraverilor oricăror bresle. N. A. BOGDAN, C. M. 45. Păstra de la zi la zi, după orînduiala profesorului din București, o condică amănunțită a lucrului în mers. C. PETRESCU, R. DR. 56. Reprezentarea grafică a mersului unei reacții chimice. MARCOVICI, CH. 142. Ideile lui au o complexitate, mersul cugetării sale înaintează printre excepții, explicații și nuanțări. VIANU, M. 191. Aglomerarea acestor păsări. . . se explică prin mersul vremii, dintr-odată schimbătoare. LiNȚIA, P. II, 71. Mers înainte = progres. Știința se dovedește un puternic factor al mersului înainte spre comunism. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 801. ♦ Desfășurare a unei activități. Cum vă amestecați d-voastră în mersul justiției ? MAIORESCU, II, 166. ♦ (Mod de) funcționare a unui sistem tehnic, a unui mecanism, a unui instrument. Cînd mai rămase de tăiat ca de patru degete, omul opri fierăstrăul din mers. CONTEMP. 1 953, nr, 376, 4/2. Mersul unui ceasornic, al unei mașini, al unui transformator. DT. 6. (Învechit, rar) Fel de a acționa, de a proceda; procedeu. Era om bun, blînd, mersele măriei sale cinstite. LET. II, 416/12. – Pl.: (învechit, rar, 6) merse. – Și: (regional) mes s. n. – V. merge.