abandon s. n. părăsire, renunțare. ◊ ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competiție. (< fr. abandon)

ACOPERI, acopăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care le ascunde sau le protejează. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face față cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acoperă, conj. pers. 3: acopere] – Lat. acco(o)perire.

ACROȘA, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

ADVERSAR, -Ă, adversari, -e, s. m. și f. Persoană care face concurență, care luptă împotriva altuia sau împotriva unei concepții, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.

AEROCLUB, aerocluburi, s. n. Organizație sportivă în care sunt încadrați membri care practică sau simpatizează sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.

AEROMODELISM, s. n. Sport aviatic care constă în proiectarea, construirea și lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.

ALONJĂ, alonje, s. f. 1. Piesă mobilă sau demontabilă care servește la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Mișcare de întindere rapidă a brațelor. ♦ Lungime a brațelor unui sportiv angajat într-o luptă directă cu un adversar. – Din fr. allonge.

AMATORISM s. n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. amateurisme.

ATERIZARE, aterizări, s. f. 1. Acțiunea de a ateriza; aterizaj. 2. (Sport) Atingere a solului ca fază finală a unui exercițiu în gimnastică, atletism etc. – V. ateriza.

AUT (2) auturi, adv., s. n. (Sport) 1. Adv. În afara terenului de joc. 2. S. n. Situație în care un jucător scoate mingea în afara terenului de joc; penalizare aplicată de arbitru împotriva jucătorului respectiv. – Din engl. out „afară”.

AUTOGOL, autogoluri, s. n. (Sport) Gol în propria poartă. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogoal.

AUTOMOBILISM s. n. Sport practicat cu ajutorul automobilului. [Pr.: a-u-] – Din fr. automobilisme.

AUTOSPORT, autosporturi, s. n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto² + sport.

AVIONETĂ, avionete, s. f. Avion mic (pentru sport, școală etc.). [Pr.: -vi-o-] – Din fr. avionnette.

BAC¹, bacuri, s. n. 1. Ambarcație cu fundul și capetele plate, cu care se fac scurte traversări de râuri sau de lacuri sau care este folosită pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudină, pod umblător. 2. (Sport) Platformă sau ambarcație cu vâsle, fixată pe apă pentru antrenamentul canotorilor, caiaciștilor și canoiștilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizări industriale. – Din fr. bac.

BALCANIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. Din (sau privitor la) Munții Balcani sau din regiunea acestor munți. ◊ (Sport) Jocuri balcanice = balcaniadă. – Din fr. balkanique.

BALON, baloane, s. n. 1. Aerostat alcătuit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai ușor decât aerul, căruia i se poate atașa o nacelă. ◊ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-și bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucărie de cauciuc foarte subțire, mai ales în formă de sferă, umplută cu aer sau cu un gaz ușor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de săpun = bășică suflată din clăbuci de săpun; fig. vorbă goală, amăgitoare. 3. Vas sferic de sticlă, întrebuințat în laborator în anumite operații chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevăzut cu un tub de aspirație și întrebuințat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.

BAZIN, bazine, s. n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatră, din ciment etc. ♦ Rezervor de apă amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practică în apă. 2. (Și în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare își adună apele. ♦ Regiune delimitată de albiile tuturor afluenților unui râu sau ai unui fluviu. ◊ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajată pentru staționarea vaselor (în vederea încărcării și descărcării lor). ♦ Regiune geografică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni. 3. (Anat.) Cavitate situată în partea inferioară a abdomenului și constituită din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BEC², beci, s. m. (Sport, rar) Fundaș la jocul de fotbal. – Din engl. back.

BETON s. n. 1. Amestec de pietriș, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) și apă, care se transformă prin uscare într-o masă foarte rezistentă și se folosește în construcții. ◊ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armătură de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a cărui compactitate este sporită după turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilații rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de apărare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerică a jucătorilor în linia defensivă. – Din fr. béton.

BLOCA, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oraș, un port sau un stat prin blocadă. 2. A închide o arteră de circulație; a împiedica circulația vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. și refl. A nu mai funcționa sau a face să nu mai funcționeze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o poziție dată. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.

BLOC-START, bloc-starturi, s. n. (Sport) Dispozitiv care servește alergătorilor pentru luarea startului în cursele de viteză. – Din engl. starting-block.

BLUZON, bluzoane, s. n. Obiect de îmbrăcăminte (de sport), larg și comod, pentru partea superioară a corpului. – Din fr. blouson.

BOB², boburi, s. n. Sanie cu un rând suplimentar de tălpici în față, care, dirijate (cu ajutorul unui volan sau în alt mod), servesc la cotit. ♦ Sportul practicat cu acest fel de sanie; bobslei. – Din engl., fr. bob[sleigh].

BOBSLEI s. n. Sport practicat cu bobul²; bob². – Din engl., fr. bobsleigh.

BOX¹ s. n. 1. Sport în care doi adversari luptă între ei, pe ring, după anumite reguli, cu pumnii îmbrăcați în mănuși speciale; pugilistică, pugilism, pugilat. 2. Armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete și cu o creastă de sinuozități, cu care se atacă ținând pumnul strâns. – Din fr. boxe.

CAIAC, caiace, s. n. 1. Ambarcație de sport ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri și care este condusă cu una sau două padele. 2. Sport nautic care se practică cu caiacul (1). 3. Ambarcație mică, cu înveliș din piele de focă, folosită de eschimoși. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.

CAMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie; cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat complex cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ în unele țări. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

CAMPIONAT, campionate, s. n. 1. Competiție oficială organizată pe o probă sau pe o ramură de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situația, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.

CANOE, canoe, s. f. 1. Ambarcație ușoară, fără cârmă, construită simetric, cu prora și pupa ascuțite și înălțate, condusă cu ajutorul pagaielor din poziția în genunchi. ♦ Sport nautic care se practică cu canoe (1). 2. Ambarcație ușoară folosită în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.

CANOIST, -Ă, canoiști, -ste, s. m. și f. Sportiv(ă) care practică sportul cu canoe. – Canoe + suf. -ist. Cf. fr. canoéiste.

CANOTA, canotez, vb. I. Intranz. (Sport) A vâsli. – Din fr. canoter.

CANOTAJ s. n. Nume dat sporturilor nautice care se practică în ambarcații puse în mișcare cu ajutorul vâslelor. ◊ Canotaj academic = ramură a sporturilor nautice care se practică pe schifuri și pe giguri¹. – Din fr. canotage.

CANOTOR, -OARE, canotori, -oare, s. m. și f. Sportiv care practică sportul vâslitului; canotier. – Din fr. canoteur.

CATEGORIE, categorii, s. f. 1. Noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității. 2. Grup de ființe, de obiecte sau de fenomene de același fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împărțiți sportivii sau echipele după criterii de greutate, vârstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány.

CÂȘTIGĂTOR, -OARE, câștigători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care a obținut un câștig material, o superioritate asupra alteia într-o întrecere (în muncă, în sport etc.). ♦ (Animal, îndeosebi cal) victorios într-o întrecere sportivă. 2. Adj. Care asigură câștigul, care dă dreptul la câștig sau dovedește acest drept. – Câștiga + suf. -ător.

CEDA, cedez, vb. I. 1. Tranz. A renunța (gratuit sau prin vânzare) la posesiunea asupra unui bun. ♦ (Despre persoane) A transmite un drept de creanță unei alte persoane. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discuție, a nu se mai împotrivi; a se supune; a renunța. ♦ (Sport) A se recunoaște învins (renunțând la luptă); a fi învins. 3. Intranz. (Despre boli) A scădea din intensitate, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se deforma; a se rupe. – Din fr. céder.

CENTURĂ, centuri, s. f. 1. Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. ◊ Expr. Până la centură = (de la umeri) până la talie. ♦ Centură de campion = centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau la lupte. Centură de gimnastică = cingătoare lată, folosită pentru a susține corpul la unele exerciții de gimnastică. Centură ortopedică = dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos, pentru menținerea corpului în poziție corectă. Centură de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc., făcut din plăci de plută învelite în pânză, care servește la menținerea unui naufragiat la suprafața apei; colac de salvare. Centură de siguranță = echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălțime, constituit dintr-o cingătoare lată și o frânghie de susținere. ♦ (Mil.) Curea lată de piele (rar de pânză) care se pune în jurul taliei și de care se agață sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâșie lată de pânză, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l susține sau pentru a-l menține în poziție corectă. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitățile se leagă de trunchi. ◊ Centură pelviană = centură formată din oasele coxale și care leagă membrele inferioare de trunchi. Centură scapulară = centură formată din clavicule și omoplați și care leagă membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontală, imaginară, la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centură de radiație = fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât prezintă nocivitate pentru cosmonauți. 5. (În sintagma) Centură de fortificații = linie de lucrări de apărare din beton armat și metal, construită în jurul unei localități. 6. Grindă orizontală rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 8. Fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.

CHILOȚI s. m. pl. Obiect de lenjerie sau de sport, care acoperă corpul de la talie până mai sus de genunchi (pe sub pantaloni, rochie, fustă). – Din fr. culotte.

CICLISM s. n. Sport practicat cu bicicleta. – Din fr. cyclisme.

DESCHIDERE, deschideri, s. f. I. Acțiunea de a (se) deschide și rezultatul ei. ♦ (La șah) Primele mișcări cu care începe o partidă. ♦ (Sport) Trecere a mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acțiune ofensivă. ◊ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanța, depărtarea dintre fălcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanța orizontală dintre marginile spațiului unui gol. 2. Spațiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare și aerisire sau pentru circulație. ♦ Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafață rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoarței pământului. ◊ Deschidere geologică = loc unde apar, la suprafața pământului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Lărgimea canalului fonator în timpul articulării unui sunet. [Var.: (pop.) deșchidere s. f.] – V. deschide.

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție de lemn, de metal, de zidărie etc. care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. ◊ Gard viu = plantație deasă de arbuști, de forma unui gard (1), care servește la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ◊ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a păcăli (pe cineva). A sări peste garduri = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase. A sări peste (sau dincolo de) gard = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunța (la ceva). 2. Împletitură de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinderea peștelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în formă de gard (1) de la unele probe atletice de alergări; (la pl.) probă atletică în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. gardh, sl. gradŭ.

GENUNCHIERĂ, genunchiere, s. f. Împletitură de lână, de bumbac, bandaj special etc. cu care se acoperă genunchiul (1) pentru a-l proteja (la sport sau la anumite munci). [Pr.: -chi-e-] – Genunchi + suf. -ieră.

GOL¹, goluri, s. n. (La unele sporturi) Introducere a mingii în poarta echipei adverse; punct marcat în favoarea echipei care a reușit această introducere. – Din engl. goal.

GOLF¹ s. n. 1. Joc sportiv, între două sau patru persoane, în care se urmărește introducerea unei mingi mici și dure în mai multe găuri succesive (aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o crosă. 2. (În sintagma) Pantaloni golf = pantaloni (inițial de sport) mai largi decât cei obișnuiți, legați strâns dedesubtul genunchiului, cu faldurile căzând (până deasupra gleznei) peste legătură. – Din engl., fr. golf.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

HALTEROFIL, halterofili, s. m. Persoană care practică sportul cu haltere. – Din fr. haltérophile.

HALTEROFILIE s. f. (Ieșit din uz) Sportul ridicării halterelor. – Din fr. haltérophilie.

HANDICAP, handicapuri, s. n. 1. (Sport) Punctaj acordat unui concurent mai slab. ♦ Totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă în inferioritate de echipa adversă. 2. Fig. Greutate, piedică intervenită în munca cuiva. 3. Deficiență senzorială, motorie, mintală sau orice altă infirmitate a unei persoane. – Din engl., fr. handicap.

HÂRTIE, hârtii, s. f. 1. Produs industrial special pentru scris, tipărit, desenat, împachetat etc., fabricat din substanțe organice vegetale și materiale de încleiere și de colorare, în formă de foi subțiri și întinse. ◊ Expr. A pune (sau a așterne) ceva pe hârtie = a scrie, a redacta ceva. 2. Foaie de hârtie (1) (scrisă sau tipărită). 3. Act, document, scrisoare etc. cu caracter oficial. 4. Ban de hârtie (1), bancnotă. Cinci hârtii de câte o sută. ◊ Hârtie de valoare = înscris care atestă participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut și care dă proprietarului sau posesorului său dreptul de a primi dividende sau de a încasa dobândă. Hârtie-monedă = bani de hârtie. 5. (Sport) Categorie de greutate în box, la juniori, între 45 și 48 kg. – Din sl. chartija.

HIPISM s. n. Sport practicat cu cai (de curse). – Din fr. hippisme.

IAHTING s. n. Sport nautic practicat cu ambarcațiuni cu vele. [Scris și: yachting, iachting] – Din engl., fr. yachting.

IMPARABIL, -Ă, imparabili, -e, adj. (Sport; despre lovituri, goluri etc.) Care nu poate fi parat. – Din fr. imparable.

INCURSIUNE, incursiuni, s. f. 1. (Mil.) Acțiune de cercetare, de mică amploare, executată prin surprindere pe teritoriul inamicului de către un grup de militari, în scopul obținerii unor informații, distrugerii unor obiective, capturării de prizonieri, de documente etc. ♦ (Sport) Pătrundere în porțiunea de teren a adversarului. 2. Fig. Cercetare, studiu făcut de cineva într-un subiect străin de preocupările obișnuite, de tema tratată. [Pr.: -si-u-] – Din fr. incursion, lat. incursio, -onis.

INTERCEPȚIE, intercepții, s. f. (Rar) Interceptare. ♦ (Sport) Joc de intercepție = sistem de joc care se bazează pe interceptarea mingii pe care adversarii și-o pasează între ei. – Din fr. interception.

ÎNAINTARE, înaintări, s. f. Acțiunea de a înainta și rezultatul ei. ♦ Avansare într-o funcție, într-o demnitate. ♦ (Sport; concr.) Totalitatea înaintașilor (4). ♦ Dezvoltare, progres, propășire. – V. înainta.

ÎNAINTAȘ, -Ă, înaintași, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai; adesea substantivat) Înhămat înaintea rotașilor. 2. Adj. (Rar) Care merge înainte, care este în față. 3. S. m. Persoană care, prin activitatea sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora; precursor. 4. S. m. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, rugbi, hochei etc. [Var.: (reg.) naintaș, -ă adj.] – Înainte + suf. -aș.

ÎNSCRIE, înscriu, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) scrie, a(-și) trece numele într-un catalog, într-o condică etc.; a (se) înregistra, a (se) înmatricula. ◊ Expr. (Refl.) A se înscrie în fals = a susține în fața unei instanțe judiciare că dovada (scrisă) adusă de partea adversă este falsă. ♦ Tranz. A consemna ceva în scris. 2. Tranz. A construi o figură geometrică în perimetrul alteia, astfel încât unele puncte ale celei dintâi să fie tangente la cealaltă. 3. Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri, seturi, coșuri etc. [Perf. s. înscrisei, part. înscris] – În + scrie (după fr. inscrire).

JUDECĂTOR, -OARE, judecători, -oare, s. m. și f. 1. Funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri; județ (I 2), jude (4). 2. Persoană solicitată să-și spună părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ător.

JUDO s. n. Sport originar din Japonia, asemănător cu jiu-jitsul, dar cu unele trăsături caracteristice (eliminarea loviturilor). [Pr.: giudo] – Din fr. judo.

NUDISM s. n. Expunere (în scop terapeutic) a corpului uman gol la razele solare. ♦ Doctrină care preconizează viața în aer liber, practicarea sporturilor complet dezbrăcat. – Din fr. nudisme.

PÂRTIE, pârtii, s. f. 1. Cărare sau drum făcut prin zăpadă. ◊ (Sport) Culoar amenajat (și marcat) prin zăpadă, în vederea practicării unor sporturi de iarnă (bob, schi etc.). 2. (Pop.) Drum deschis prin semănătură, printr-un desiș de pădure etc.; cărare. [Var.: pârte s. f.] – Din sl. prŭtŭ, scr. prt, prtina.

PLONJON, plonjoane, s. n. Formă specială de salt, cu sau fără obiect de joc, practicată în unele sporturi (fotbal, handbal, volei etc.). – Din fr. plongeon.

SCHETING, schetinguri, s. n. 1. Patină pe rotile. 2. Sport practicat cu aceste patine. – Din engl., fr. skating.

VOLEU¹, voleuri, s. n. (Sport) Lovitură prin care mingea este expediată înainte ca ea să atingă pământul. – Din fr. volée.

WATERPOLO s. n. (Sport) Polo pe apă. [Pr.: uoter-] – Cuv. engl.

MAESTRU, -Ă, maeștri, -stre, s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. ◊ Concert-maestru sau (înv.) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Maestru al Sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru merite deosebite; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană care poartă acest titlu. 2. Titlu dat în trecut profesorilor care predau în școli discipline ca desenul, muzica etc. (fără să aibă un titlu academic); persoană care avea acest titlu. 3. Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care adesea instruiește pe cineva în domeniul respectiv. 4. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. ◊ Maestru de ceremonie sau de ceremonii = persoană indicată prin protocol să organizeze desfășurarea unei ceremonii. 5. Maistru (1). – Din it. maestro.

MARCA, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

MARCATOR, -OARE, marcatori, -oare, subst. 1. S. n. Unealtă agricolă folosită pentru a marca rândurile și locul cuiburilor în care se va pune sămânța sau răsadul. 2. S. m. și f. Persoană care lucrează la marcarea unor produse (industriale). 3. S. m. (Sport) Persoană care marchează (4) puncte sau goluri pentru echipa sa. – Marca + suf. -tor.

MARCAJ, marcaje, s. n. Acțiunea de a marca și rezultatul ei; marcare. 1. (Concr.) Semn aplicat pe un obiect, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele. ♦ Spec. Semn făcut pe copaci, pe stânci etc. sau pe tăblițe speciale, pentru a indica turiștilor un anumit drum; p. ext. totalitatea semnelor care indică un drum turistic; spec. semn convențional care indică ceva (pe o suprafață, pe drumurile rutiere etc.). 2. (Sport) Supraveghere a unor jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive sau să marcheze (4). 3. (În sintagma) Tabelă de marcaj = tabelă pe care se afișează scorul într-o competiție (sportivă). – Din fr. marquage.

VELĂ, vele, s. f. Pânză de corabie, care asigură deplasarea navei sub acțiunea vântului; p. ext. corabie, ambarcație cu pânze. ♦ (La pl.) Sport care se practică cu ajutorul ambarcațiunilor cu pânze. – Din it. vela.

MĂCIUCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt; chilom; măciulie. ◊ Expr. A i se face (sau a i se pune, a i se zbârli cuiva) părul (sau chica) măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta. 2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau, p. ext., a altor obiecte. ♦ P. ext. Lovitură dată cu măciuca (1). 3. (Bot.; pop.) Capsulă. 4. (Sport) Aparat de gimnastică, de forma unei măciuci (1), cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. – Lat. *matteuca.

DEMARA, demarez, vb. I. 1. Intranz. (Despre autovehicule, motoare etc.) A se pune în mișcare, a porni. 2. Tranz. A dezlega odgoanele unei corăbii (în vederea plecării). 3. Intranz. Fig. (Sport) A-și lua avânt, a porni în viteză (într-o cursă). – Din fr. démarrer.

FAULTA, faultez, vb. I. Tranz. (Sport) A comite un fault. [Pr.: fa-ul-] – V. fault.

OBRĂZAR, obrăzare, s. n. 1. Plasă deasă de sârmă sau sac de pânză cu care stuparul își acoperă fața pentru a o acoperi de înțepăturile albinelor. 2. Mască metalică cu care se acoperă fața pentru a o proteja în unele sporturi (lupte, sabie, floretă etc.). 3. (Reg.) Țesătură albă, subțire și rară, cu care se acoperă fața (uneori și trupul) mortului. 4. (Pop.) Mască. – Obraz + suf. -ar.

OFENSIVĂ, ofensive, s. f. Formă principală a acțiunilor de luptă ale armatei, constând în luarea inițiativei operațiilor prin care se urmărește distrugerea forței inamicului și cucerirea terenului pe care îl ocupă. ♦ (Sport; mai ales la jocurile cu mingea) Atac susținut al unei echipe împotriva echipei adverse. ♦ Fig. Acțiune puternică, concentrată, întreprinsă în vederea înfrângerii unei dificultăți, lichidării unei situații neconvenabile, cuceririi unui nou obiectiv sau unei noi victorii. – Din fr. offensive, germ. Offensive.

PUGILAT s. n. Luptă cu pumnii goi practicată ca sport în antichitatea greco-romană. ♦ (Sport; rar) Box, pugilism; p. ext. bătaie, încăierare. – Din fr. pugilat, lat. pugilatus.

REGULAMENT, regulamente, s. n. Totalitatea instrucțiunilor, normelor și regulilor care stabilesc și asigură ordinea și bunul mers al unei organizații, al unei instituții, al unei întreprinderi etc.; reglement. ◊ (Ieșit din uz) Regulament de ordine interioară = regulament prin care se stabileau, în cadrul unei organizații socialiste, dispoziții privitoare la disciplina muncii și, în general, la raporturile dintre această organizație și angajații săi. ♦ Norme elaborate de puterea executivă pentru aplicarea și completarea dispozițiilor unei legi. ♦ Totalitatea normelor după care se joacă un joc, un sport etc. [Pl. și: (înv.) regulamenturi] – Din it. regulamento.

SEMICERC, semicercuri, s. n. 1. Segment de cerc a cărei coardă este un diametru; figură geometrică formată dintr-o jumătate de cerc. ♦ (Sport) Linie semicirculară care trasează și limitează o suprafață semicirculară privilegiată de reguli speciale de joc (la baschet, handbal etc.); 2. Șir de ființe sau de lucruri așezate în formă de semicerc (1); linie, mișcare arcuită. ◊ Loc. adv. În semicerc = în formă de semicerc (1). – Semi- + cerc.

ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Strand.

TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează trupele un timp mai îndelungat în vederea efectuării de exerciții practice pe teren cu efective de mari unități; tabie (2). ♦ Popas; etapă. 2. Așezare vremelnică în corturi. ♦ Așezare (în aer liber) pentru adăpostirea copiilor, a elevilor, a muncitorilor etc. aflați la odihnă sau a sportivilor în timpul antrenamentelor. ♦ (Sport) Cantonament. 3. Grup de care în mers sau în popas; convoi. 4. (Înv.) Oaste; p. ext. mulțime, gloată. 5. Grup de oameni opus altui grup; grupare, asociație care luptă pentru o anumită cauză. – Din sl. taborŭ.

TEREN, terenuri, s. n. 1. Întindere de pământ delimitată (considerată după relieful sau după situarea sa în spațiu). ◊ Expr. A sonda (sau a pipăi, a tatona) terenul = a observa cu atenție situația, împrejurările, înainte de a întreprinde ceva; a se informa. A câștiga teren = a progresa puțin într-o acțiune; a-și consolida poziția. A părăsi terenul = a se da bătut, a ceda. A pierde teren = a pierde șansele de succes. ♦ Solul privit din punct de vedere geologic, geografic etc. Terenuri paleozoice. ♦ Loc, regiune. 2. Fig. Domeniu de activitate, de preocupări. ◊ Loc. adv. Pe teren = la fața locului; la locul de producție. 3. (Urmat de determinări care arată destinația) Spațiu special amenajat într-un anumit scop. Teren de sport. – Din fr. terrain.

FOARFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foarfecă, foarfeci, s. f., foarfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

ATLETIC, -Ă, atletici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. De atlet, de atletism; ca de atlet. 2. S. f. (În sintagmele) Atletică ușoară = atletism. Atletică grea = sportul cu halterele. – Din fr. athlétique, lat. athleticus.

ATLETISM s. n. Ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări și de marș, de sărituri și aruncări, sau probe combinate, la care participă atleții. – Din fr. athlétisme.

PARABIL, -Ă, parabili, -e, adj. (Sport; despre lovituri, goluri etc.) Care poate fi evitat sau apărat. – Para⁴ + suf. -bil.

PASA, pasez, vb. I. Tranz. 1. (Sport) A trimite mingea unui coechipier. 2. (Fam.) A da sau a ceda cuiva ceva; a face să ajungă sau să treacă în mâna altuia, a transmite altuia. 3. A trece prin sită fructe sau legume; a zdrobi, a mărunți. – Din fr. passer.

PASĂ, pase, s. f. 1. (Sport) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Fiecare dintre mișcările făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de cărți. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărți; a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceva. 4. (Mar.) Fâșie de apă indicată navigației într-o zonă cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matrițele care îl fasonează. – Din fr. passe, engl. pass.

PAT¹, paturi, s. n. 1. Mobilă de lemn sau de metal, prevăzută de obicei cu somieră sau cu saltea; p. ext. mobila împreună cu lenjeria, cu așternutul respectiv; așternut, culcuș: crivat. ◊ Expr. A face patul = a) a pune așternutul pe pat pentru dormit; b) a strânge așternutul de pe pat. A strânge patul = a strânge, a aduna așternutul în care s-a dormit. A cădea bolnav la pat = a se îmbolnăvi (grav). A fi pe patul de moarte (sau pe patul morții) = a fi pe punctul de a muri, a fi în agonie, în comă. A muri în patul său = a muri în casa sa, a nu muri între străini. A boli în pat = a zăcea greu bolnav. A părăsi patul = a se face sănătos după o boală grea; a se restabili. 2. (Pop.) Targă, năsălie. 3. (Pop.) Răsadniță. 4. Parte a unei instalații sau a unui sistem tehnic cu fața superioară plană și aproximativ orizontală, pe care se reazemă (și alunecă) materiale sau anumite părți ale instalației sau ale sistemului tehnic. 5. Partea de lemn a puștii (sau a pistolului), pe care sunt fixate mecanismul și țeava și care servește la imobilizarea armei în poziția dorită în timpul tragerii. ♦ (Sport) Planșetă de pe care se execută trageri la tir. 6. Strat de material, orizontal sau înclinat, cu fața superioară aproximativ plană, pe care se reazemă de obicei alte materiale. ◊ Pat de cale ferată = strat de balast pe care se așază traversele de cale ferată. ♦ Partea mai joasă a unui teren. a unei depresiuni. 7. Strat din ceva. 8. Albie, matcă. – Din ngr. pátos „drum bătut”.

PĂIANJEN, păianjeni, s. m. 1. (La pl.) Grup de animale arahnide, caracterizate prin cefalotorace cu opt picioare lungi și cu abdomenul nesegmentat, care se hrănesc cu insecte mici, prinse de obicei într-o pânză subțire țesută de ele cu ajutorul unui lichid cleios pe care îl secretă; (și la sg.) animal care face parte din acest grup. 2. (La pl.) Pânză de păianjen (1); păienjeniș. 3. Unealtă folosită pentru prinderea și extragerea pieselor de dimensiuni mici sau a bucăților de cablu rămase într-o sondă. 4. (Sport) Fiecare dintre colțurile de sus ale porții la fotbal, handbal, polo sau hochei. 5. (Reg.) Prăjină care se așază pe vârful clăilor, al stogurilor sau al acoperișurilor de paie ca să le apere de vânt. [Pr.: pă-ian-. – Var.: (reg.) păiajen, paiajen, painjen, paingăn, păinjen, s. m.] – Din sl. *pajončina. Cf. bg. Pajašina.

PENALITATE, penalități, s. f. 1. Faptul de a fi pasibil de o pedeapsă judiciară; p. ext. pedeapsă judiciară aplicată cuiva. ♦ Spec. Clauză penală. 2. Faptul de a fi pasibil de o despăgubire; p. ext. despăgubire, amendă. 3. (Sport) Abatere a unui sportiv, în cadrul unei competiții, sancționată de arbitru conform regulamentului de joc; p. ext. sancțiune aplicată în urma comiterii acestei abateri. – Din fr. pénalité.

ANTISPORTIV, -Ă, antisportivi, -e, adj. Care este contrar sportului sau spiritului sportiv. – Din fr. antisportif.

ARENĂ, arene, s. f. 1. Spațiu așternut cu nisip, rumeguș etc. din mijlocul unui amfiteatru antic, unde se desfășurau reprezentațiile. 2. Teren de sport, împrejmuit cu tribune pentru spectatori. 3. Fig. Sferă, domeniu, loc de desfășurare a unei activități. – Din fr. arène, lat. arena.

SABIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, perspective și pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă în care se folosește sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă și mâner, folosită la scrimă. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.

PISTOL¹, pistoale, s. n. 1. Armă de foc de dimensiuni mici, mânuită cu o singură mână; revolver. ◊ Pistol-mitralieră = armă automată ușoară, mai scurtă decât pușca-mitralieră, cu bătaie mai mică și mai ușor de mânuit; automat. Pistol de semnalizare sau pistol-rachetă (sau de rachetă) = pistol cu ajutorul căruia se trag rachetele de semnalizare. Pistol-portbandulă = pistol cu țeavă lungă care aruncă o bandulă purtătoare a unei parâme pentru salvarea naufragiaților sau o parâmă de remorcă. Pistol de dopuri = jucărie în formă de pistol (1), care, încărcată cu dopuri speciale de plută (cu praf de pușcă), produce o pocnitură puternică. Pistol de soc = jucărie rudimentară formată dintr-o țeavă de soc în care un piston, prin comprimarea aerului, împinge un dop (de plută, de câlți etc.) producând o pocnitură; p. restr. bețișorul care împinge dopul. ◊ Expr. Gol (ca un) pistol sau îmbrăcat pistol = gol de tot, în pielea goală; p. ext. sărac. Sărac (sau golan) pistol = foarte sărac. ♦ P. ext. Focurile, gloanțele trase cu pistolul (1). 2. (Sport) Denumire a unei probe de tir care se execută cu pistolul (1) prin trageri automate asupra unor ținte mișcătoare sau prin trageri cu foc asupra unei ținte fixe. 3. P. anal. (Tehn.) Aparat portativ cu forma apropiată de aceea a unui pistol (1), care servește pentru diferite operații tehnologice. ◊ Pistol de metalizare (sau de metalizat) = aparat portativ pentru acoperirea suprafeței unui obiect, prin împroșcare, cu metal topit. Pistol de vopsit (sau de zugrăvit) = aparat pulverizator pentru vopsirea (sau zugrăvirea) prin stropire a suprafețelor. Pistol de nituit = aparat folosit la nituire. Pistol de sudură = aparat de sudură. – Din ngr. pistóli, germ. Pistol.

PISTOLAR, pistolari, s. m. 1. Specialist în tragerea cu pistolul¹ (1). ♦ (Sport) Trăgător specializat în probe de tir cu pistoletul. 2. Scandalagiu care se bate cu pistolul¹ (1). – Pistol¹ + suf. -ar.

PIVOT, (1, 2, 3) pivoturi, s. n., (4) pivoți, s. m. 1. S. n. (Tehn.) Fus de formă cilindrică, tronconică, conică etc., care se rotește ori alunecă într-un lagăr la care sarcina acționează în direcția axului. 2. S. n. Rădăcină principală, verticală, îngroșată a unor plante ca morcovul, sfecla etc. 3. S. n. Fig. Element, punct de sprijin esențial care asigură desfășurarea unei activități sau a unui proces. 4. S. m. Spec. (Mil.) Militarul în raport cu care se execută mișcarea unei formații. ♦ (Sport) Jucător cu atribuții bine precizate, care acționează ca vârf de atac la unele jocuri cu mingea. – Din fr. pivot.

PIVOTA, pivotez, vb. I. Intranz. 1. (Tehn.; despre două corpuri în contact; la pers. 3) A se roti în jurul unui ax perpendicular pe un plan tangent, comun celor două corpuri în punctul de contact. ♦ Fig. (Despre acțiuni, procese etc.) A se baza pe anumite elemente specifice, a se desfășura în jurul a ceva. 2. Spec. (Mil.) A executa o mișcare de rotație în jurul unui militar, al unei formații etc. ♦ A-și răsuci (brusc) corpul; (Sport) a se răsuci pe un singur picior (pentru a manevra mingea). – Din fr. pivoter.

PLASA, plasez, vb. I. 1. Tranz. A investi bani, valori etc.; a aloca. ♦ A vinde mărfuri, bunuri; a distribui, a repartiza (în schimbul unei sume de bani). 2. Tranz. A spune o vorbă la timpul sau la locul potrivit (în cursul unei discuții). 3. Tranz. și refl. A (se) așeza, a (se) situa într-un anumit loc, spațiu etc. ♦ Tranz. A procura cuiva o slujbă, o situație (bună). ♦ Refl. A se situa pe o poziție; a lua atitudine. 4. Tranz. (Sport) A trimite, a îndrepta mingea către un punct determinat. – Din fr. placer.

PLASAMENT, plasamente, s. n. 1. Investire a unei sume de bani într-o întreprindere, într-o afacere etc., cu scopul de a obține un câștig; plasare. 2. Faptul de a găsi, de a procura cuiva o slujbă, un post; postul, serviciul, slujba, locul în care cineva este plasat. 3. (Sport) Așezare, situare a unui jucător în locul cel mai potrivit pe teren pentru a face față cu ușurință și cu eficacitate la acțiunile adversarului. – Din fr. placement.

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lătăreț, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări de viteză) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

PLATFORMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafața orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite etc.; p. ext. vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi. ♦ Platformă de lansare = suport plan, orizontal, de pe care rachetele teleghidate decolează vertical; rampă de lansare. ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobuz, a unui vagon de tren etc., în dreptul ușilor, pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. Element plan al unei construcții. ♦ Palier al unei scări. 3. Construcție sau suprafață de teren plană amenajată pentru efectuarea unor lucrări cu caracter tehnic, pentru instalarea unui utilaj, pentru verificarea unor mașini sau aparate, pentru depozitarea unor materiale etc. 4. Teren, de cele mai multe ori plan, situat la diferite înălțimi. 5. (Sport) Instalație orizontală rigidă, de 2-6 m lungime, acoperită cu un strat antiderapant, de pe care se execută sărituri în apă. 6. (Geol.) Unitate structurală veche a scoarței pământului cu fundamentul cutat, peste care sunt depuse depozite sedimentare aproape orizontale. II. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unei grupări sau al unui om politic. 2. Obiectul, problemele, punctul de vedere al unei discuții. – Din fr. plate-forme.

PLECARE, plecări, s. f. Acțiunea de a (se) pleca; înclinare; pornire, deplasare. ◊ Punct de plecare = începutul unei acțiuni. ◊ Loc. adj. și adv. Gata de plecare = pe punctul de a porni. La plecare = în momentul pornirii. ♦ (Sport) Momentul în care se dă pornirea într-o cursă; start. ♦ (Înv.) Înclinație, atracție, predispoziție. – V. pleca.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

POLIATLON, poliatloane, s. n. Complex de probe din diferite discipline sportive, practicat la o competiție în sportul de mase. [Pr.: -li-a-] – Din fr. polyathlon.

POLIGON, poligoane, s. n. 1. (Geom.) Suprafață plană mărginită de mai multe segmente de linii drepte, numite laturi. 2. (Uneori cu determinarea „de tragere”) Teren special amenajat în cuprinsul căruia se fac exerciții și se execută trageri cu arme de foc. ♦ (Sport) Loc special amenajat pentru probe de trageri cu arma sau cu pistolul sau pentru exerciții de tragere cu arma de vânătoare. 3. Teren amenajat pentru deprinderea conducerii autovehiculelor. – Din fr. polygone.

POLISPORTIV, -Ă, polisportivi, -e, adj., s. m. și f. (Sportiv) care practică mai multe sporturi și este capabil să obțină în toate rezultate meritorii. – Poli- + sportiv.

POZIȚIE, poziții, s. f. 1. Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este așezat cineva sau ceva (în spațiu); p. ext. peisaj din natură. ♦ Loc pe care îl ocupă o notă sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relație existentă între două ființe, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operațiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupă aceste operații. 2. Teren, loc pe care sunt așezate trupele pe front sau vasele de război pe mare și folosit ca bază de atac sau de apărare. ◊ Expr. A lua poziție = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-și exprima cu fermitate părerea într-o problemă dată. A sta (sau a rămâne, a se menține) pe poziție = a-și menține părerile, hotărârile. A se găsi pe poziții opuse (sau pe aceeași poziție etc.) = a fi de păreri contrare (sau de aceeași părere). 3. Atitudine, ținută. ♦ Spec. Atitudine de nemișcare a corpului (reglementară în armată, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reacționează, se comportă etc. într-o împrejurare dată. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în poziție = a fi gravidă. 5. Condiție, situație, stare în care se găsesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situație (înaltă) pe care o deține cineva în viața socială, politică; rang. [Var.: (înv.) pozițiune s. f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fixează perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

PROFESIONISM s. n. Practicare a unei îndeletniciri ca profesiune; p. ext. ramură a artei, a sportului etc. practicată ca profesiune; profesionalism. [Pr.: -si-o-] – Profesion[ist] + suf. -ism.

PRONOSPORT s. n. Sistem de loterie în care jucătorii trebuie să indice rezultatele unor meciuri. – Prono[stic] + sport.

PUGILISM s. m. (Sport) Box. – Din engl. pugilism.

PUGILISTIC, -Ă, pugilistici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de pugilism, privitor la pugilism. 2. S. f. (Sport; rar) Box. – Din fr. pugilistique.

PUNCTA, punctez, vb. I. Tranz. 1. A face sau a forma puncte care ies în evidență pe un fond mai larg, de obicei de altă culoare; a face să apară ceva ca niște puncte pe o suprafață. ♦ Fig. A scoate în evidență, a sublinia, a marca. 2. (Sport) A însemna punctele fiecărei partide sau etape câștigate. ♦ A obține puncte printr-un joc sportiv. 3. A asambla provizoriu două piese care urmează să fie sudate prin câteva puncte de sudură executate de-a lungul liniei de sudură. – Din punct (după fr. ponctuer).

ȘARJĂ, șarje, s. f. I. Încărcătură normală a unui cuptor metalurgic, constituită din straturi alternative de minereu, fondant și combustibil. ♦ Cantitate de metal lichid obținută într-un cuptor metalurgic la o singură operație de elaborare. ♦ Proces de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptorul metalurgic. II. 1. Atac violent, în goana cailor, al cavaleriei asupra inamicului, cu sabia sau cu lancea. 2. (Sport) Atac impetuos asupra adversarului. III. 1. Creație literară, în general de dimensiuni reduse, care prezintă trăsăturile negative, ridicule ale unei situații sau ale unui personaj într-o formă îngroșată, exagerată, caricaturală. 2. (Teatru) Interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroșate ale trăsăturilor unui personaj, folosită de obicei în comedia bufă. – Din fr. charge.

CIOCAN¹, ciocane, s. n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovala = a fi într-o situatie critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui întruna pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

OFSAID, ofsaiduri, s. n. (Sport) Împrejurare, penalizată de arbitru, în care un jucător aflat în posesia mingii se găsește în zona pe care o formează linia ultimului jucător al echipei adverse și linia porții adverse. – Din engl. off-side.

FAIRPLAY s. n. Acceptare loială a regulilor (într-un joc, într-un sport, în afaceri). ◊ (Adjectival) Nu a avut o comportare fairplay. [Pr.: ferplei] – Cuv. engl.

FANDA, fandez, vb. I. Intranz. (Sport) A face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoind unul dintre picioare de la genunchi și ținând celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul de greutate al corpului să se afle pe direcția deplasării efectuate. – Din fr. fendre.

OBSTACOL, obstacole, s. n. 1. Piedică, stavilă care închide drumul, care oprește vederea, trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârșirea unei acțiuni; greutate, dificultate; opoziție. 2. (Sport) Piedică naturală sau amenajată care mărește dificultatea parcurgerii unui traseu, utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros etc. [Var.: obstacul s. n.] – Din fr. obstacle, lat. obstaculum, it. obstacolo.

FENTA, fentez, vb. I. Tranz. (Sport) A deruta pe adversar prin fente¹; p. ext. a păcăli, a minți, a înșela. – Din fr. feinter.

FENTĂ¹, fente, s. f. (Sport) Procedeu tehnic care cuprinde un complex de mișcări, executat rapid, în scopul inducerii în eroare a adversarului și al obținerii unui avantaj asupra acestuia. – Din fr. feinte.

FLORETIST, -Ă, floretiști, -ste, s. m. și f. Sportiv care practică sportul cu floreta. – Floretă + suf. -ist. Cf. fr. fleurettiste.

FLUTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ◊ Compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliță; fluture-roșu = fluture cu aripi roșii și cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Idei curioase și extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic și sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeiești); fluturaș, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mișcarea simetrică și simultană a brațelor, asemănător cu fluturarea unor aripi; probă de înot în care se folosește acest procedeu. [Var.: flutur s. m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. fluturë.

WINDSURFING s. n. Sport practicat cu windsurful. (din engl. windsurfing)

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

LOVITURĂ, lovituri, s. f. 1. Atingere bruscă și puternică, izbitură; (concr.) zgomot (puternic) cauzat de o asemenea izbitură. ◊ Lovitură de grație = (adesea fig.) lovitură finală, care răpune definitiv pe cel lovit. ♦ Bătaie. 2. Fig. Supărare, durere sufletească; necaz; neajuns. 3. (Mil.) Atac puternic executat asupra inamicului în scopul zdrobirii lui și al capturării armamentului său. ♦ Atac îndrăzneț venit prin surprindere. ◊ Expr. A da lovitura = a obține un succes (important și) neașteptat. ♦ Descărcare a unei arme de foc; efect produs de această descărcare. 4. (În sintagmele și expr.) Lovitură de stat = act de violare a constituției stabilite prin care un grup de persoane preia cu forța puterea într-un stat. Lovitură de trăsnet = întâmplare, vorbă neașteptată. Lovitură de teatru = acțiune, întâmplare bruscă și neașteptată, care șochează, impresionează. 5. (Tehn.; în sintagma) Lovitură de berbec = creștere a presiunii unui lichid dintr-o conductă, produsă prin închiderea bruscă a unei supape. 6. (Sport) Ansamblu de mișcări rațional coordonate, folosit pentru manevrarea obiectului de joc, în vederea obținerii unui maxim de eficacitate. ◊ Lovitură de pedeapsă = sancțiune acordată de arbitru pentru o incorectitudine comisă de un jucător al unei echipe, care constă într-o lovitură executată de adversar în condiții avantajoase. Lovitură de colț = lovitură executată dintr-unul din unghiurile terenului de joc al echipei în apărare de către un jucător al echipei în atac; corner¹. Lovitură de picior căzută = dropgol. – Lovi + suf. -tură.

LUFT, lufturi, s. n. 1. Distanță sau spațiu liber dintre două elemente (piese fixe sau mobile) situate foarte aproape unul de altul; interstițiu. 2. (Sport) Eroare comisă de un jucător care șutează pe lângă minge, puc etc. – Din germ. Luft.

LUFTA, luftez, vb. I. Intranz. (Sport) A comite un luft (2). – Din luft.

CONDIȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula. 2. (La pl.) Împrejurările în care se petrece un fenomen. ◊ Condiții de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici și abiotici în care trăiește o ființă. 3. Clauză a unei înțelegeri, a unei convenții, a unor negocieri etc. Condițiile tratatului de pace. ◊ Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Eveniment viitor și nesigur de a cărui îndeplinire atârnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. 6. (Sport; în sintagma) Condiție fizică = situație a unui sportiv din punct de vedere fizic și al pregătirii sale teoretice și practice. – Din fr. condition.

BOMBĂ, bombe, s. f. 1. Proiectil aerodinamic încărcat cu materie explozivă, incendiară etc., care se aruncă din avion asupra obiectivelor terestre; (rar) proiectil de tun. ◊ Bombă atomică (sau nucleară) = bombă bazată pe energia nucleară, cu o putere de distrugere extraordinară. 2. (În sintagma) Bombă vulcanică = bucată de lavă aruncată în aer din crater și rotunjită prin învârtirea în atmosferă. 3. (În sintagma) Bombă calorimetrică = vas rezistent de metal întrebuințat pentru determinarea căldurii de ardere a unei substanțe. 4. Fig. (Sport) Lovitură de minge trasă puternic spre poartă. 5. Fig. (Arg.) Știre senzațională. 6. Fig. (Arg.) Speluncă. – Din fr. bombe.

RACHETOMODELISM s. n. Sport aviatic care constă în proiectarea, construirea și lansarea de rachetomodele. – Rachetomodel + suf. -ism. corectat(ă)

MELEU, meleuri, s. n. (Sport) Luptă corp la corp. ♦ (Spec.) Grămadă la rugbi. – Din fr. mêlée.

MIJLOCIU, -IE, mijlocii, adj. 1. Care se găsește la mijlocul unei linii, al unei suprafețe, al unui spațiu etc. ◊ Deget mijlociu (și substantivat, n.) = deget care se află între arătător și inelar. 2. (Adesea substantivat) Care este al doilea dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia; mezin. 3. Care se situează între extrema superioară și cea inferioară în ceea ce privește dimensiunea, calitatea, valoarea etc.; de mijloc, potrivit, mediu². 4. (Sport; în sintagmele) Categorie mijlocie (mare) (și substantivat, f.) = categorie de greutate la box, lupte și haltere, situată între semimijlocie și semigrea. Categorie mijlocie mică (și substantivat f.) = categorie de greutate care cuprinde sportivii între 67 și 71 kg la box și 68 și 73 kg la lupte. – Mijloc + suf. -iu.

NATAȚIE s. f. Înotul practicat ca sport. – Din fr. natation.

NAUTIC, -Ă, nautici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care servește la navigație, privitor la navigație. ♦ (Despre sporturi) Care se practică pe apă. 2. S. f. Știința și tehnica de a conduce o navă (1). [Pr.: na-u-] – Din lat. nauticus, it. nautico.

NEOLIMPIC, -Ă, neolimpici, -ce, adj. (Despre sporturi) Care nu este inclus în programul olimpic. [Pr.: ne-o-] – Ne- + olimpic.

ECHITAȚIE s. f. (Sport) Călărie. – Din fr. équitation, lat. equitatio, -onis.

EGALA, egalez, vb. I. Tranz., intranz. și refl. A face să fie sau a fi la fel cu altul într-o anumită privință; a face să devină sau a deveni egal. ♦ Tranz. (Sport) A obține același număr de puncte cu altcineva. – Din fr. égaler.

EGALITATE, egalități, s. f. 1. Faptul de a fi egal, stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. ♦ Uniformitate, uniformizare. ♦ (Sport) Situație în care mai mulți participanți realizează același număr de puncte în cadrul aceluiași concurs. 2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor și tuturor statelor sau națiunilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri, prevăzute de regula de drept; situație în care oamenii se bucură de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri. 3. (Mat.) Relație între două sau mai multe cantități, elemente, termeni etc. egali; expresie a acestei relații, scrisă cu ajutorul semnului egal (2). – Din fr. égalité.

EGAL, -Ă, egali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial și substantivat) Care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. ◊ Fără egal = excepțional, neasemuit, neîntrecut. ◊ Expr. A trata (pe cineva sau ceva) de la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare dată ca fiind în aceeași situație, pe aceeași treaptă cu partenerul său; a duce tratative cu cineva în condiții de egalitate (2). (Sport) A fi egal = a avea același număr de puncte. 2. (Mat.) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. ◊ Semn egal (și substantivat, n.) = semn grafic format din două liniuțe paralele așezate orizontal între două expresii, care exprimă o egalitate. ♦ (Despre figuri geometrice) Care coincide, prin suprapunere, cu o altă figură. 3. (Despre obiecte, fenomene sau ființe, comparate cu ele însele sub diverse aspecte, stări) Neschimbat, statornic; uniform, invariabil; monoton. ◊ Expr. (Adverbial) A-i fi (cuiva) egal = a-i conveni în aceeași măsură și o alternativă și cealaltă; a-i fi indiferent. – Din fr. égal.

ELAN², elanuri, s. n. 1. Însuflețire creatoare; avânt, entuziasm. 2. (Sport) Complex de mișcări și de procedee executate, în vederea efectuării unei sărituri sau a unei aruncări. – Din fr. élan.

CONTRAATAC, contraatacuri, s. n. Ripostă ofensivă desfășurată de o unitate militară aflată în apărare, cu scopul de a respinge un atac al inamicului pătruns în dispozitivul ei și de a restabili pozițiile inițiale. ♦ (Sport) Ripostă. [Pr.: -tra-a-] – Din fr. contre-attaque.

ESEU, eseuri, s. n. 1. Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema. 2. (Sport; la rugbi) Încercare. 3. Probă preliminară de mărci poștale pe hârtie și în culori diferite în vederea alegerii prototipului definitiv al întregului tiraj. – Din fr. essai.

CONTRAATACA, contraatac, vb. I. Tranz. A executa un contraatac. ♦ (Sport) A da o ripostă. [Pr.: -tra-a-] – Din fr. contre-attaquer.

EVOLUA, evoluez, vb. I. Intranz. 1. A trece printr-o serie de transformări, prin diferite faze progresive, spre o treaptă superioară; a se dezvolta; a se transforma. ♦ A-și urma cursul; a se desfășura. Boala evoluează normal. ♦ (Sport) A susține un meci; a juca. 2. A se deplasa cu mișcări largi (circulare). [Pr.: -lu-a] – Din fr. évoluer.

DOBORÎ, dobor, vb. IV. Tranz. 1. A da jos, a culca, a răsturna, a dărâma (la pământ). 2. A face să se desprindă și să cadă din locul unde este fixat, atârnat, agățat. ♦ A face să cadă o ființă sau un obiect care zboară sau plutește în aer. 3. A înfrânge, a supune, a distruge, a răpune pe cineva. ♦ Fig. A nimici, a desființa, a stârpi, a lichida o stare de lucruri, o situație etc. ♦ Fig. A birui, a copleși. L-a doborât suferința. 4. (Sport) A depăși cel mai bun rezultat anterior, a bate recordul existent. – Cf. oborî.

DUBLA, dublez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni de două ori mai mare; a (se) îndoi. 2. Tranz. A reuni două materiale, punându-le unul peste altul. ♦ A căptuși, a acoperi cu un alt material. 3. Tranz. A face o lucrare similară cu alta existentă sau care servește aceluiași scop ca și prima. 4. Tranz. (În teatru, la operă etc.) A înlocui pe titularul unui rol; a juca, a interpreta un rol, alternativ cu titularul lui. ♦ (În film) A înlocui pe titularul rolului în scenele primejdioase, care cer calități fizice deosebite; a realiza dublajul unui actor. ♦ (Sport) A se plasa înapoia coechipierilor din apărare, pentru a putea preveni contraatacurile jucătorilor din echipa adversă. 5. Tranz. (Despre nave) A înconjura, a ocoli un cap. – Din fr. doubler.

DRES³, dresuri, s. n. 1. Ciorap-pantalon. 2. (Sport, balet). Echipament. – Din engl. dress.

DRIBLA, driblez, vb. I. Intranz. (Sport) A conduce mingea sau pucul (cu piciorul, mâna, crosa etc.) în așa fel încât să-și înșele adversarul direct și să poată trece de el. ♦ Tranz. A-și înșela și a-și depăși adversarul direct printr-o conducere înșelătoare a mingii sau a pucului. ♦ P. gener. (Fam.) A păcăli, a înșela. – Din fr. dribbler.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SLALOM, slalomuri, s. n. Coborâre pe schiuri într-o succesiune de viraje. ♦ Probă din schiul alpin care constă în coborârea în două manșe a unei pante, prin anumite puncte de trecere obligatorii (denumite porți). ◊ Slalom nautic = ramură din sportul nautic care constă în parcurgerea unui traseu, cu caiacul sau cu canoea, pe ape curgătoare și tumultuoase, printre obstacole suspendate deasupra apelor. – Din fr. slalom. corectat(ă)

SULIȚĂ, sulițe, s. f. 1. Armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuțit, folosită mai ales în antichitate și în evul mediu; lance. ♦ Fig. Înțepătură, ironie îndreptată împotriva cuiva. ♦ (Sport) Instrument folosit în probele de aruncări la atletism, de forma unei prăjini lungi din lemn sau din metal, cu un vârf metalic ascuțit și cu un manșon situat în jurul centrului de greutate; p. ext. probă sportivă practicată cu acest instrument. 2. Fig. (Pop.) Unitate de măsură a timpului, egală cu circa o oră și jumătate, calculată după spațiul străbătut de un astru pe cer, începând de la răsăritul lui. [Pl. și: suliți] – Din sl. sulica.

TAIM-AUT, taim-auturi, s. n. (Sport) Scurtă întrerupere a jocului (la baschet, volei etc.), acordată de arbitru, la cererea antrenorului sau a căpitanului de echipă. [Scris și: time-out] – Din engl. time-out.

TALERIST, -Ă, taleriști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică sportul cu talere¹. – Taler¹ + suf. -ist.

TALONA, talonez, vb. I. Tranz. (La jocul de rugbi) A trage mingea cu piciorul din grămadă; (în diverse sporturi) a urmări pe adversar îndeaproape pentru a-l împiedica să-și continue acțiunea. – Din fr. talonner.

TELESPORT s. n. Emisiune de televiziune cu caracter sportiv. – Tele- + sport.

TENIS (1) s. n., (2) teniși, s. m. 1. S. n. (Și în sintagma tenis de câmp) Joc sportiv care se practică cu mingi mici, lovite cu rachete de către doi sportivi sau două perechi, pe un teren special amenajat, despărțit în două printr-o plasă joasă; sportul alb. ◊ Tenis de masă = joc sportiv practicat cu mingi mici de celuloid și cu palete, pe o masă specială de formă dreptunghiulară, despărțită în două părți egale de un fileu, care se desfășoară între doi jucători sau între două perechi; ping-pong. 2. S. m. (Mai ales la pl.) încălțăminte pentru tenis. Pereche de teniși. – Din engl., fr. tennis.

TRICOLOR, -Ă, tricolori, -e, adj., subst. 1. Adj. Care are trei culori, în trei culori; tricromatic. 2. S. n. Drapel cu trei culori; spec. drapelul românesc. 3. S. m. (La pl.) Echipă reprezentativă românească din diverse ramuri de sport. [Pl. și: (n.) tricoloruri.] – Din fr. tricolore, lat. tricolor, -oris.

TROTTEUR, trotteuri, s. m., adj. 1. S. m. Cal cu trapul întins și ridicat; trăpaș. 2. Adj. (Despre încălțămintea de damă) Cu toc gros, înalt de trei-patru cm, și cu model sport, comod și rezistent. [Pr.: -tör] – Din fr. trotteur.

TUR¹, tururi, s. n. 1. Mișcare circulară a unui corp în jurul unui ax sau al unui punct fix, efectuată până la revenirea în punctul de plecare; înconjur; (sport) distanță egală cu lungimea pistei, considerată de la punctul de plecare al sportivului; mișcare liniară pe un traseu, cu revenirea la punctul de plecare; tură¹ (2). ♦ Tur-retur sau tur și retur = dus și întors, plecare și sosire. Tur de orizont = observare succesivă, cu un instrument optic sau cu ochiul liber, a unei regiuni, a unei porțiuni de teren etc., de obicei cu scopul de a întocmi un plan, o schiță etc.; fig. privire de ansamblu asupra unei probleme. ◊ Expr. A trage primul tur de manivelă = a începe turnarea unui film. 2. Plimbare scurtă pe un anumit traseu; raită. ♦ Acțiune, inițiativă, întreprindere care cere efort, perseverență, îndemânare. Un tur de forță. 3. Parte dintr-o competiție sportivă organizată după anumite norme, constând dintr-un șir de etape, care reprezintă prima jumătate din totalul etapelor. ♦ Întrecere sportivă, mai ales de ciclism, în cursul căreia se parcurge un circuit pe distanță lungă, cu scurte opriri. 4. (La jocul de cărți) Ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie, pe rând, cărțile. [Pl. și: ture] – Din fr. tour.

TRIPLU² s. n. (Sport) Triplusalt. – Din triplu[salt].

TRIPLUSALT, triplusalturi, s. n. (Sport) Probă atletică de săritură în lungime, în care atletul face trei sărituri legate între ele; triplu. – Din fr. triple-saut (după salt).

REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm³ de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.

REVANȘA, revanșez, vb. I. Refl. A întoarce cuiva binele sau răul făcut; a-și lua revanșa. ♦ (Sport) A reuși să-și învingă adversarul după ce, în meciul anterior, fusese învins de el. – Din fr. revancher.

REVANȘĂ, revanșe, s. f. Acțiune prin care cineva se revanșează; răzbunare pentru un rău suferit de cineva sau răsplată pentru un serviciu făcut. ◊ Spirit de revanșă = dorință de răzbunare; revanșism. ♦ (Sport) Partidă prin care un jucător sau o echipă învinsă anterior încearcă să obțină victoria în fața aceluiași adversar. – Din fr. revanche.

REVER, revere, s. n. Parte răsfrântă a unei haine, în prelungirea gulerului, de o parte și de alta a pieptului. ♦ (Sport) Lovitură în care racheta sau paleta sunt mânuite din partea opusă mâinii care le ține, la jocul de tenis sau de tenis de masă. – Din fr. revers.

RETUR, retururi, s. n. 1. Întoarcere, revenire (în punctul de plecare). ♦ Indicație pentru serviciul poștal pe un plic sau pe un colet, arătând că obiectul trebuie înapoiat trimițătorului. 2. (Sport) Denumire dată duratei unei competiții la care participă mai multe echipe care, după ce s-au întrecut o dată fiecare, se întâlnesc încă o dată, în revanșă. ♦ Întâlnire sportivă revanșă între două echipe, cu caracter eliminatoriu sau cu punctaj adițional. 3. (Tehn.) Conductă de întoarcere a agentului calorifer sau frigorifer dintr-o instalație de încălzire, respectiv de răcire, după ce acesta a trecut prin instalație și a cedat sau a preluat căldura. – Din fr. retour.

COMBINAT¹, combinate, s. n. Mare complex productiv care reunește mai multe întreprinderi industriale și în care uneori produsele uneia din întreprinderi servesc celorlalte ca materie primă, semifabricată sau auxiliară. ♦ Combinat sportiv = reunire a mai multor terenuri și săli de gimnastică, unde se practică diferite sporturi. – Din rus. kombinat, fr. combinat.

DELTAPLANISM s. n. Sport aviatic practicat cu deltaplanul (1); deltaplan (2). – Din fr. deltaplanisme.

DEMARAJ, demaraje, s. n. 1. Demarare. 2. Dezlegare a odgoanelor unei corăbii (în vederea plecării). 3. Început al unei activități. 4. Fig. (Sport) Avânt, forță, viteză cu care se pornește într-o cursă, într-o întrecere etc. – Din fr. démarrage.

DEMARCA, demarchez, vb. I. 1. Tranz. A însemna printr-o linie de demarcație; a delimita, a despărți, a hotărnici. 2. Refl. (Sport) A scăpa de sub supravegherea adversarului. – Din fr. démarquer.

ROTONDĂ, rotonde, s. f. Sală mare, circulară, înglobată unei construcții, având acoperișul în formă de cupolă, folosită mai ales ca sală de expoziție, sală de sport etc. ♦ Construcție de zidărie în plan circular, având acoperișul în formă de cupolă. – Din fr. rotonde, it. rotonda.

DETAȘA, detașez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) desprinde, a (se) desface, a (se) separa (dintr-un ansamblu unitar). ♦ Refl. (Sport) A se desprinde de ceilalți concurenți în timpul concursului, luând-o cu mult înainte. 2. Tranz. A deplasa un angajat în mod temporar și în interes de serviciu de la o unitate la alta sau dintr-o localitate în alta. 3. Refl. A ieși în evidență, a se evidenția. – Din fr. détacher.

DETAȘAT, -Ă, detașați, -te, adj. Desprins, separat, izolat (de cineva sau de ceva). ♦ (Sport; adverbial) În mod evident, categoric. A câștigat detașat cursa. – V. detașa. Cf. fr. détaché.

KIEFER s. n. (Sport) Tip de întoarcere în natație. (< engl., fr. kiefer)

SAHARIAN, -Ă, saharieni, -e, adj., s. f. 1. Adj. Referitor la Sahara, al Saharei. 2. S. f. Bluză sport cu epoleți și cu mâneci scurte. [Pr.: -ri-an] – Din fr. saharien, -enne.

SCHI, (1) schiuri, s. n. 1. Un fel de patină în formă de bandă lungă și îngustă de lemn, de metal sau de material plastic, care, prinsă de talpa ghetelor, permite alunecarea rapidă pe zăpadă. 2. Sport de iarnă practicat cu schiurile (1). – Din fr. ski.

SCUTI, scutesc, vb. IV. Tranz. 1. A dispensa pe cineva de anumite îndatoriri, sarcini, a nu supune la anumite obligații. ♦ Refl. A cere, a solicita să fie dispensat de o obligație. S-a scutit la ora de sport. 2. A feri sau a scăpa pe cineva de ceva neplăcut; a cruța, a menaja. ♦ A lăsa în pace, a nu plictisi pe cineva. – Din scut.

SENIOR², -OARĂ, seniori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Sportiv) care a depășit vârsta juniorilor, vârstă care variază de la sport la sport, de obicei peste 18 ani. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) mai în vârstă, mai bătrână. 3. S. n. (Pe lângă un nume propriu de persoană, în opoziție cu junior) Tatăl (considerat în raport cu fiul). [Pr.: -ni-or] – Din fr. senior.

SENIORAT s. n. Vârstă a unui sportiv senior²; perioadă în care cineva practică un sport în calitate de senior². [Pr.: -ni-o-] – Din fr. séniorat.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.^[1]

SPADĂ, spade, s. f. 1. Armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri, din gardă și mâner, cu care se poate tăia și împunge. 2. (Sport) Probă de scrimă care se practică cu spada (1). – Din it. spada.

SKEET s. n. (Sport) Probă de talere¹. [Pr.: schit] – Cuv. engl.

SPARTACHIADĂ, spartachiade, s. f. (Ieșit din uz) Competiție sportivă de amploare care cuprindea mai multe sporturi și care se desfășura în mai multe etape eliminatorii. [Pr.: -chi-a-] – Din rus. spartakiada.

SPORT, sporturi, s. n. Complex de exerciții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voința, curajul, inițiativa și disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activități. ◊ Loc. adj. De sport = sportiv. ♦ (Adjectival) Care este specific unui sportiv. Haină sport. – Din fr. sport.

SPORTIV, -Ă, sportivi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de sport, privitor la sport; care servește la practicarea sporturilor; care este sau se comportă în conformitate cu regulile sporturilor. ◊ Întâlnire (sau întrecere) sportivă sau concurs sportiv = competiție sportivă la care participanții se întrec în vederea stabilirii unei ierarhii. ♦ Care demonstrează, denotă practicarea unui sport. Ținută sportivă. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care practică sportul. – Din fr. sportif.

STAR², staruri, s. n. 1. Vedetă de cinematograf. 2. P. gener. Personalitate marcantă mai ales în cinema, muzică, sport. – Din engl., fr. star.

SUPERMARATON, supermaratoane, s. n. (Sport) Maraton cu foarte mari dificultăți. – Super- + maraton.

SURCLASA, surclasez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A depăși, a întrece (un adversar, mai ales la sport). – Din fr. surclasser.

SURFING s. n. Sport practicat cu surful. [Pr.: sărfing] – Cuv. engl.

COMPLEX, -Ă, complecși, -xe, adj., s. n. 1. Adj. Format din mai multe părți; care îmbrățișează, care întrunește în sine mai multe laturi sau elemente diferite. ♦ (Mat.) Număr complex = număr alcătuit prin însumarea unui număr real cu un număr imaginar. 2. S. n. Întreg, unitate formată din mai multe părți, din mai multe elemente; sistem care întrunește în sine mai multe laturi, care îmbrățișează mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. ♦ Ansamblu de construcții, de unități industriale sau comerciale etc. cu funcții deosebite, grupate teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind aceluiași scop. ◊ Complex sportiv = bază sportivă special amenajată pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 3. S. n. Ansamblu de tendințe inconștiente formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. ◊ Complex de inferioritate = sentiment de neîncredere în forțele proprii, care se formează de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o deficiență fizică sau psihică. (Psih.) Complexul lui Oedip = atașament erotic al copilului față de părintele de sex opus. – Din fr. complexe, lat. complexus.

CRAMPON, crampoane, s. n. 1. Piron de oțel cu secțiune pătrată, cu care se fixează pe traverse șinele de cale ferată. 2. Bucată mică de talpă groasă, de cauciuc sau de material plastic care se aplică pe talpa unor bocanci de sport, pentru a asigura stabilitatea jucătorilor pe teren. 3. Rădăcină adventivă a unei plante agățătoare, prin care aceasta se prinde de copaci, de ziduri etc. – Din fr. crampon.

CRONOGRAF², cronografe, s. n. Aparat automat de precizie, prevăzut cu un mecanism de ceasornic, care înregistrează începutul și sfârșitul unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare, folosit în fizică, în aviație, în sport etc. – Din fr. chronographe.

CULTURĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice. 2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producții mari și constante; știința, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea obținerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. ♦ Creștere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase. 3. Creștere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale. 4. (În sintagma) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică, atât pentru întărirea și menținerea sănătății, cât și pentru formarea calităților fizice necesare în muncă, sport etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea științifică, procesul de formare a specialiștilor; disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educație fizică. – Din fr. culture, lat. cultura.