PORTUGHEZĂ s. f. (cf. it. portoghese, fr. portugaise): limbă romanică din grupul occidental vorbită de portughezi (de actualii locuitori ai Portugaliei), de locuitorii insulelor Azore și Madeira, ai Guineei, Angolei și Mozambicului (Africa) și ai Braziliei (America de Sud). Este atestată pentru prima oară în secolul al XII-lea. În dezvoltarea ei se constată două mari perioade: a) portugheza arhaică, între secolele al XII-lea și al XVI-lea și b) portugheza modernă, care se constituie între secolele al XVI-lea și al XIX lea și în care a fost scrisă celebra epopee Lusiadele (Oa Lusiadas) a lui Camoes (pe la sfârșitul secolului al XVI-lea). P. s-a extins în această perioadă în Africa și America de Sud (Brazilia). Principalele grupuri dialectale ale acestei limbi sunt: cele de pe continentul european, cele din insulele Atlanticului (Azore și Madeira) și cele creole din Africa. În momentul de față se conturează tot mai mult portugheza braziliană (prin caracterul ei arhaic și dialectal și prin numeroasele sale împrumuturi din limbile indiene – mai ales din limba guarani) Caracteristicile p. sunt: structura ei arhaică (determinată de izolarea sa la extremitatea continentului), modificarea vocalelor latinești sub influența nazalelor; un vocabular împestrițat cu elemente arabe (în 7-8 secole de stăpânire arabă, între secolele al VIII-lea și al XV-lea, vocabularul p. s-a îmbogățit cu numeroase cuvinte din domeniile astronomiei, matematicii, medicinei și filozofiei), franceze, italiene, spaniole și exotice (din limbile africane, asiatice și amerindiene împrumutate în perioadele de colonizări); ortografie complicată, etimologică etc.