APARTHEID s. n. Politică de segregație rasială, practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populației de culoare din țară. – Din engl. apartheid.

SUD-AFRICAN, -Ă, sud-africani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din una dintre populațiile indigene ale Africii de Sud sau este originară de acolo; spec. persoană care face parte din populația de bază a Republicii Africa de Sud sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Africii de Sud, Republicii Africii de Sud sau sud-africanilor (1), privitor la Africa de Sud, la Republica Africii de Sud sau la sud-africani. – Din fr. sud-africain.

sud-african s. m., adj. m. african

BANTUSTAN s. n. zonă rezervată, sub regimul rasist, populației de culoare din Republica Sud-Africană. (< engl. bantustown)

SUD-AFRICAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Africa de Sud. (< fr. sud-africain)

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

BANTUSTANE (Black Homelands), denumire dată unor terit. din Africa de Sud rezervate unor grupuri etnice indigene de culoare și care beneficiază de o anumită autonomie internă. Din 1976, guvernele sud-africane au proclamat „independența” unor b: Bophuthatswana, Transkei, Venda, Ciskei ș.a., nerecunoscuită de O.N.U. și O.U.A.

BOTHA [bóta], Louis (1862-1919), general și om politic sud-african. Comandant suprem al armatei bure (din 1900) în timpul Războiului Anglo-Bur (1899-1902). Prim-min. al Transvaalului (1907-1910). Primul prim-min. al Uniunii Sud-Africane (1910-1919).

BOTHA [bóta], Pieter William (1916-2006), om politic sud-african. Lider al Partidului Național în prov. Cape (din 1966). Președinte al Consiliului de Miniștri (1978-1984); președintele Republicii Africa de Sud (1984-1989).

BRINK, André Philippus (n. 1935), romancier sud-african de expresie afrikaans. Preocupat de căutări formale și totodată de problema apartheid-ului („Un anotimp alb și uscat”).

afrikaner s. m., adj. inv. Alb de cultură neerlandeză din Africa de Sud ◊ „[...] datorită numeroaselor căsătorii interrasiale care au avut loc în provincia Capetown în sec. XVII, puțini dintre «africaneri» pot pretinde că au o ascendență «albă» pură.” Sc. 6 III 81 p. 6. ◊ „Orange este socotită, chiar în rândurile populației «afrikaner» (cum le place albilor rasiști să se numească), cea mai «conservatoare» provincie din întreaga Republică Sud-Africană.” Sc. 30 VIII 88 p. 4 [și africaner] (din fr. afrikaner; PR, DHLF – sf. sec. XIX)

apartheid s. n. ◊ „Apartheid-ul, adică «dezvoltarea separată» a grupurilor etnice, cum o numesc eufemistic autoritățile de la Pretoria – în fapt discriminarea rasială și dominația unei minorități de origine europeană asupra populației de culoare care constituie marea majoritate a populației, și-a pus amprenta pe toate laturile vieții din această țară.” Sc. 24 IV 74 p. 8. ◊ „Apartheid-ul din Republica Sud-Africană, un anacronism al istoriei.” R.l. 8 X 77 p. 6; v. și 12 II 77 p. 6, Sc. 5 VIII 77 p. 6; v. și bantustanizare [pron. ăpartheid] (cuv. afrikaans pătruns prin engl., fr. apartheid; Th. Hristea în R.lit. 31 V 79 p. 8; DMC 1950; DP; DEX, DN3)

cartelă s. f. (inform.) Carton sau plastic cu fir metalic magnetizat, de dimensiuni standard, care servește ca suport de memorizare a datelor și declanșează instalații automate ◊ „Din numărul total [de telefoane moderne] 1200 au principiul de funcționare pe bază de monedă, iar 800 cu cartelă tip «cipcard».” R.l. 23 III 93 p. 9. ◊ „[...] cutiile de presă ale jurnaliștilor [...] nu se deschid cu cheia [...] ci pe bază de «cartelă» – fiecare legitimație are încorporată o bandă magnetică.” R.lit. 20/93 p. 17. ◊ Tipuri de cartele: „[...] așteptăm un lot de 2000 telefoane din Republica Sud-Africană, parțial cu cartelă electronică, parțial cu monedă [...]” R.l. 4 V 93 p. 16. ◊ „[...] cheile de la cameră au fost înlocuite cu cartelele magnetice.” R.l. 3 VII 93 p. 5. ◊ „În stația de metrou Piața Unirii 1 are loc un experiment privind viitorul sistem de taxare bazat pe cartelele magnetice.” R.l. internaț. 12 VII 95 p. 2 (formal din it. cartella; sensul din engl. card; DN, DEX – alte sensuri, DN3, DEX-S)

cvasidocumentar, -ă adj. Cu caracter aproape documentar ◊ „Procesul de la Verona, reconstruirea cvasi-documentară a evenimentelor.” Săpt. 6 X 67 p. 3. ◊ „Jucată cu succes pe câteva scene din Europa, piesa prezintă, într-o formulă cvasidocumentară, un episod al realității sud-africane.” Sc. 15 X 74 p. 6 (din cvasi- + documentar)

microfosilă s. f. (geol.) ◊ „În laboratorul de micropaleontologie cercetătorul principal G.B. examinează o probă de microfosilă.” Mag. 29 XII 66 p. 4. ◊ „Microfosilele din «Sistemul Swaziland». Doi cercetători americani [...] au descoperit într-un sediment din zona geologică sud-africană numită «sistemul Swaziland» fosilele microscopice ale unor forme de viață socotite drept cele mai vechi cunoscute până în prezent.” Sc. 22 XI 77 p. 5 (din fr. microfossile, engl. microfosil, germ. Mikrofossil; WT; D.Min.; DN3, DEX-S)

rand s. m. Unitate monetară principală în Africa de Sud și în Namibia ◊ „Salariul minimal al africanilor se situează între 6 și 11 ranzi pe lună.” R.l. 31 X 77 p. 6. ◊ „Moneda sud-africană, randul, înregistrează săptămâna aceasta o nouă scădere masivă a valorii sale.” R.l. 2 VIII 85 p. 6. ◊ „15 bandiți înarmați [...] au jefuit cinci milioane de ranzi (circa 1,7 milioane dolari) la 12 km de Pretoria.” R.l. 3 IX 93 p. 8; v. și Sc. 10 IV 81 p. 4 (din fr. rand; L; DN3)

LA CAILLE [la kaí], Nicolas Louis de, abate (1713-1762), astronom și geodez francez. Lucrări de geodezie. Cu ocazia unei expediții la Capul Bunei Speranțe (1750-1754), a făcut observații asupra a c. 10.000 de corpuri cerești din emisfera sudică. A determinat, împreună cu J.-J.L. Lalande, paralaxă lunară și solară; este primul care a măsurat arcul de meridian sud-african (Coelum Australe Stelliferum).

LEIPOLDT [léipo:lt], Christian Frederick Louis (1880-1947), ziarist și scriitor sud-african, de limbă afrikaans. Vastă și variată operă literară. Versuri („Unchiul Gert povestește”, „Mângâierea frumuseții”). Teatru („Vrăjitoarea”, „Ultima seară”). Romane istorice („Hughenoții”) sau cu elemente autobiografice („Jan von Riebeek”); povestiri fantastice („Șobolanii roșii”).

LOUW, Nicolas Petrus van Wyk (1906-1970), scriitor și critic literar sud-african de limbă afrikaans. Lirică de confesiune erotică („Solilocviu”, „Semicercul”) și pe motive livrești (poemul epic „Raka”). Drame alegorice („Dreptul cel mai temeinic”, „Germanicus”).

SMUTS [smats], Jan Christiaan (1870-1950), mareșal și om politic din Africa de Sud. Unul dintre conducătorii burilor în Războiul anglo-bur (1899-1902). A devenit ulterior partizan al înțelegerii cu Marea Britanie. Prim-min. al Uniunii Sud-Africane (1919-1924 și 1939-1948).

LUTHULI [luθú:li], Albert John (c. 1899-1967), om politic și scriitor sud-african. Fruntaș al mișcării nonviolente împotriva discriminării rasiale. Căpetenie a populației zulu (din 1935). Președinte al organizației politice Congresul Național African (1952-1960). Premiul Nobel pentru pace (1960).

MAKEBA, Zensi Myriam (1932-2008), cântăreață sud-africană. Lansată de Harry Belafonte, a devenit cea mai cunoscută reprezentantă „chanson”-ului african negru (în special xhosa și zulu) pe plan internațional.

MALAN, Daniel François (1874-1959), pastor și om politic sud-african. Împreună cu J.B. Hertzog, a fondat Partidul Naționalist (1914). Ca prim-min. (1948-1956), a promovat politica de apartheid.

MALHERBE [malérb], Daniel François (1881-1969), scriitor sud-african de limbă afrikaans. Lirică simbolistă („Flori de buruiană”, „Campanule”); epopeea patriotică „Pentru libertate”. Romanele sale istorice, de inspirație biblică (trilogia „Inima lui Moab”, „Saul, eroul luptător”, „Profetul”), marchează o etapă importantă în evoluția prozei akrikaans. Drame neoromantice cu tematică rurală („Oameni din Groenkloof”, „Meester”, „Pe cărare”).

MANDELA, Nelson Rolihlahla (1918-2013), om politic sud-african. Lider al Congresului Național African și a luptei împotriva apartheid-ului, a fost închis între 1962 și 1990. Președinte al țării (1994-1999), a devenit unul dintre promotorii procesului de reconciliere națională, reușind o tranziție de putere, fără convulsii, către un stat democratic. Premiul Nobel pentru pace (1993), împreună cu F. de Clerk.

MARAIS, Eugene Nielen (1872-1936), scriitor sud-african de limbă afrikaans. Lirică inspirată de folclorul negru („Poezii”) și proză fantastică („Casa celor patru vânturi”, „Leii din Maguba”).

GORDIMER, Nadine (n. 1923), scriitoare sud-africană. Romane și nuvele de fină observație psihologică și socială, tablouri ale vieții sud-africane relevând implicațiile discriminării rasiale asupra destinelor individuale („Glasul suav al șarpelui”, „Urmele pașilor lui Vineri”, „Invitat de onoare”, „Fiica lui Burger”, „Un capriciu al naturii”). Premiul Nobel (1991).

LA GUMA, Alex (1925-1985), scriitor sud-african de expresie engleză. Proză ce exprimă suferința populației oprimate din țara sa, precum și experiența din timpul detenției („Plimbare prin noapte”, „Țara de piatră”, „întreita funie”, „Vremea păsării migratoare”). Arestat pentru convingerile sale politice, a murit în exil.

LESSING, Doris May (n. 1919), scriitoare engleză de origine sud-africană. Amintirile tinereții petrecute în Rhodesia i-au inspirat ciclul epic „Copiii violenței”. Romanul autobiografic „Carnetul de aur” tratează condiția femeii și criza intelectualilor într-o societate dominată de apartheid. Premiul Nobel pentru literatură (2007).

MPHAHLELE, Es’kia (Ezekiel) (1919-2008), scriitor și critic literar sud-african. Promotor al noii literaturi africane. Romane („Pe Second Avenue”, „Peregrinii”, „Tata vine acasă”) și povestiri („Omul trebuie să trăiască și alte povestiri”, „În ținutul B”) prezentând lupta împotriva discriminării rasiale. Studii de istorie și critică literară („Caracterul noneuropean în ficțiunea engleză”, „Imaginea africană”, „Povestea literaturii africane”).

ORANGE [órindʒ] (ORANJE) 1. Fluviu în S Africii (Lesotho, Rep. Africa de Sud și Namibia); 2.100 km. Izv. din M-ții Scorpiei (culmea Mont-aux-Sources), trece prin S deșertului Kalahari, străbate deșertul Namib și se varsă în Oc. Atlantic (G. Alexander). Nu este navigabil din cauza regimului său variabil, a repezișurilor și cascadelor. Afl. pr.: Vaal. 2. Statul liber O. (Orange Free State), formațiune statală creată de buri după 1830, cu autonomie (1836) și capitala la Wimburg. Ocupată de trupele engleze (1848) și anexată la Colonia Capului, a devenit stat independent (1854). În urma Războiului anglo-bur (1899-1902) a devenit colonie a Marii Britanii. Capătă autonomie internă (1907) și intră în Uniunea Sud-Africană (1910). În cadrul statului nou creat își păstrează statutul de unitate administrativă (provincie, cu capitala la Bloemfontein).

PATON [péitən], Alan Stewart (1903-1988), scriitor de expresie engleză și om politic sud-african. Romane patetice în care evocă problemele sociale ale țării („Dragul tărâm al lacrimilor”); povestiri pe tema discriminării rasiale („Să plângi pentru țara iubită”, „Spre munți”, „Călătoria a continuat”, „Povestiri dintr-un ținut frământat”). Studii („Țara și poporul Africii de Sud”). A luptat împotriva apartheid-ului.

PLESSIS, Izak David du (1900-1981), poet sud-african de limbă afrikaans. Versuri de inspirație populară și socială („Balada”, „Pământul strămoșilor noștri”), orientală („Cântecul lui Ali”, „Fesul strălucitor”), gnomică („Catrene”) și morală („Lupta”, „Iubire ciudată”), cu predilecție pentru cultul formei. Povestiri fantastice („Din altă lume”); eseuri.

PRETORIA [pritó:riə], capitala ad-tivă (sediul Guvernului, din 1920) a Rep. Africa de Sud, situată pe râul Alpies (afl. al lui Limpopo), pe un platou, la 1.400 m alt., la 35 km NNE de Johannesburg; 525,6 mii loc. (1991). Nod feroviar. Aeroporturile Jan Smuts și Wonderbum. Ind. siderurgică, constr. de mașini (material feroviar, asamblare de automobile, biciclete, aparataj electrotehnic, utilaje poligrafice), chimică, a cimentului, sticlăriei, textilă și alim. Două universități (1873, 1930); Muzeul Transvaal; catedrale romano-catolică și anglicană. Grădină zoologică. Întemeiat în 1855 de Marthinus W. Pretorius (primul președinte al Republicii bure Transvaal) și denumit în onoarea tatălui său, liderul bur Andries W.J. Pretorius, a devenit, în 1860, capitala Republicii bure Transvaal; din 1910, capitala Uniunii Sud-Africane, iar din 1961 a Republicii Africa de Sud.

PRETORIUS [pritó:rjəs] 1. Andries Wilhelmus Jacobus P. (1798-1853), general și om politic sud-african. Unul dintre conducătorii rezistenței antiengleze a burilor, stabiliți în 1838, în Natal. În 1842 a fost nevoit să accepte suzeranitatea Marii Britanii asupra Natalului. 2. Marthinus Wessel P. (1819-1901), om politic sud-african. Fiul lui P. (1). Președinte (1857-1860, 1864-1871) al Republicii bure Transvaal. Între 1859 și 1863 a fost și președinte al Statului Liber Orange. Unul dintre conducătorii rezistenței antiengleze a burilor, după anexarea Transvaalului (1877). Fondatorul orașului Pretoria (1855).

HERTZOG [hértsog], James B(arry) M(unnick) (1866-1942), general și om politic sud-african. A fundat Partidul Afrikaneer Naționalist (1914). Prim-min. (1924-1939). Unul dintre artizanii modernizării statului.

sud-african (-a-fri-) adj. m., s. m., pl. sud-africani; adj. f., s. f. sud-africană, pl. sud-africane

KRUGER [krügər], Paul (Stephanus Johannes Paulus) (1825-1904), om politic sud-african. Fondator al statului Transvaal (1852). După anexarea acestuia de către britanici, care l-au inclus în colonia Natal (1877), împreună cu N.W. Pretorius și P.J. Joubert, a condus insurecția antiengleză (1880), încheiată cu proclamarea republicii independente Transvaal, al cărei prin președinte a fost (1883-1900). În timpul Războiului anglo-bur (1899-1902), a căutat sprijin pentru țara sa în Europa.

Transvaal n. republică sud-africană, veche țară a Africei meridionale, anexată dela 1900 Angliei (Colonia Capului): 800.000 loc. Cap. Pretoria. Mine de aur și de diamante.

APARTHEID s. n. Politică de segregație rasială practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane. – Din engl. apartheid.

de KLERK [də klérk], Frederik Willem (n. 1936), om politic sud-african. De mai multe ori ministru. Președinte (1989-1994) și vicepreședinte (1994-1996) al Rep. Africa de Sud. Premiul Nobel pentru pace (1993), împreună cu Nelson Mandela.

SUD-AFRICAN, -Ă, sud-africani, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din una dintre populațiile indigene ale Africii de Sud sau este originară de acolo; spec. persoană care face parte din populația Republicii Africa de Sud sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Africii de Sud, Republicii Africa de Sud sau sud-africanilor (1), privitor la Africa de Sud, la Republica Africa de Sud ori la sud-africani. – Din fr. sud-africain.

SUD-AFRICANCĂ, sud-africance, s. f. Femeie care face parte din una dintre populațiile indigene ale Africii de Sud sau este originară de acolo. – Sud-african + suf. -că.

SUD-AFRICAN, -Ă, sud-africani, -e, adj. (Uneori substantivat) Care este din Africa de sud; care aparține Africii de sud.

apartheid sn [At: DEX² / P: ~haid / E: eg apartheid] Politică de segregație rasială practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populației de culoare din țară.

bantustan sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: eg bantustan] 1-2 (Regiune sau) teritoriu etc. rezervat negrilor, sub regimul rasist din Republica Sud-Africană.

bantustanizare sf [At: DEX² / Pl: ~zări / E: bantustan + -izare] Politică din perioada rasistă a regimului din Republica Sud-Africană care urmărea izolarea negrilor în bantustane (1-2).

sud-african, ~ă [At: DL / Pl: ~i, ~e / E: sud² + african cf fr sud-africain, ger süd-afrikanisch] 1 smf Persoană care face parte din una dintre populațiile indigene ale Africii de Sud sau care este originară de colo. 2 sm (Lpl) Populație, popor, națiune care locuiește în Republica Sud-Africană sau în Africa de Sud. 3 a Care aparține Africii de Sud, Republicii Sud-Africane sau sud-africanilor (1). 4 a Privitor la Africa de Sud, la Republica Sud-Africană sau la sud-africani (1). 5 a Originar din aceste ținuturi.

boșiman, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază negridă din S Africii (deșertul Kalahari) sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în S Africii. 2 adj. Care aparține boșimanilor, care se referă la boșimani; care este originar din S Africii (deșertul Kalahari). ◊ Limba boșimană (și subst. f.) = limba din familia khoisan, grupul sud-african sau limba independentă vorbită de boșimani • p. -i, -e. /<fr. Boschimans; cuv. ol. „oameni ai tufișurilor”.

sud-african (desp. -a-fri-) adj. m., s. m., pl. sud-africani; adj. f., s. f. sud-africană, pl. sud-africane

BANTU / BANTU s. n. Populație negridă din Africa ecuatorială și de sud. ◊ limbi ~ = familie de limbi negro-africane cu structură gramaticală și lexic, apropiate. (<fr. bantou)

HOTENTOT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unor triburi de păstori nomazi din sud-vestul Africii. ◊ (s. f.) limbă africană vorbită de hotentoți. (< fr. hottentot)

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

SAVÁNĂ (< fr., sp. sabana) s. f. Formațiune ierboasă caracteristică regiunilor tropicale cu un anotimp ploios și unul secetos, formată din graminee înalte (1-3 m), care se dezvoltă abundent în sezonul ploios și în care apar dispersat arbori rezistenți la secetă; este specifică Africii, ocupând c. 40% din suprafața acestui continent (principalele tipuri fiind s. cu baobabi, s. cu diferite specii de Acacia și s. cu palmieri), dar se dezvoltă local și în S Asiei, E Australiei și America de Sud unde principalele tipuri sunt llanos și campos. Fauna savanelor africane este deosebit de abundentă, cuprinzând numeroase erbivore (diverse specii de antilopă, zebre, girafe, elefanți, rinoceri, bivoli), carnivore (lei, leoparzi, hiene, gheparzi, șacali, câini pătați), rozătoare, păsări (struț, păsări țesătoare) și insecte, ocrotite în valoroase parcuri naționale.

SAHARIAN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Sahara. ♦ limbi ~ene = limbi negro-africane vorbite la nord și vest de lacul Ciad și în sudul deșertului Libiei. II. s. f. haină ușoară de pânză, cu epoleți și mâneci scurte. (< fr. saharien)

ELEFANT, elefanți, s. m. Cel mai mare mamifer terestru de azi, cu pielea groasă și aspră, cu nasul modificat într-o trompă și colții (v. fildeș) foarte mari; trăiește în regiunile păduroase ale Asiei de sud-est (Elephas maximus) și pădurile umede seculare ale Africii (Laxodonta africana). Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68. Mai departe este Delhi, cetate fără rivale. Doisprece elefanți intră pe-a sale porți triumfale, Purtînd turnurile lor. NEGRUZZI, S. II 131. În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul leu sătule, dezgustate, Își aleseră lor Un alt stăpînitor, Pe domnul elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit. ALEXANDRESCU, P. 126.

basúto subst. Populație africană negroidă, din familia bantu, care locuiește în Lesotho și în unele regiuni ale Africii de Sud. • /de la nm. pr. Basuto[land], denumirea protectoratului britanic devenit, odată cu independența, regatul Lesotho din S Africii.

AFRICA, al doilea continent, ca mărime, al Pămîntului, traversat de Ecuator și de cele două tropice, cuprins între Oc. Atlantic (la V), M. Mediterană (la N), Marea Roșie și Oc. Indian (la E); c. 30,3 mil km² (cu insulele învecinate); c. 795 mil. loc. (1990). Se întinde între 37°21′ lat. N (Capul Ras el-Abiad) și 34°52′ lat. S (Capul Acelor), pe c. 8.000 km, și între 17°35′ long. V (Capul Verde) și 51°20′ long. E (Capul Ras Hafun), pe c. 7.400 km. A. este constituită dintr-un bloc masiv vechi, care a suferit puține modificări în perioadele geologice mai recente și unde structurile de platformă au o dezvoltare largă. Relieful. Forma tipică a reliefului A., mai puțin variat ca al altor continente, este podișul tabular întins. Alt. medie a continentului: 750 m. Alt. max.: 5.895 m (vf. Kilimanjaro). Se deosebesc: Africa joasă (Sahara, Sudanul, Guineea și Depr. Zair) cu alt. în general sub 500 m. Africa înaltă (Abisinia și Somalia) și Africa de Sud, constituită din podișurile înalte de peste 1.000 m. Doar sistemul montan al Atlasului este format prin cutare, restul munților africani reprezentînd mari zone de fractură, în care se pot grupa atît marginile înălțate ale Marelui Graben Est-African (Pod. Abisiniei și Pod. Somaliei), cît și munții, podișurile ridicate tectonic (Ahaggar, Aïr, Tibesti) și horsturile (Munții de Cristal și Munții Scorpiei). De formarea Marelui Graben Est-African sînt legate puternice erupții vulcanice, care au dat naștere vulcanilor Kilimanjaro, Kenya (5.199 m) și Elgon (4.322 m). Depr. sînt largi și limitate de praguri: Kalahari, Zair, Ciad, Niger, precum și cele din Sahara. Cîmpiile sînt restrînse și de scufundare recentă (C. Senegalului, Guineei Superioare, Mozambicului și Somaliei). Resursele subsolului. Mari exploatări de min. auroargentifere în Rep. Africa de Sud (Witwatersrand), Zimbabwe, Zair (Shaba), Tanzania, Ghana ș.a. Expl. de diamante în Rep. Africa de Sud (Kimberley) sau în Zair (Shaba), Angola, Ghana, Sierra Leone ș.a. și de min. de fier concentrate mai ales în Liberia, Zimbabwe, Algeria și Rep. Africa de Sud. Zăcăminte importante de petrol în Sahara algeriană (Hassi-Messaoud, Edjelé, In Salah) și Libia (Zelten) și gaze naturale (Hassi-R’Mel). A. deține mari ponderi în producția de crom, cobalt, cupru, precum și de mangan, stibiu, plumb, zinc, molibden, azbest etc. Clima. A. este continentul cu clima cea mai caldă de pe glob, cu o zonă de climă ecuatorială (cu temperaturi medii anuale avînd variații sezoniere reduse și cantități mari de precipitații), două zone dec climă subecuatorială, două zone tropicale cu precipitații extrem de reduse (între 50 și 150 mm anual) și două zone subtropicale (cu două sezoane opuse, umed și secetos). Temperatura cea mai ridicată (58°C) s-a înregistrat la Azῑzῑyah (Libia) la 13 sept. 1922. Valorile termice de peste 40°C sînt frecvente în întreaga Sahară. Hidrografia. Se caracterizează prin fluvii și lacuri mari, dar și prin întinse zone endoreice (1/2 din continent). Cele mai importante fluvii sînt: Nilul (cel mai lung fluviu al lumii), Zair, Niger, Zambezi, Orange, Limpipo și Sénégal. Lacurile cele mai importante (jalonate pe linia Marelui Graben Est-African) sînt tectonice și au apă dulce (Victoria, Malawi, Edward, Mobutu Sésé Séko, Turkana, Kivu și Tana). L. Ciad, situat în zona semiaridă, este puțin adînc și are apă sărată.

BASUTO ({i}) subst. invar. Populație africană negridă din familia de limbi bantu, care locuiește în Lesotho și în unele regiuni ale Republicii Africa de Sud.

LEU¹ (< lat.) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (c. 2,4 lungime și c. 280 kg), cu blană galbenă închisă, coadă lungă (până la c. 1 m), gheare puternice retractile (Panthera leo). Masculul are coama uneori mai închisă la culoare (chiar neagră) decât blana. În sălbăticie, rar ajunge să trăiască 8-10 ani, dar în captivitate ajunge până la vârsta de 35 de ani. Este un animal foarte puternic și vorace (numit „regele animalelor”); trăiește în grupuri (formate din 2-3 masculi și 5-10 femele) în savanele africane și, mai rar, în SV Asiei. Ocrotit prin lege în parcurile naționale și rezervațiile din Africa Ecuatorială și Asia de Sud-Vest. Se reproduce și în captivitate (2-4 pui după trei luni de gestație). ◊ L. de peșteră = mamifer carnivor fosil din familia felidelor. A trăit până în a doua jumătate a Pleistocenului și începutul Holocenului în Europa și Asia de Nord, unde s-au găsit fragmente de schelet. ◊ L. de mare = mamifer carnivor piniped, cu o coamă asemănătoare leului (1)., lung. de 3,5 m (Otaria Byronia). Trăiește în regiunile de coastă ale Americii de Sud. ◊ Leul furnicilor = insectă răpitoare cu corpul subțire și lung de c. 4 cm (Myrmeleon formicarius). Larva insectei face o gropiță în formă de pâlnie în nisip, unde stă ascunsă și mănâncă insectele care cad pe ea. 2. Fig. Om curajos, puternic. 3. Al cincilea semn zodiacal, între Rac și Fecioară, corespunzând perioadei 22 iulie-23 august.

NANDU (< fr. {i}) s. m. Gen de păsări alergătoare (nezburătoare), din grupul ratitelor, asemănătoare cu struțul african și australian, înalte de c. 150 cm, cu picioare lungi cu trei degete și aripi relativ mici, care trăiesc în America de Sud; masculii poligami clocesc ouăle mai multor femele și îngrijesc puii (Rhea americano).

KANEM-BORNU, vechi regat african, situat într-o regiune sub-sahariană; îngloba teritorii din actualele state Ciad, Camerun, Niger, Nigeria. Întemeiat, probabil, de cavalerii berbero-saharieni, împinși spre sud (sec. 9) de expansiunea arabă. Dubla denumire provine din faptul că, inițial, nucleul statului s-a aflat în reg. Kanem, de unde populația a fost nevoită să se strămute, la sfârșitul sec. 14, în V L. Ciad, unde a pus bazele unui nou stat – Bornu. În sec. 11 a adoptat islamul. A cunoscut o primă perioadă de înflorire (până la sfârșitul sec. 14), bazată pe comerțul de sclavi, și apoi, mai târziu, sub Idris Aloma (c. 1580-c. 1617), după reorganizarea sa în V regiunii Bornu. Amenințat de creșterea influenței populațiilor hausa (sec. 18) și fulbe (sec. 19), a fost cucerit și împărțit între Africa Ecuatorială Franceză și colonia britanică Nigeria.

LIVINGSTONE [líviŋstoun] 1. David L. (1813-1873), explorator și misionar britanic. Consul la Quelimane, s-a opus comerțului cu sclavi. A întreprins trei expediții în Africa Centrală și de Sud, unde a petrecut 28 de ani. A efectuat ridicări topografice și a strâns numeroase date geologice și etnografice. A explorat deșertul Kalahari (1849) și a efectuat prima traversare (1854-1856) a continentului african de la Luanda (Angola) la Quelimane (Mozambic). A cercetat regiunea fl. Zambezi și a descoperit cascada Victoria („Călătoriile și cercetările unui misionar în Africa meridională”), precum și numeroase lacuri – Nyassa, Shirwa (1855). Explorând N Tanzaniei, a căutat izvoarele Nilului, fără să le găsească. În 1869, în cursul expediției la L. Tanganyika și la izvoarele fl. Congo, i s-a pierdut urma, în căutarea sa pornind o expediție organizată de jurnalistul H. Stanley; acesta l-a întâlnit în 1871, dar peste doi ani, L. a murit de friguri într-un sat din Zambia. 2. V. Maramba.

VOODOO (VODU, VUDU, WOODOO) (< engl. americ.) subst. Ansamblu de credințe și practici magice, apărut în sec. 18 în ins. Haiti în rândul sclavilor proveniți din Africa de Vest. Derivă din tradițiile religioase africane dar a preluat prin sincretism și unele elemente din religia catolică. Imigranții haitieni au răspândit v. și în S.U.A.; o variantă aparte este v. din New Orleans. Forme asemănătoare de cult (dar cu denumiri diferite) se întâlnesc și în alte ins. din Marea Caraibilor și în America de Sud. Practicile v. includ dansuri rituale în acompaniament de tobe, în timpul cărora unii participanți intră în transă (se consideră că atunci corpul lor este posedat de spirite, care transmit diverse mesaje). Printre scopurile ceremoniilor v. se numără vindecarea de boli, protejarea de forțele malefice, dezlegarea de farmece. Se practică și sacrificarea unor animale și, în mai mică măsură, unele forme de magie neagră, aspecte care au fost mult exagerate în filmele horror. În sens propriu, termenul desemnează și zeul sau obiectul sacru. Printre entitățile adorate există așa-numitele loa (spirite ale strămoșilor, ale diferitelor forțe ale naturii etc.), diferențiate în rado (benefice) și petro (malefice). V. și vodun. corectat(ă)

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

CRITERIU s. n. (< fr. critérium, cf. gr. kriterion „ceea ce servește la măsurare, la judecare”): punct de vedere; principiu de apreciere, de definire, de caracterizare, de clasificare. Termen folosit în sintagma criteriu de clasificare (a sunetelor, a consoanelor, a vocalelor, a cuvintelor, a părților de vorbire, a categoriilor gramaticale, a părților de propoziție, a propozițiilor, a limbilor, a semnelor grafice, a stilurilor limbii literare etc. v. clasificare. Există următoarele c. de clasificare a categoriilor lingvistice amintite: A. CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR LIMBII: 1. după modalitatea emiterii: nearticulate și articulate; 2. după felul propagării și după funcțiile lor (din punct de vedere acustic și fiziologic): consoane și vocale; 3. după poziția lor în raport cu accentul: protonice și post-tonice (v. clasificare și sunet). B. CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR: 1. după felul pronunțării și al notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a primi accentul: accentuate (tonice) și neaccentuate (atone); 3. după gradul de închidere: închise, mijlocii (medii) și deschise; 4. după locul de articulare a limbii: anterioare (palatale), mediale (centrale) și posterioare (velare); 5. după participarea sau neparticiparea buzelor: rotunjite (labializate) și nerotunjite (nelabializate). v. clasificare și vocală. C. CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR: 1. după felul pronunțării și notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a fi influențate de vocala sau de semivocala i: moi (muiate) și tari (dure, nemuiate); 3. după modul de articulare: oclusive (implozive-explozive), semioclusive (africate), constrictive (fricative), lichide și nazale; 4. după locul de articulare: bilabiale, labio-dentale (alveolare), prepalalale, palatale, velare și laringale; 5. după poziția coardelor vocale în pronunțare: surde și sonore (v. clasificare și consoană). D. CRITERII DE CLASIFICARE A CUVINTELOR: 1. c. etimologic: moștenite (din latină și din substrat), împrumutate (din diverse limbi, în etape diferite) și formate pe terenul limbii române (prin derivare, compunere și conversiune); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse; 3. c. semantic: cu sens lexical și fără sens lexical; 4. c. noțional: cu noțiuni și fără noțiuni; 5. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte; 6. c. flexionar (morfologic): flexibile și neflexibile; 7. c. sintactic (aspectul funcțional): cu funcție sintactică și fără funcție sintactică; 8. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție (unidirecțională sau bidirecțională) și fără distribuție (v. clasificare și cuvânt). E. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE VORBIRE: 1. c. etimologic: moștenite, împrumutate și formate pe terenul limbii române (aplicabil la substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse (aplicabil la toate părțile de vorbire amintite mai sus); 3. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte (aplicabil la majoritatea părților de vorbire amintite mai sus); 4. c. noțional: comune și proprii (aplicabil numai la substantive); 5. c. genului: masculine, feminine și neutre (aplicabil numai la substantive); 6. c. flexionar (morfologic): de declinarea I, de declinarea a II-a și de declinarea a III-a sau de tipul flexionar I, de tipul flexionar II și de tipul flexionar III (aplicabil numai la substantive); variabile (cu o terminație și cu două terminații; cu patru forme flexionare, cu trei forme flexionare și cu două forme flexionare) și invariabile (aplicabil la adjective și pronume); unipersonale și pluripersonale (tripersonale), integrale și defective, regulate și neregulate, de conjugarea I, de conjugarea a II-a, de conjugarea a III-a și de conjugarea a IV-a (aplicabil numai la verbe); 7. c. conținutului: calificative și determinativ-pronominale (aplicabil numai la adjective); cardinale, ordinale, colective, fracționare (partitive), procentuale, multiplicative, distributive și adverbiale (aplicabil numai la numerale); personale, de întărire, posesive, reflexive, demonstrative, nehotărâte și negative (aplicabil numai la pronume); de mod, de timp, de loc, de concesie, de scop (aplicabil numai la adverbe); care exprimă stări fizice și emoționale, care exprimă stări voliționale, care evocă prin imitare aproximativă sunetele și zgomotele (la interjecții); 8. c. sintactic (aspectul funcțional): interogative și relative (aplicabil numai la pronume și adjective pronominale); tranzitive și intranzitive, personale și impersonale, predicative (autonome) și nepredicative (auxiliare) – aplicabil numai la verbe; dependente (nepredicative), regente (predicative) și independente, corelative și non-corelative (aplicabil numai la adverbe); cu funcții sintactice și fără funcții sintactice (aplicabil la adverbe și interjecții); specializate (specifice) și cu valori multiple (nespecifice) – aplicabil la adverbe, interjecții, prepoziții și conjuncții; cu genitivul, cu dativul și cu acuzativul (aplicabil numai la prepoziții); coordonatoare și subordonatoare (aplicabil numai la conjuncții); 9. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție unidirecțională și cu distribuție bidirecțională (aplicabil la adjectivele pronominale, la pronume, verbe, adverbe și interjecții). v. clasificare și parte de vorbire. F. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE PROPOZIȚIE: 1. c. expresiei: exprimate și neexprimate (aplicabil la subiecte și la predicate), inclus și subînțeles (aplicabil la subiecte); 2. c. structurii: simple, complexe, dezvoltate și multiple (aplicabil la subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și elementul predicativ suplimentar); 3. c. conținutului: determinate și nedeterminate (aplicabil numai la subiecte), de calificare și de identificare, explicative și determinative (aplicabil la atribute), circumstanțiale și necircumstanțiale (aplicabil la atribute și complemente), cu nuanță circumstanțială și fără nuanță circumstanțială (aplicabil la elementul predicativ suplimentar), directe, indirecte, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de cumul, de opoziție, de relație și de excepție (aplicabil la complemente); 4. c. morfologic: verbale, nominale, adverbiale și interjecționale (aplicabil numai la predicate): substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (aplicabil la atribute); cu aspect nominal și cu aspect verbal (aplicabil la elementul predicativ suplimentar); în N., în G. în D. și în Ac. (aplicabil la subiecte, la nume predicative, la atribute, la apoziții și parțial la complemente și la elemente predicative suplimentare); 5. c. sintactic: izolate și neizolate (aplicabil la atribute). v. clasificare și parte de propoziție. G. CRITERII DE CLASIFICARE A PROPOZIȚIILOR: 1. c. logico-semantic: principale și secundare, suficiente și insuficiente; 2. c. conținutului: enunțiative și interogative; propriu-zise, optative, dubitative, potențiale și imperative (atât cele enunțiative, cât și cele interogative), directe și indirecte (cele interogative), totale și parțiale (cele interogative directe); 3. c. calității: afirmative și negative: 4. c. structurii: analizabile și neanalizabile, simple și dezvoltate; 5. c. morfologic: verbale și nominale; 6. c. sintactic: monomembre și bimembre, regente și subordonate, independente și dependente (v. clasificare și propoziție). H. CRITERII DE CLASIFICARE A LIMBILOR: 1. c. geografic: limbile din Europa, limbile din Africa, limbile din Asia, limbile din Oceania, limbile din America (de Nord și de Sud); 2. c. genealogic (al înrudirii), combinat cu cel geografic (are în vedere unitatea de origine, gruparea limbilor pe familii de limbi, ramuri, grupuri și subgrupuri): limbile indo-europene (romanice, germanice, celtice, slave, baltice, limba greacă, limba albaneză, limba armeană, indiene și iraniene), limbile ibero-caucaziene; limbile burușaski, limbile dravidiene, limbile munda, limbile semito-hamitice, limbile uralo-altaice (turcice, mongole, tunguse, ugro-finice, samoede), limbile paleosiberiene, limbile ainu, limbile chino-tibetane, limbile monkhmer, limba coreeană, limba japoneză; limbile negro-africane, limba malgașă; limbile amerindiene; limbile indoneziene, limbile polineziene, limbile melaneziene, limbile australiene și limbile papuașe; 3. c. tipologic (morfologic): are în vedere unitatea de structură a limbilor (mai ales morfologică), gruparea lor în patru mari tipuri: limbi izolante, limbi aglutinante, limbi flexionare și limbi încorporante (polisintetice). Pentru toate aceste c. de clasificare a limbilor v. clasificare și limbă.

HOMINÍDE (< fr. {i}; {s} lat. homin- „om” + gr. eidos „aspect”) s. f. pl. Suprafamilie de primate (Hominidae) ai căror reprezentanți au apărut în Cuaternar și au evoluat spre genul Homo – omul actual. Ramapithecus, un semibiped, popula zonele de savană, hrănindu-se cu rădăcini. Australopitecii, un grup eterogen, cuprindea doi reprezentanți tipici: Australopithecus gracilus (1,30 m înălțime, 30 kg greutate și 450 cm³ capacitate craniană) și Australopithecus robustus (1,60 m înălțime, 60 kg, 530 cm³ capacitate craniană). Primul reprezentant al genului Homo este Homo habilis, apoi Homo erectus, care a cunoscut o largă răspândire, ce explică diferențele de detaliu în cadrul structurii craniene, separându-se astfel grupe geografice distincte: pitecantropii (Pithecanthropus) din ins. Java, sinantropii (Sinanthropus) din China, atlantropii (Atlanthropus) din Africa de Nord-Vest, teleantropii (Teleanthropus) din Africa de Sud, „omul de Mauer” (Homo heidelbergensis) din Europa Centrală etc. Acesta este grupul „oamenilor arhaici” (arheantropii), care foloseau unelte din silex; caracteristicile Paleoliticului mijlociu, reprezentați prin „oamenii de Neanderthal” (Homo sapiens neanderthalensis), în perioada glaciațiilor Würm I-II și în interglaciarul Würm I-II, în Europa și Asia Mică. Urmează grupul neantropilor (1,50 m înălțime și 1.300 cm³ capacitate craniană) cu două importante subspecii: a) Homo sapiens fosilis – apare în interglaciarul Würm I-II cu principalele tipuri geografice: Cro-Magnon (1,80 m înălțime) în Europa, Asia, Africa, Grimaldi (1,70 m), metis mediteranid cu nord-african (negrid), Chancellade (1,60 m), cu caractere mongoloide și europeide (1.700 cm³ capacitate craniană); b) homo sapiens sapiens – apare la sfârșitul ultimei glaciații Würm IV. Foloseau unelte prelucrate din os sau fildeș.

PORTUGHEZĂ s. f. (cf. it. portoghese, fr. portugaise): limbă romanică din grupul occidental vorbită de portughezi (de actualii locuitori ai Portugaliei), de locuitorii insulelor Azore și Madeira, ai Guineei, Angolei și Mozambicului (Africa) și ai Braziliei (America de Sud). Este atestată pentru prima oară în secolul al XII-lea. În dezvoltarea ei se constată două mari perioade: a) portugheza arhaică, între secolele al XII-lea și al XVI-lea și b) portugheza modernă, care se constituie între secolele al XVI-lea și al XIX lea și în care a fost scrisă celebra epopee Lusiadele (Oa Lusiadas) a lui Camoes (pe la sfârșitul secolului al XVI-lea). P. s-a extins în această perioadă în Africa și America de Sud (Brazilia). Principalele grupuri dialectale ale acestei limbi sunt: cele de pe continentul european, cele din insulele Atlanticului (Azore și Madeira) și cele creole din Africa. În momentul de față se conturează tot mai mult portugheza braziliană (prin caracterul ei arhaic și dialectal și prin numeroasele sale împrumuturi din limbile indiene – mai ales din limba guarani) Caracteristicile p. sunt: structura ei arhaică (determinată de izolarea sa la extremitatea continentului), modificarea vocalelor latinești sub influența nazalelor; un vocabular împestrițat cu elemente arabe (în 7-8 secole de stăpânire arabă, între secolele al VIII-lea și al XV-lea, vocabularul p. s-a îmbogățit cu numeroase cuvinte din domeniile astronomiei, matematicii, medicinei și filozofiei), franceze, italiene, spaniole și exotice (din limbile africane, asiatice și amerindiene împrumutate în perioadele de colonizări); ortografie complicată, etimologică etc.

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.