ALTAIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic munților Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BUCENTAUR, bucentauri, s. m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.

BUNĂVOIE s. f. (În loc. adv.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Bună + voie.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

HATAIA s. f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de mătase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.

HEPTAEDRIC, -Ă, heptaedrici, -ce, adj. În formă de heptaedru. [Pr.: -ta-e-] – Din fr. heptaédrique.

HETAIRISM s. n. Denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaților cu femei de moravuri ușoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.

HIPOCENTAUR, hipocentauri, s. m. (Rar; în mitologia greacă) Centaur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus.

ÎMPĂRĂȚIE, împărății, s. f. 1. Țară condusă de un împărat; imperiu. ◊ Împărăția cerului = rai. 2. Faptul de a împărăți; stăpânire. 3. (Înv.) Împărat; sultan. ◊ Expr. Împărăția-ta (sau -voastră), formulă de adresare către un împărat. – Împărat + suf. -ie.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) mumă s. f.] – Lat. mamma.

MINNESOTA s. f. Rasă de porci creată în America și crescută pentru producția de carne. [Pr.: mi-ni-său-ta] – Cuv. engl.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat. ◊ Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prietenește. ◊ Expr. (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. (Nu-i) nici picior de om sau nu-i (nici) picior de om = (nu-i) nimeni. Om ca (toți) oamenii = om obișnuit, care nu se deosebește prin nimic esențial de alții. Ca omul = cum se întâmplă sau s-ar putea întâmpla oricui. Ca oamenii = cu manifestări obișnuite oamenilor; cum trebuie, cum se cuvine. Om bun! = răspuns pe care îl dă o persoană care bate la ușă pentru a-l asigura pe stăpânul casei că vine cu intenții bune. ♦ Persoană integră, care întrunește calități morale deosebite, care se remarcă prin cinste și corectitudine. ◊ Expr. (A fi) un om (o dată) și jumătate = (a fi) persoană de încredere înzestrată cu însușiri (morale) deosebite. A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui (pe cineva) dezvoltându-i însușirile umane caracteristice; a asigura învățătura cuiva calificându-l într-o profesiune; b) a da, a oferi (cuiva) o situație materială sau socială bună. A se face om = a) a se înstări, a se căpătui, a se îmbogăți; b) a se îndrepta. 2. (Cu determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = (a fi) om bun, cinstit, de treabă. (A fi) omul (sau om al) dracului = (a fi) om rău, viclean. 3. Persoană de vază, de seamă. ♦ Persoană matură. 4. Bărbat. ♦ (Determinat de „meu”, „tău” etc.) Soț. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, dojenitor etc.) cu care ne adresăm unei persoane (de sex masculin). 5. (La sg.) Persoană oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelației boreale Hercule. [Gen.-dat.: omului; voc.: omule] – Din lat. homo.

TAOISM s. n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec. XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism. – Var.: daoism s. n.] – Din fr. taoïsme.

ȚINTAURĂ, țintaure, s. f. Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centaură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée.

VÂLVĂTAIE, vâlvătăi, s. f. Flacără mare; pălălaie, vâlvoare^[1], vâlvă, bobotaie. [Pr.: -ta-ie. – Var.: vălvătaie, vâlvotaie s. f.] – Din vâlvă (după pălălaie, bobotaie). modificată

VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

MĂRUNTAIE s. f. pl. 1. Totalitatea organelor interne la animale și la om; viscere, vintre; p. restr. organele interne aflate în cavitatea abdominală. ◊ Expr. A ști toate măruntaiele (din cineva) a cunoaște gândurile cele mai ascunse (ale cuiva). ♦ Spec. Totalitatea organelor interne comestibile ale animalelor. 2. Fig. Partea cea mai adâncă a unui lucru; fund, adâncime, mijloc. ♦ Interiorul ființei omenești, considerat ca sediu al gândirii, al sentimentelor și al conștiinței. [Pr.: -ta-ie] – Din lat. minutalia.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. ◊ Expr. A face (sau a da cuiva) socoteala = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. Pe socoteala mea (sau a ta etc.) = pe cheltuiala mea (sau a ta etc.). A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări; a nu izbuti. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) la socoteală = a lua în considerație (ceva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească (ceva); a imputa cuiva (ceva). ♦ Cont, situație (de venituri și cheltuieli). ♦ (Fam.) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. ♦ Sumă de bani datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. ♦ Privire asupra unor fapte din trecut; bilanț. 2. Proiect, plan, gând, idee. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i fi (cuiva) pe plac; a-i conveni. (Pop.) A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere că...; a crede că... 3. (În expr.) A da socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în fața cuiva (de ceva). A ține socoteală de... = a lua în considerare, a avea în vedere. Pe socoteala cuiva = în legătură cu cineva. 4. Rost, rațiune; măsură. ◊ Loc. adv. și adj. Cu (sau fără) socoteală = (ne)chibzuit, cu (sau fără) motiv. 5. (Fam.) Treabă, lucru. – Socoti + suf. -eală.

TA interj. (Repetat) Exclamație care imită vorbăria multă și inutilă a cuiva, exprimând în același timp nerăbdarea interlocutorului. – Onomatopee.

FOTOVOLTAIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2. (În sintagma) Pilă (sau celulă) fotovoltaică = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc (sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ◊ Expr. A-și face păcat(e) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva. A intra (sau a cădea) în păcat(e) = a comite o faptă condamnabilă, a greși. A-și spăla păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. Lasă-mă păcatelor mele (sau lasă-l păcatelor lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă (sau lasă-l etc.) în pace! Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a) a suporta consecințele greșelii altuia; b) a fi ispitit, tentat să facă ceva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greși, a se face vinovat spunând lucruri neadevărate. (E) păcat (de Dumnezeu) sau e mai mare păcat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. și pop.) Canon, osândă, primită pentru ispășirea unei vini. 2. Cusur, defect, scădere; slăbiciune, patimă, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, năpastă, pacoste, necaz. ◊ Loc. adv. Din păcate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ◊ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva păcatul (sau păcatele) să... (sau de...) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău, de o slăbiciune. (Exclamativ) Mai știi păcatul! = cine ar putea ști? se prea poate. Păcat că... (sau de...) = îmi pare rău că... (sau de...); e regretabil că... Ce păcat! = cât îmi pare de rău! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ◊ Expr. Al păcatelor = al naibii, teribil, strașnic, cumplit, grozav. Ce păcatul? sau ce păcatele? = ce naiba? ce dracu? Ba pe păcatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.

PĂSTAIE, păstăi, s. f. Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor, format din două valve în care sunt închise semințele; teacă. [Pr.: -ta-ie] – Cf. alb. pistaë.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

PENTAEDRU, pentaedre, s. n. (Mat.) Poliedru cu cinci fețe. [Pr.: -ta-e-] – Din fr. pentaèdre.

PENTAOXID, pentaoxizi, s. m. Oxid a cărui moleculă conține cinci atomi de oxigen. [Pr.: -ta-o-] – Din fr. pentaoxyde.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

PLAPUMĂ, plăpumi, s. f. Învelitoare groasă, formată din două foi de pânză, de mătase, de stofă etc. între care este introdus și fixat prin cusături ornamentale un strat de lână, de puf sau de vată și care se folosește ca acoperitoare la dormit. ◊ Expr. Întinde-te cât ți-e (sau cât te ține) plapuma = nu acționa decât în limitele posibilităților tale. [Var.: plapomă s. f.] – Din ngr. páploma.

VREME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

POST², posturi, s. n. 1. Funcție, slujbă. ◊ Loc. adv. La post sau la postul meu (ori tău etc.) = prezent la datorie pentru îndeplinirea obligațiilor (de serviciu). 2. Loc unde se găsește o formație militară (restrânsă) care execută un ordin; p. ext. formația militară respectivă. ♦ Unitate de polițiști sau jandarmi (în trecut de milițieni) însărcinată cu menținerea ordinii publice într-o localitate rurală; p. ext. local unde funcționează unitatea respectivă. ♦ Loc unde stă santinela în timpul serviciului de gardă; p. ext. serviciul de gardă al santinelei; (rar) santinelă. ♦ Loc unde stă un polițist însărcinat cu supravegherea circulației pe străzi. 3. Instalație utilată cu aparatura necesară pentru executarea anumitor operații tehnice. Post telefonic. ♦ Loc special amenajat în care se desfășoară o activitate practică sau pe care îl ocupă o persoană în timpul efectuării unei asemenea activități. Post de observație. ◊ Post de mișcare = loc pentru deservirea circulației trenurilor. Post (sanitar) de (prim) ajutor = ansamblul încăperilor, al mijloacelor tehnico-sanitare și al personalului sanitar, organizat cu scopul de a da primele îngrijiri persoanelor accidentate sau bolnavilor. 4. Categorie în care sunt înscrise într-o evidență contabilă sume de bani, materiale etc.; rubrica corespunzătoare dintr-un registru de contabilitate. – Din fr. poste.

POTAIE, potăi, s. f. Câine slab, jigărit sau leneș; cotarlă, javră; p. gener. (depr.) câine. ♦ Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. [Pr.: -ta-ie] – Et. nec.

VOLTAIC, -Ă, voltaici, -ce, adj. Care se referă la pilele electrice sau la bateria electrică inventată de Volta. ◊ Arc voltaic = arc electric. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. voltaïque.

OARE adv. interog. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Oare nu cumva a venit pe la d-ta pe-acasă? – Lat. volet. Cf. alb. vallë.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ◊ Loc. adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. De viață = vesel, sociabil; căruia îi place să petreacă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. ◊ Loc. adv. Cu viață = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafăr. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ Expr. A fi în viață = a trăi. A trece (sau a se trece) din viață = a muri. A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A fi între viață și moarte = a fi în pericol să moară. A mântui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se produce. ♦ Epitet dat unei ființe iubite, care reprezintă totul în existența cuiva. ♦ Existență umană, petrecere a omului pe pământ. ◊ Expr. Când ți-e viața mai dragă = când nici nu te aștepți, când nici nu te gândești. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. ♦ Fig. Vietate, ființă; spec. om. 2. (În credințele religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci” etc.) Existență de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de condiții materiale și morale ori mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvârșite de cineva în timpul existenței sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cât trăiește cineva. Din viață = (care este) din timpul când trăiește (cineva), când este încă viu. ◊ Loc. adv. În viața mea (sau ta, lui etc.) = (în construcții negative) niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată. ♦ Biografie (relatată oral sau în scris). – Lat. *vivitia (< vivus).

FEL, feluri, s. n. 1. Posibilitate de a fi, de a acționa etc. 2. Soi, varietate, gen, mod, sort (dintr-un produs). ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. ◊ Loc. adv. Nici un fel de... = deloc. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său etc.) = a) din fire, ca temperament; b) din punctul de vedere al originii, al provenienței; c) de profesiune, de meserie. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar din... În felul cuiva = într-un mod propriu cuiva. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie sau să pară... A face felul (cuiva) = a) a omorî, a distruge (pe cineva); b) a cauza (cuiva) un rău; c) (pop. și fam.) a dezvirgina. ♦ (Reg.) Chef, poftă. 3. Obicei, datină, tradiție. 4. Sortiment de mâncare sau de băutură. – Din magh. féle.

TAUTOLOGIC, -Ă, tautologici, -e, adj. Care are caracter de tautologie. [Pr.: ta-u-] – Fr. tautologique.

MOARTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. ◊ Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

DOMNIE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn. ♦ Timpul cât un domn (3) se află la conducerea țării. ♦ Regiune sau populație stăpânită de un domn (3). 2. Dominație, stăpânire, putere. 3. (Înv.; formează locuțiuni pronominale cu valoare de pronume de reverență) Vom face cum vei hotărî domnia-ta. ♦ (Cu valoare de pronume al maiestății) Măria-ta. – Domn + suf. -ie.

DUMNEATA pron. pers. Pronume de politețe pentru persoana a 2-a singular. [Gen.-dat. dumitale (scris prescurtat d-tale). – Var.: (înv. și reg.) dumneta, dumneatale pron. pers.] – Domnia + ta.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

TALĂ, tale, s. f. (Reg.) Adunătură gălăgioasă de oameni; ceată, mulțime. ♦ Gălăgie, larmă. ◊ Expr. A sta de tală = a sta la taifas. ♦ (Adverbial; adesea repetat, în forma tala) Încet-încet, haide-hai. – Et. nec.

TĂU¹, tăuri, s. n. 1. Apă stătătoare puțin adîncă; baltă. ♦ Lac, iezer. 2. (Înv.) Prăpastie, abis. – Magh. tó.

TAULĂ s. f. Numele mai multor arbuști din familia rozaceelor, cultivați ca plante decorative (Spiraea). [Pr.: ta-u-] – Din pol. tawula.

TAUROCEFAL, taurocefali, s. m. Monstru mitic care avea cap de taur (1). [Pr.: ta-u-] – Din fr. taurocéphale.

TAUROMAHIE s. f. Arta de a lupta cu taurii (1) în arenă. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tauromachie.

TAUTOFONIE, tautofonii, s. f. Repetiție supărătoare a acelorași sunete sau articulații. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautophonie.

TAUTOMER, -Ă, tautomeri, -e, adj. (Chim.; despre substanțe) Care prezintă tautomerie. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautomère.

TAUTOMERIE s. f. Formă de izomerie care se caracterizează prin ușurința cu care izomerii trec unul în celălalt, datorită deplasării unei duble legături și a unui atom de hidrogen. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautomérie.

TATAIE s. m. (Reg.) Apelativ familiar cu care copiii numesc pe tatăl lor; tată. ♦ Bunic. [Pr.: -ta-ie] – Tată + suf. -aie.

TAURIN, -Ă, taurini, -e, adj. Care aparține taurului (1), privitor la taur, din specia taurului. ♦ (Substantivat, f. pl.) Specie de bovine care au ca reprezentant tipic boul; (și la sg.) animal din această specie. [Pr.: ta-u-] – Din it. taurino.

TAUTOLOGIC, -Ă, tautologici, -ce, adj. Care are caracter de tautologie, privitor la tautologie. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologique.

TĂU¹, tăuri, s. n. 1. Apă stătătoare puțin adâncă; baltă. ♦ Lac (glaciar); iezer. 2. (Înv.) Prăpastie, abis. – Din magh. tó.

TĂU², TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuiește numele obiectului posedat și numele celui căruia i se adresează vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ◊ (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a ta = așa cum vrei tu, cum dorești tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Soțul sau soția persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține persoana căreia i se adresează vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ți dau voie ai tăi să vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Care este al celui căruia i se adresează vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenența (țara ta), dependența în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de persoana căreia i se adresează vorbitorul (frații tăi). 2. (Cu valoare subiectivă) Călătoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectivă) Grija ta n-o poartă nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Împotriva ta. – Lat. tuus, tua.

TĂUI, tăuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.; despre ape curgătoare) A se opri din curs, a deveni apă stătătoare. [Pr.: tă-u-i] – Din tău¹.

TREABĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊ Expr. A avea treabă = a fi ocupat. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sârguință; b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 2. Muncă, lucru. ◊ Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. E treabă = e mult de lucru. 3. Ispravă, faptă. ◊ Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (Pop.) Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊ Expr. Mare treabă! = (de obicei ir.) mare, important lucru! 4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva). A nu fi de nici o treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil. Ce treabă am (sau ai etc.) cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește? Nu e treaba mea (sau ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește! A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită. 5. (Reg.) Nărav, obicei, deprindere. 6. (Reg.) Împrejurare, situație. ◊ Expr. A fi (sau a sta) treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd. Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [Pl. și: trebi] – Din sl. trĕba.

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.

DELTAIC, -Ă, deltaici, -ce, adj. Care ține de deltă, privitor la deltă. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. deltaïque.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

STRÂMT, -Ă, strâmți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu este (destul de) larg sau (de) lat; îngust. 2. Care nu este (suficient de) încăpător, în care nu încape mult. 3. Fig. Lipsit de măreție sau de amploare; mărginit, redus, meschin; lipsit de înțelegere, de toleranță, de generozitate; lipsit de orizont. II. S. n. (Pop.; în expr.) A fi la largul tău și la strâmtul altuia, se spune în ironie când cineva își ia libertăți excesive, stingherind pe altul. [Var.: strimt, -ă adj.] – Lat. *strinctus (= strictus).

BALTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

CĂUTA vb. 1. (înv.) a cere. (L-a ~ peste tot.) 2. (înv.) a socoti. (~ un om potrivit pentru...) 3. a cotrobăi, a răscoli, a scormoni, a scotoci, a umbla, (pop.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a bodicăi, a corleși, a cotili, a hojbăi, a scobârlăi, (Mold.) a bârcâi, (Bucov.) a boltăi, (prin Olt.) a bulduși, (prin Ban.) a burfăi, (Ban.) a cobârlui, (Mold. și Bucov.) a cociobăi, (Munt.) a scofeli, (înv.) a scorteli. (~ prin sertare, prin toată casa, prin lucrurile mele.) 4. a se cere, a se vinde, (înv.) a se întreba. (O marfă care se ~.) 5. a se interesa, a se ocupa, a se preocupa, a-și vedea. (Te rog să-ți ~ de treaba ta!) 6. a îngriji, a vedea, (înv. și reg.) a (se) griji, (Transilv.) a (se) câștiga. (~ de toate ale casei.) 7. v. încerca. 8. a încerca, a vedea. (~ dacă nu poți să dezlegi problema.) 9. a încerca, a umbla. (~ să mă înșele.) 10. a încerca, a tatona, (înv. și reg.) a probălui. (~ să găsească o soluție.) 11. a cerceta, a examina, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 12. v. trata.

DEZORDINE s. 1. v. debandadă. 2. deranj, neorânduială, zăpăceală, (rar) neordine, (Mold.) calamandros, (fam.) brambureală, harababură. (E mare ~ la ei în casă.) 3. neorânduială, neregulă, răvășeală, vălmășag, vraiște, zăpăceală, (fam.) brambureală, harababură, talmeș-balmeș, (fam. fig.) balamuc. (Ce mare ~ e în hârtiile tale.) 4. v. babilonie. 5. v. neglijență. 6. v. tulburare.

EXAGERARE s. 1. (rar) exagerație, (fig.) încărcare, înflorire, umflare. (~ realității.) 2. (concr.) (fig.) înfloritură. (Asta e o ~ de-a ta!) 3. v. exces.

FRÂNGHIE s. funie, (pop.) ștreang, (Ban., Transilv. și Olt.) paivan, (Transilv. și Maram.) șpargă, (Ban., Transilv. și Bucov.) ștric, (înv.) ață, (arg.) tău. (A legat ceva cu o ~.)

IEZER s. (GEOGR.) (pop.) tău. (~ este un lac adânc de munte.)

ÎNDATORIRE s. 1. v. obligație. 2. v. oficiu. 3. v. atribuție. 4. angajament, obligație, sarcină, (pop.) legătură. (~ ta față de el este...) 5. obligație, răspundere. (Are multe ~.) 6. datorie, obligație, (livr.) servitute. (~ față de propria noastră concepție.)

ÎNGRIJORARE s. frământare, grijă, neliniște, temere, (livr.) anxietate, impaciență, (înv. și pop.) păs, (înv.) îngrijire. (~ ta este nejustificată.)

LAC s. (GEOGR.) (pop.) tău. (~ de munte.)

MÂHNI vb. 1. a (se) amărî, a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scârbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) râvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai mâhnit pe tata cu vorbele tale.) 2. v. întrista. 3. v. posomorî.

MLAȘTINĂ s. (GEOGR.) 1. băltoacă, mocirlă, smârc, (rar) băltac, (pop.) rovină, (înv. și reg.) băltiș, (reg.) bahnă, băhniș, bulhac, mlacă, mlașniță, molastină, rât, tălbăriță, tău, (prin Munt.) balhui, (prin Ban.) bară, (prin Bucov.) bălăștioagă, (prin Mold.) bâlc, (Transilv. și Mold.) mărghilă, (Mold., Bucov. și Transilv.) ploștină, (înv.) batac, băltină, paludă, piștelniță. (S-a înecat în ~.) 2. mlaștină oligotrofă = molhaș, tinov.

NEORÂNDUIALĂ s. 1. v. debandadă. 2. v. dezordine. 3. dezordine, răvășeală, zăpăceală, (fam.) brambureală, harababură, talmeș-balmeș, (fam. fig.) balamuc. (Mare ~ e în hârtiile tale.)

NOROI s. 1. mâl, mocirlă, nămol, (rar) noroială, (înv. și reg.) moceriță, (reg.) glod, mocioarcă, năglod, nămală, pahnă, tău, tină, (prin Transilv. și Maram.) moceră. (Era mult ~ pe drum.) 2. (reg.) glod, im, imală, smolniță, tină, tinoroi. (Era plin de ~ pe pantaloni.) 3. noroi de foraj = fluid de foraj.

OBLIGAȚIE s. 1. datorie, îndatorire, însărcinare, sarcină, (înv.) dator, datorință, îndatorință. (~ ta este să rezolvi problema.) 2. v. oficiu. 3. angajament, îndatorire, sarcină, (pop.) legătură. (~ ta față de el este...) 4. îndatorire, răspundere. (Are multe ~.) 5. datorie, îndatorire, (livr.) servitute. (~ față de propria noastră concepție.) 6. v. cerință.

OPINIE s. 1. v. părere. 2. părere, punct de vedere, (înv. și pop.) socotință, (înv.) proces, socoată. (Care e ~ ta în această problemă?) 3. v. concepție. 4. credință, idee, judecată, părere. (După ~ mea...) 5. v. apreciere. 6. opinie publică = spirite (pl.). (~ era agitată.)

PĂRERE s. 1. considerație, considerent, constatare, idee, observare, observație, opinie, reflecție, reflexie, remarcă. (Câteva ~ asupra...) 2. opinie, punct de vedere, (înv. și pop.) socotință, (înv.) proces, socoată. (Care e ~ ta în această problemă?) 3. v. concepție. 4. credință, idee, judecată, opinie. (După ~ mea...) 5. v. apreciere. 6. părere de rău v. regret. 7. v. impresie. 8. v. iluzie.

PĂRINTE s. 1. v. tată. 2. (la pl.) (fam.) bătrâni (pl.). (Ce fac ~ții tăi?) 3. (la pl.) v. strămoși (pl.). 4. v. preot. 5. (BIS.) călugăr, monah. 6. v. Dumnezeu.

PEDEPSI vb. 1. (JUR.) a sancționa. (L-a ~ cu amendă.) 2. v. condamna. 3. (Transilv.) a ștrofălui, (înv.) a cerca, a vedea. (L-a ~ exemplar pentru minciuna lui.) 4. a bate, (înv.) a certa, a oblici. (L-a ~ Dumnezeu pentru faptele sale.) 5. v. răzbuna. 6. a răsplăti. (Vei fi ~ pentru ingratitudinea ta.)

PENTRU prep., conj. I. prep. 1. (arată scopul) de. (Plantă ~ sămânță.) 2. (arată scopul) ca, de, drept, spre. (~ încercare; ~ exemplu.) 3. (arată scopul) contra, împotriva. (Medicament ~ hepatită.) 4. (final) spre, (înv.) către. (O spun ~ binele tău.) 5. (cauzal) datorită. (~ el, n-am mai plecat.) 6. (cauzal) după. (Varsă lacrimi ~ copilul pierdut.) 7. (cauzal) la. (Îl pedepsea ~ cea mai mică abatere.) 8. (instrumental) contra. (Îți dau o mie de lei ~ un timbru.) 9. (termen comercial; modal-instrumental) pe, per. (900 de lei ~ un kg de grâu.) 10. (și adverbial) pro. (~ și contra.) II. conj. (arată scopul) (pop.) precum. (~ ca să se știe.)

PLATĂ s. 1. v. achitare. 2. achitare, depunere, vărsare. (~ ratei în termen.) 3. (înv. și pop.) preț. (Aduceți lucrul și primiți ~.) 4. remunerare, remunerație, retribuire, retribuție, (rar) remunerariu. (Care este ~ pentru munca ta?) 5. v. pedeapsă.

PRĂPASTIE s. abis, adânc, (rar) noian, (livr.) genune, hău, (înv. și reg.) prăpăstenie, (prin Mold. și Olt.) prăval, (prin Transilv.) risipitură, (prin Maram. și Transilv.) stană, (înv.) beznă, fărăfund, precipițiu, tău. (A căzut în ~.)

SARCINĂ s. 1. v. povară. 2. v. greutate. 3. v. graviditate. 4. v. gestație. 5. v. obligație. 6. v. oficiu. 7. v. atribuție. 8. angajament, îndatorire, obligație, (pop.) legătură. (~ ta față de el este...) 9. răspundere, responsabilitate. (Grea ~ și-a luat.) 10. v. însărcinare. 11. v. menire. 12. v. funcție. 13. (FIZ.) electricitate. (~ pozitivă.) 14. (FIZ.) sarcină electrică = a) cantitate de electricitate; b) masă electrică; sarcină magnetică = masă magnetică.

SMÂRC s. (GEOGR.) băltoacă, mlaștină, mocirlă, (rar) băltac, (pop.) rovină, (înv. și reg.) băltiș, (reg.) bahnă, băhniș, bulhac, mlacă, mlașniță, molastină, rât, tâlbăriță, tău, (prin Munt.) balhui, (prin Ban.) bară, (prin Bucov.) bălăștioagă, (prin Mold.) bâlc, (Transilv. și Mold.) mărghilă, (Mold., Bucov. și Transilv.) ploștină, (înv.) batac, băltină, paludă, pistelniță. (S-a înecat în ~.)

SOFISTICĂRIE s. (înv.) sofistărie. (Raționamentul tău e o simplă ~.)

SPRE prep. 1. (local) asupra, către, înspre, la, (înv.) despre, între, supra. (Își ațintește privirea ~ noi.) 2. (temporal) către, înspre, (reg.) asupra, (înv.) despre, înde. (Era ~ ziuă.) 3. (arată scopul) ca, de, drept, pentru. (~ încercare; ~ exemplu.) 4. (final) pentru, (înv.) către. (O spun ~ binele tău.)

TĂU s. v. abis, adânc, baltă, băltoacă, frânghie, funie, iezer, lac, mâl, mlaștină, mocirlă, nămol, noroi, prăpastie, smârc.

ZĂPĂCEALĂ s. 1. v. buimăceală. 2. v. dezorientare. 3. v. tulburare. 4. fâstâceală. 5. v. sminteală. 6. v. confuzie. 7. babilonie. 8. v. debandadă. 9. v. dezordine. 10. dezordine, neorânduială, răvășeală, (fam.) brambureală, harababură, talmeș-balmeș, (fam. fig.) balamuc. (Mare ~ e în hârtiile tale.)

altaic adj. m. (sil. -ta-ic), pl. altaici; f. sg. altaică, pl. altaice

bucentaur s. m. (sil. -ta-ur), pl. bucentauri

centauromahie s. f. (sil. -ta-u-), art. centauromahia, g.-d. centauromahii, art. centauromahiei

Cucernicia sa (ta, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Cucerniciei sale (tale, voastre)

Cuvioșia sa (ta, voastră) s. f. art. + adj. (sil. -vi-o-), g.-d. Cuvioșiei sale (tale, voastre)

deltaic adj. m. (sil. -ta-ic), pl. deltaici; f. sg. deltaică, pl. deltaice

deziotaciza vb. (sil. -io-ta-), ind. prez. 3 sg. deziotacizează

Domnia ta s. f. art. + adj., abr. D-ta, g.-d. Domniei tale, abr. D-tale

dumneata pr., abr. d-ta, g.-d. dumitale, abr. d-tale

fie s. f. (în: fie-mea, fie-ta, fie-sa)

fiică-mea (ta, sa) s. f. + adj. (sil. fii-)

hetairism s. n. (sil. -ta-i-)

hipocentaur s. m. (sil. -ta-ur), pl. hipocentauri

Înălțimea sa (ta, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Înălțimii sale (tale, voastre)

Luminăția ta (sa, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. art. Luminăției tale (sale, voastre)

maica-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. maică-mii (-tii, -sii)

Maiestatea sa (ta, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Maiestății sale (tale, voastre); abr. M.S.

mamă-ta (-sa) s. f.+ adj., g.-d. mamă-tii (-sii)

Măria ta (sa, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Măriei tale (sale, voastre); pl. Măriile voastre

nevastă-mea (-ta, -sa) s. f. + adj. pron. g.-d. art. nevesti-mii (-tii, -sii)

noră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. noră-mii (-tii, -sii)

pentaedru s. n. (sil. -ta-e-dru), art. pentaedrul; pl. pentaedre

Preacuvioșia sa (ta, voastră) s. f. art. + adj. (sil. -vi-o-), g.-d. Preacuvioșiei sale (tale, voastre)

Preasfinția ta s. f. art. + adj. (sil. mf. -sfin-) g.-d. Preasfinției tale

reinventaria vb. (sil. re-in-ven-ta-ri-a-), ind. prez. 1 sg. reinventariez, 3 sg. și pl. reinventariază

Sanctitatea ta (sa, voastră) s. f. art. + adj. (sil. Sanc-), g.-d. Sanctității tale (sale, voastre)

Sfinția ta (sa, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Sfinției tale (sale, voastre)

soră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. art. soră-mii (-tii, -sii)

taică-meu (-tău, -său) s. m. + adj.

tala-tala loc. adv.

tală s. f., g.-d. art. talei; pl. tale

tantal s. n., simb. Ta

ta-ta-ta interj.

tată-meu (-tău, -său) s. m. + adj.

taulă s. f. (sil. ta-u-)

taurin adj. m. (sil. ta-u-), pl. taurini; f. sg. taurină, pl. taurine

taurină (acid) s. f. (sil. ta-u-), g.-d. art. taurinei

taurină (zool.) s. f. (sil. ta-u-), pl. taurine

taurocefal s. m. (sil. ta-u-), pl. taurocefali

taurocolic adj. m. (sil. ta-u-)

tauromahie s. f. (sil. ta-u-), art. tauromahia, g.-d. tauromahii, art. tauromahiei

tautocronă adj. f., s. f. (sil. ta-u-, -cro-), pl. tautocrone

tautocronism s. n. (sil. ta-u-, -cro-)

tautofonie s. f. (sil. ta-u-), art. tautofonia, g.-d. art. tautofoniei; pl. tautofonii, art. tautofoniile

tautologic adj. m. (sil. ta-u-), pl. tautologici; f. sg. tautologică, pl. tautologice

tautologie s. f. (sil. ta-u-), art. tautologia, g.-d. art. tautologiei; pl. tautologii, art. tautologiile

tautomerie s. f. (sil. ta-u-), art. tautomeria, g.-d. tautomerii, art. tautomeriei

tătâne-meu (-tău, -său) s. m. + adj.

tău/al tău adj. m., pl. tăi/ai tăi; f. sg. ta/a ta, g.-d. tale/a tale; pl. tale/ale tale (și -tu m. sg., -ta f. sg., -tii/-tei g.-d. f. sg. în îmbinări ca frate-tu, soră-ta, soră-tii)

tău (precedat de al) pr. m., pl. ai tăi, g.-d. alor tăi; f. sg. a ta, pl. ale tale, g.-d. alor tale

tău s. n., art. tăul; pl. tăuri

țintaură s. f. (sil. -ta-u-), g.-d. art. țintaurei; pl. țintaure

voltaic adj. m. (sil. -ta-ic), pl. voltaici; f. sg. voltaică, pl. voltaice

A AFRETA ~ez tranz. (nave maritime sau fluviale) A închiria în vederea transportului de mărfuri. [Sil. -fre-ta] /<fr. affréter

ALTUL ~ta (~ții, ~tele) pron. nehot. (ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu ființa sau cu lucrul despre care s-a vorbit sau care este de față). ◊ Unul ca ~ la fel; deopotrivă. Până una ~ta deocamdată. Nici unul, nici ~ nimeni. /<lat. alter

ANTABLAMENT ~e n. Element de arhitectură care susține acoperișul unei construcții. [Sil. -ta-bla-] /<fr. entablement

ATÂT² ~tă (~ți, ~te) pron. nehot. (mai ales în forma atâta) 1) (se folosește pentru a înlocui un nume sau o propoziție, care exprimă un număr, o măsură, o cantitate etc.). ◊ ~ta-ți trebuie! numai încearcă! (că va fi rău de tine). 2) Numai aceasta. ~ ne mai lipsea! /<lat. eccum-tantum

ATÂT³ ~tă (~ția, ~tea) adj. nehot. 1) Care este așa de mult, de tare. ~ta lume. 2) Numai acesta. ~ta băiat avea. ◊ ~ta pagubă! nu are importanță. Ce mai ~ta vorbă la ce să lungim vorba. De ~tea ori de nenumărate ori; foarte des. /<lat. eccum-tantum

BĂTAIE bătăi f. 1) Lovitură cauzată de un corp (sau de o ființă) care bate. 2) Zgomot caracteristic produs de un asemenea corp sau ființă. ~ în ușă. 3) Lovituri repetate (cu mâna sau cu un obiect) date sau primite de cineva. * ~ de cap a) lucru mintal intens; frământare a minții; b) muncă grea și istovitoare; trudă. ~ de joc batjocură. A se lua la ~ a se bate (cu cineva); a se încăiera. A da ~ a se pune pe treabă; a zori. A pune (ceva) la ~ a pune (ceva) la dispoziție cu generozitate (pentru a fi consumat). ~ia peștilor depunere și fecundare a icrelor. 4) pop. Luptă de proporții între două forțe armate; bătălie; război. Pe câmpul de ~. 5) Sunet alternativ și ritmic (produs de inimă); zvâcnire. 6) Zgomot anormal produs de o mașină cu funcționare defectuoasă. 7) Distanță până la care o armă poate arunca un proiectil. În ~ia puștii. 8) Fond sonor sub forma unor sunete ritmice produse de un mecanism în funcțiune. 9) reg. Sunete (repetate) caracteristice speciei, scoase de câine; lătrat; hămăit. 10) Acțiune luminoasă sau termică. ~ia lunii. ~ia soarelui. 11) muz. Mișcare (a mâinii sau a baghetei) prin care se indică măsura. [G.-D. bătăii; Sil. bă-ta-ie] /<lat. batt[u]alia

BUCENTAUR ~i m. mit. Centaur cu corp de taur. [Sil. -ta-ur] /<fr. bucentaure

BURTĂ ~ți f. pop. 1) Parte a corpului, la om și la animale, dintre torace și bazin, în care se află stomacul, intestinele și alte organe interne; pântece; abdomen. * A sta cu ~ta la soare a sta degeaba; a trândăvi. A-și face ~ta tobă a mânca mult, fără măsură. 2) fig. Parte proeminentă (a unui obiect); pântece. [G.-D. burții] /Orig. nec.

CASTANIU ~e (~i) Care are culoarea castanelor. [Sil. -ta-niu] /castană + suf. ~iu

CATAIF ~uri n. Prăjitură preparată din două straturi de tăieței prăjiți și însiropați, între care se pune un strat de frișcă. [Sil. -ta-if] /<turc. kataif, ngr. kataifi

CENTAUR ~i m. 1) (în mitologia greacă) Ființă imaginară cu trup de cal și bust de bărbat. 2) art. sing. Constelație din emisfera australă. [Sil. -ta-ur] /<lat. centaurus

CETACEU ~e n. 1) la pl. Ordin de mamifere, de talie foarte mare, având corpul asemănător unui pește cu o singură pereche de înotătoare (reprezentanți: balena, cașalotul, delfinul etc.). 2) Mamifer din acest ordin. [Sil. -ta-ceu] /<fr. cétacés

COAPTAȚIE ~i f. Așezare a unui os în articulația lui; plasare în poziție normală a unui os fracturat. [Sil. co-ap-ta-ți-e] /<fr. coaptation

COMENTARIU ~i n. 1) Ansamblu de note scrise sau de remarci orale prin care se comentează un text. 2) Expozeu critic de noutăți sau de informații. 3) Material public care conține un astfel de expozeu. [Sil. -ta-riu] /<fr. commentaire, lat. commentarium

CRUSTACEU ~e n. 1) la pl. Clasă de animale nevertebrate cu corpul acoperit cu o crustă chitinoasă (reprezentanți: racul, crabul, langusta). 2) Animal din această clasă. [Sil. -ta-ceu] /<fr. crustacé

A SE DESTĂINUI mă destăinui intranz. A încredința o confesiune; a face confidențe; a se confesa; a se confia; a se spovedi. [Sil. -tăi-nu-i] /des- + a tăinui

DETALIU ~i n. Element (neesențial) dintr-un ansamblu; parte (secundară) a unui lucru; amănunt. ◊ În ~ până la cele mai mici elemente; amănunțit. A vinde în ~ a vinde în cantități mici. [Sil. -ta-liu] /<fr. détail

DOMNIE ~i f. 1) Funcția de domn; conducere a țării de un domn. A veni la ~. ◊ A(-i) lua (cuiva) ~a a lipsi pe cineva de funcția de domn. 2) Exercitare a acestei funcții. 3) art. (în componența locuțiunilor pronominale de reverență) Domnia-ta, domnia-lui, domnia-sa, domnia-voastră, domnia-lor. [Art. domnia; G.-D. domniei; Sil. -ni-ei] /domn + suf. ~ie

DUMNEATA pron. pers. Pronume de politețe pentru persoana a 2-a singular. /domnia + ta

EBRIETATE f. Stare provocată de consumul excesiv de alcool; beție. [G.-D. ebrietății; Sil. e-bri-e-ta-te] /<fr. ébriété, lat. ebrietas, ~atis

A EXCERPTA ~ez tranz. (pasaje sau date) A extrage dintr-un text în vederea studierii sau a întocmirii unei lucrări științifice [Sil. ex-cerp-ta] /<fr. excepter

A EXPLOATA ~ez tranz. 1) (colectivități, persoane) A folosi însușind fără echivalent o parte a muncii străine pentru a obține profit. 2) (forțele și mijloacele de producție, mecanisme, construcții, edificii etc.) A utiliza conform destinației. 3) fig. A folosi în mod abuziv, trăgând profit personal. [Sil. ex-ploa-ta] /<fr. exploiter

EXPLOATAȚIE ~i f. 1) Întreprindere care exploatează terenuri, mine, păduri etc. 2) Teren, pădure etc. care se află în exploatarea unei asemenea unități. [Sil. ex-ploa-ta-ți-e] /<fr. exploitation

HACHIȚĂ ~e f. Dorință sau atitudine neașteptată, trecătoare (și neobișnuită); toană^[1]; capriciu. Asta-i ~a ta. ◊ A avea ~e (a-l apuca (pe cineva) ~ele sau a-i veni ~ele) a) a deveni capricios; b) a avea o criză de isterie. /Orig. nec.

HEPTAEDRU ~e n. Poliedru cu șapte fețe. [Sil. -ta-e-dru] /<fr. heptaedre

INCONTESTABIL ~ă (~i, ~e) Care nu poate fi contestat, pus la îndoială; de netăgăduit; sigur; cert; neîndoielnic; indubitabil. [Sil. -tes-ta-] /<fr. incontestable

INCRUSTAȚIE ~i f. 1) Ornament incrustat. 2) Crustă de săruri depusă pe pereții unui obiect sau ai unui țesut. [G.-D. incrustației; Sil. in-crus-ta-ți-e] /<fr. incrustation^[1]

INOSPITALIER ~ă (~i, ~e) Care nu este ospitalier; neprimitor; neospitalier. [Sil. in-os-pi-ta-li-er] /<fr. inhospitalier

ÎMPĂRĂȚIE ~i f. 1) Stat guvernat de un împărat; imperiu. ◊ ~a ta (sau voastră) formulă stereotipă cu care se adresează cineva către un împărat. 2) Stare de împărat. 3) Loc sau perioadă de timp în care domină în permanență anumite stări de lucruri; imperiu. ◊ ~a cerului (sau cerurilor) rai. [G.-D. împărăției] /împărat + suf. ~ie

MĂRUNTAIE f. la pl. 1) Organele din interiorul corpului la animal, păsări și oameni. 2) Totalitate a organelor interne comestibile ale animalelor. 3) fig. Partea interioară (adâncă) a unui lucru; adânc; străfund. [Sil. -ta-ie] /<lat. minutalia

MOARTE morți f. 1) Oprire definitivă a tuturor funcțiilor vitale ale unui organism; încetare, stingere din viață; deces. * ~ biologică încetare a tuturor proceselor vitale, care duce la pieirea organismului ca sistem biologic. ~ aparentă letargie. ~ clinică (sau relativă) prima fază a decesului, constând în încetarea activității cardiace și a respirației, în care reanimarea este încă posibilă. Pe viață și pe ~ a) din toate puterile; b) cu riscul vieții. A fi bolnav de ~ (sau a se zbate de ~, a se afla între viață și ~, a fi pe patul de ~ sau a fi pe patul morții, a trage de ~, a fi în gura morții) a fi grav bolnav. A da mâna cu ~ea (sau a vedea ~ea cu ochii) a se afla într-o situație foarte periculoasă. A muri de ~ bună a muri de bătrânețe. Viață fără (de) ~ viață veșnică, nemuritoare. A fi uitat de ~ a fi foarte bătrân. 2) Lipsire de viață (premeditat sau din întâmplare); omor; ucidere. * A face ~ de om a comite o crimă. 3) Fapt care duce la încetarea din viață. 4) Mortalitate cauzată de un dezastru. * Asta e ~ea mea (ta, lui etc.) a) asta e preferința (sau slăbiciunea) mea (ta, lui etc.); b) acesta este lucrul cel mai nesuferit pentru cineva. 5) jur. Pedeapsă capitală; execuție. 6) Făptură groaznică reprezentând un schelet cu o coasă, care seceră viețile omenești. * Bun să-l trimiți după ~ se spune despre o persoană, care, fiind trimisă undeva, este așteptată prea mult. 7): ~ea-puricelui plantă erbacee, din familia compozeelor cu tulpina și frunzele păroase și cu flori galbene. [G.-D. morții] /<lat. mors, ~tis

NEMILUIT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la miluit): Cu ~ta în cantitate foarte mare. /cf. milă

ONOARE f. 1) Demnitate morală, care caracterizează conduita; cinste. ◊ De ~ a) demn de încredere; b) care angajează cinstea cuiva; c) onorific. Pe cuvântul meu (tău, lui etc.) de ~ (sau pe ~ea mea (ta, lui etc.) formulă folosită pentru a confirma ceva sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2) Autoritate morală de care se bucură cineva. 3) Amor propriu. *Gardă de ~ gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnități. 4) Semn distinctiv care se acordă cuiva pentru merite recunoscute; cinste. A munci pentru ~. [G.-D. onoarei] /<lat. honor, ~oris, fr. honneur, it. onore

PENTAEDRU ~e n. Poliedru cu cinci fețe. [Sil. -ta-e-dru] /<fr. pentaedre

RĂMAS² ~să (~și, ~se) v. A RĂMÂNE ◊ ~ de capul meu (al tău, al lui etc.) rămas fără supraveghere; lăsat să acționeze după plac. Fată ~să fată înaintată în ani și nemăritată. /v. a rămâne

A RĂMÂNE rămân intranz. 1) A continua să stea pe loc. ◊ Rămâi cu bine (sau sănătos), rămâneți cu bine (sau sănătoși) formulă de salut adresată cuiva la despărțire. A-i rămâne cuiva ochii (sau inima) la ceva (sau la cineva) a-i plăcea cuiva extrem de mult ceva (sau cineva). Să rămână între noi se spune pentru a păstra în secret cele auzite. A rămâne pe câmpul de luptă a muri în război. A-i rămâne cuiva oasele (sau ciolanele) pe undeva a muri undeva. 2) (urmat, de obicei, de complinirea în urmă) A fi depășit într-o acțiune. ◊ A rămâne mai prejos a fi pus în stare de inferioritate. 3) A continua să existe; a dăinui; a stărui; a dura; a persista. A rămâne în memorie. 4) A ajunge într-o anumită situație; a se menține într-o stare oarecare. A rămâne orfan. ◊ A rămâne repetent a nu trece în clasa următoare. A rămâne cu zile a scăpa cu viață; a supraviețui. A rămâne (dus) pe gânduri a se gândi îndelung. A rămâne de rușine (sau de ocară) a se face de râs. A rămâne grea (sau îngreunată, însărcinată) a deveni gravidă; a concepe. A rămâne de pomină a se păstra încă multă vreme în amintire. Cum rămâne? ce hotărâm? A rămâne cu gura căscată a fi foarte mirat. A rămas (tot) pe a mea (a ta, a lui etc.) s-a întâmplat așa cum am presupus eu (tu, el etc.). A rămâne pe mâna cuiva a ajunge în stăpânirea cuiva. A rămâne literă moartă a nu avea nici o valoare. 5) A constitui un rest de la ceva. A rămas timp. ◊ Mult a fost, puțin a rămas se spune ca o constatare, că ceea ce a fost mai greu s-a făcut. Nu mai rămâne (nici o) îndoială este sigur. /<lat. remanere

SAVANT¹ ~ta ( ~ți, ~te) m. și f. Persoană specializată în cercetări științifice, având cunoștințe vaste într-un anumit domeniu; învățat. /<fr. savant

SĂNĂTOS² ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care nu este bolnav de nimic. ◊ ~ tun foarte sănătos. A nu fi ~ la minte a fi (cam) nebun; zălud; smintit. Să fii ~! a) formulă de urare; b) treaba ta; mă rog; nu ai decât. Să-i (sau s-o) porți ~ se spune unei persoane care îmbracă ceva nou. 2) (despre aer, climă etc.) Care are o acțiune favorabilă asupra organismului; prielnic sănătății; salubru. ◊ Atmosferă ~oasă ambianță favorabilă. 3) Care are un temei serios; sprijinit pe o bază solidă;temeinic. O judecată ~oasă. /<lat. sanitosus

A SCULPTA ~ez 1. tranz. 1) (imagini artistice) A crea prin cioplirea sau modelarea unui material (lemn, piatră etc.). 2) A împodobi cu sculpturi. ~ mobila. 2. intranz. A practica sculptura. [Sil. sculp-ta] /<fr. sculpter

SE pron. refl. (sine, sie, sieși, își, și) 1) (indică persoana care îndeplinește și suferă acțiunea) Se spală pe față. ◊ De la sine fără participarea cuiva. În sinea mea (ta, sa etc.) în conștiința mea (ta, sa etc.). 2) (indică valoarea impersonală sau personal-generalizatoare a acțiunii) Se luminează. Se zice. /<lat. se

SECRETARIAT ~e n. 1) Organ care îndeplinește funcții de organizare și conducere curentă. ~ul O.N.U. 2) Serviciu, într-o întreprindere sau într-o organizație, care se ocupă cu lucrul de cancelarie. 3) Grup de persoane, de obicei alese, însărcinate să elaboreze hotărârea unei ședințe sau să scrie procesul-verbal. ~ul conferinței. [Sil. se-cre-ta-ri-at] /<fr. secrétariat

STEA stele f. 1) Corp ceresc, cu lumină proprie, care poate fi văzut noaptea sub forma unui punct luminos; astru. ◊ ~ua dimineții luceafărul de dimineață. ~ cu coadă cometă. A vedea stele verzi se spune când cineva a fost lovit (sau s-a lovit) foarte tare. A crede în ~ua sa a) a crede în menirea, în vocația sa; b) a fi optimist. ~ călăuzitoare concepție care îndrumează o activitate. Vai de ~ua mea (a ta, a lui etc.) vai de mine (de tine, de el etc.). A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) a avea o soartă bună (sau rea). A sta cu dinții la stele a nu avea ce mânca. 2) Obiect sau desen având formă asemănătoare cu acest corp ceresc. ~ cu cinci colțuri. ◊ A umbla cu ~ua a umbla cu colinda, purtând un obiect în formă de stea, împodobit cu hârtie de diferite culori. ~-de-mare animal marin având cinci brațe radiare; asterie. ~ua-pământului ciupercă de pământ, de culoare brună, la baza căreia se află mai multe fâșii dispuse radiar. 3) fig. Artist vestit (în special de cinema); vedetă. 4) Pată albă pe fruntea unor animale (mai ales a cailor); țintă. ◊ A fi cu ~ în frunte a se crede superior altora. 5) la pl. Pete rotunde de grăsime sau unsoare pe suprafața unui lichid. [Art. steaua; G.-D. stelei; Monosilabic] /<lat. stella

TABLA ~le f. rar Tavă mare, rotundă, adesea ornamentată, pe care își pun marfa plăcintarii. [Art. tablaua; G.-D. tablei; Sil. ta-bla] /<turc. tabla

TABLĂ¹ table f. 1) Foaie metalică subțire, folosită la acoperitul caselor și la confecționarea diferitelor obiecte; tinichea. 2) Placă cu inscripții; tăblie. ◊ Tablă cerată placă de lemn, acoperită cu un strat de ceară pe care, în antichitate, se scria cu stilul. 3) Panou special, vopsit într-o culoare închisă, pe care se poate scrie cu creta. 4) Foaie cuprinzând desenul unui ansamblu de rubrici completate cu cifre, date, informații, simboluri, prezentate într-o anumită ordine; tabel. ◊ Tablă de materii foaie de la începutul sau de la sfârșitul unei cărți sau a unei reviste, care cuprinde numerele compartimentelor cu indicarea paginilor corespunzătoare; cuprins; sumar. Tabla înmulțirii (sau Tabla lui Pitagora) tabel care conține produsele înmulțirii între ele a primelor zece numere. 5) reg. Recipient cu fundul plat și cu marginile ușor ridicate, pe care se aduc mâncarea și tacâmurile la masă; tavă. 6) reg. Parcelă de pământ semănată. [G.-D. tablei; Sil. ta-blă] /<lat. tabula, ung. tábla, fr. table

TABLĂ² ~e f. mai ales la pl. 1) Joc de noroc între doi parteneri, cu două zaruri și cu câte cincisprezece piese rotunde de lemn, care se mută în spațiile marcate pe fețele interioare ale unei cutii speciale. 2) Partidă într-un astfel de joc. [Sil. ta-blă] /<ngr. távli, turc. tavla

TABLETĂ ~e f. 1) Preparat farmaceutic, dozat, solid, de forma unui disc mic, care se administrează pe cale bucală; pilulă; pastilă; comprimat. 2) Preparat alimentar dulce, solid, în formă de placă dreptunghiulară. ~ de ciocolată. 3) Articol publicistic de dimensiuni mici care tratează probleme de actualitate. [Sil. ta-ble-] /<fr. tablette

TABLIER ~e n. Ansamblu de bare de rezistență care sprijină partea pe unde se circulă a unui pod. [Sil. ta-bli-er] /<fr. tablier

TABLOU ~ri n. 1) Lucrare artistică (pictură, desen, gravură) înrămată și atârnată pe perete în scop decorativ. ◊ A rămâne ~ a rămâne perplex, uluit; a înlemni. 2) fig. Priveliște care impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3) fig. Descriere (orală sau în scris) a unei priveliști. 4) Parte dintr-un act al unei piese de teatru (care se desfășoară într-un decor propriu). 5) tehn. Panou pe care sunt montate aparatele cu ajutorul cărora se pun în funcțiune diferite mașini sau se controlează funcționarea lor. ~ de bord. [Sil. ta-blou] /<fr. tableau

TACLA ~le f. mai ales la pl. pop. Conversație pe teme lipsite de importanță; taifas. ◊ A se pune (sau a sta) la ~le a discuta despre lucruri mărunte; a sta la taifas. [Sil. ta-cla] /<turc. takla

TAIOR ~oare n. 1) Costum femeiesc din două piese (jachetă și fustă). 2) Jachetă lungă până sub talie. [Sil. ta-ior] /<fr. tailleur

TALA interj. (se folosește pentru a reda vorbirea lungă, domoală). /Onomat.