ALCALÍN, -Ă, (< fr.) adj. 1. (Despre substanțe chimice) Care are proprietățile unei baze. ♦ Medicamente alcaline = medicamente utilizate în tratamentul acidității gastrice. Metale alcaline = metalele (litiul, sodiul, potasiul, rubidiul, cesiul și franciul) care fac parte din grupa I a sistemului periodic al elementelor. Rezervă a. = cantitatea de acid carbonic și de bicarbonat de sodiu din sînge; la om, r.a. este de 7,34-7,45 cm³. 2. (PETROGR.; despre magmă și roci magmatice) Caracterizate prin conținut mare în alcalii în raport cu dioxidul de siliciu. În cele subsaturate predomină feldspatoizii, iar în cele paracalcaline predomină piroxenii și amfibolii sodici. Soluri alcaline = grup de soluri cu conținut mare de săruri de sodiu și cu reacție puternic alcalină.

ALPAX s.n. Aliaj de aluminiu și siliciu. [< fr. alpax].

ALPAX s. n. aliaj de aluminiu și siliciu. (< fr. alpax)

ALUMÉL, s. m. Aliaj de nichel, mangan, aluminiu și siliciu, maleabil și ductil, cu proprietăți termoelectrice constante folosit (împreună cu cromel) la confecționarea termocuplurilor, pentru măsurarea temperaturii în intervale de 20-1.000 °C.

ALUMOSILICAT s.m. Compus natural în a cărui structură cristalină o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiți cu ioni de aluminiu. [< fr. alumosilicate].

ANTICORODAL s. n. aliaj ameliorabil de aluminiu, magneziu și siliciu, cu mare rezistență la rupere. (< germ. Anticorrodal)

AVIONÁL s. n. Aliaj de aluminiu cu cupru, magneziu, mangan și siliciu, folosit în construcții aeronautice.

BÁZIC -Ă (< fr.) adj. 1. (CHIM.) Care are proprietățile unei baze. 2. (Despre roci sau magme) Cu conținut de dioxid de siliciu între 45 și 52 la sută, caracterizate prin excesul de minerale femice, feldspați calcici, și prin culoare închisă.

BERZELIUS [bærsélius], Jöns Jacob, baron (1779-1848), chimist și mineralog suedez. Prof. univ. la Stockholm. Unul dintre creatorii chimiei moderne. A izolat numeroase elemente: seleniul, siliciul, toriul, titanul și a introdus notațiile prin simboluri chimice, precum și noțiunile de izomerie, alotropie, cataliză ș.a. În 1814, a publicat o tabelă de mase atomice (de echivalenți) pe baza teoriei electrochimice a afinității chimice (teoria dualistă), pe care a elaborat-o în 1812.

BIOXID s. (CHIM.) 1. dioxid. 2. bioxid de azot = hipoazotidă; bioxid de carbon = anhidridă carbonică; bioxid de siliciu = silice; bioxid de sulf = anhidridă sulfuroasă, sulf volatil; bioxid de titan = alb de titan.

CALCEDONIE, s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de bioxid de siliciu natural, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

CALCEDONIE, s. f. Varietate (colorată și translucidă) de bioxid de siliciu natural, folosită la confecționarea unor obiecte de artă. – Fr. calcédoine (lat. lit. chalcedonis).

CARBORUNDUM s. n. carbură de siliciu, folosită ca abraziv. (< fr. carborundum)

CARBORUNDUM n. tehn. Carbură de siliciu folosită ca abraziv sau ca material refractar. /<fr. carborundum

CARBORUNDUM s. (CHIM.) carbură de siliciu.

CARBORUNDUM s. n. Carbură de siliciu, folosită ca material abraziv. – Fr. carborundum.

CARBORUNDUM s.n. (Tehn.) Carbură de siliciu, folosită ca abraziv și uneori ca material refractar. [< fr. carborundum].

CARBURĂ s. (CHIM.) carbură de calciu v. carbid; carbură de fier = cementită; carbură de siliciu v. carborundum.

CARBURĂ, carburi, s. f. Substanță rezultată din combinarea carbonului cu un metal sau cu unele metaloide. ◊ Carbură de calciu = carbid. Carbură de siliciu = carborundum. – Din fr. carbure.

CARBURI (< fr.) Compuși binari ai carbonului cu celelalte elemente, mai ales cu metale, bor sau siliciu ♦ Carbură de bor = pulbere sau cristale negre de duritatea diamantului, rezistente la agenți chimici; se folosește ca abraziv, pentru tăiat materiale dure. Carbură de calciu = cristale incolore ce reacționează energetic cu apa formînd acetilenă; carbid. ♦ Carbură de siliciu = material dur, rezistent chimic și termic; se folosește ca material refractar, la fabricarea abrazoarelor etc.; carborundum. Carbură de fier v. cementită.

CISTOLÍT (< fr. {i}; {s} gr. kystis „vezică” + lithos „piatră”) s. m. 1. (BOT.) Masă de carbonat de calciu, mai rar de dioxid de siliciu, formată pe pereții externi ai celulelor epidermice vegetale. 2. (MED.) Calcul al vezicii urinare sau biliare.

CRÉTĂ (< lat. creta) s. f. (PETROGR.) Calcar fin granular de culoare alb-gălbuie, cu aspect de mase mari stratiforme, format din resturi microscopice de foraminifere, moluște, corali sau ca produs al unor reacții chimice între sărurile din apa mării. Conține exclusiv carbonat ca calciu, rar cu nodule de siliciu provenite din precipitarea dioxidului de siliciu. Se utilizează în ind. cauciucului, la fabricarea varului, a cretei de scris etc.; bucată din această materie (uneori amestecată cu substanțe colorante) în formă de bețișor sau creion, care se utilizează pentru a scrie pe tablă sau pe alte corpuri de culoare închisă.

CROFESÍMA (< crom + fier + siliciu + magneziu) s. f. Pătură din interiorul scoarței terestre, curinsă între 1.200-1.700 km adîncime; este constituită din crom, fier, siliciu și magneziu

CUARȚ, (2) cuarțuri, s. n. 1. Bioxid natural de siliciu, care se găsește în roci în stare neconsolidată (ca nisip) sau în formă de cristale hexagonale, transparente și incolore (în stare pură) sau diferit colorate (când conțin și substanțe străine), utilizat în tehnică, în industria optică, în industria materialelor refractare, la bijuterii etc. 2. Varietate de cuarț (1). [Var.: cvarț s. n.] – Din germ. Quarz, fr. quartz.

cuarț s. m. – Bioxid natural de siliciu. – Var. cvarț. Fr. quartz. Var., ușor înv., reproduce pronunțarea germ.

CUARȚ, cuarțuri, s. n. Bioxid natural de siliciu, care se găsește în roci în stare neconsolidată (ca nisip) sau în formă de cristale hexagonale, transparente și incolore (în stare pură) sau diferit colorate (când conțin și substanțe străine), utilizat în tehnică, în industria optică, în industria materialelor refractare, la bijuterii etc. [Var.: cvarț s. n.] – Din germ. Quarz, fr. quartz.

CUÁRȚ (< germ., fr.) s. n. Dioxid de siliciu natural, divers colorat: incolor (cristal de stîncă), violet (ametist), negru (morion), galben (citrin), verde cu microgeode de actinot (prasen), galben cu irizații (aventurin). Prezintă varietăți criptocristaline: calcedonie, crisopraz, opal, jasp, silex, diatomit, gelzerit. Se formează în toate procesele petrogenetice și este cel mai răspîndit mineral din natură (16%), alături de feldspați. Utilizat ca piatră semiprețioasă, în optică, în ind. sticlei etc.

DIOXÍZI (< fr.) s. m. pl. Combinații chimice ale oxigenului cu elementele nemetalice, de tipul EO₂, sau cu elemente metalice, de tipul MO₂. ◊ Dioxid de carbon = compus oxigenat al carbonului, gaz incolor cu miros înțepător, mai greu decât aerul, necesar plantelor pentru sinteza hidraților de carbon; întrebuințat la fabricarea bicarbonatului de sodiu, a ureii etc., în ind. zahărului, la prepararea unor băuturi gazoase, iar în stare solidă în tehnica frigului; anhidridă carbonică. ◊ Dioxid de mangan = compus oxigenat al manganului; apare în natură sub formă de piroluzită și se prezintă ca o pulbere cristalină bruno-neagră; oxidant, toxic, întrebuințat ca depolarizant la pile Leclanché, în ind. cauciucului, chibriturilor, a sicativilor, a glazurilor ceramice, a sticlei etc. ◊ Dioxid de siliciu = compus oxigenat al siliciului, care se găsește în natură sub formă de cuarț, opal, agat etc.; intră în compoziția a diferite roci și este componentul principal al nisipului. Se mai găsește și ca pământ de infuzori (diatomit, kiselgur). Servește ca materie primă pentru pentru combinațiile siliciului și pentru fabricarea sticlei; silice. ◊ Dioxid de sulf = compus oxigenat al sulfului (se lichefiază la -10,2°C și se solidifică la -73°C), gaz incolor, sufocant; se întrebuințează la fabricarea acidului sulfuric, ca decolorant în vopsitorie, ca mijloc de conservare a fructelor, la sulfitare în ind. zahărului, la rafinare în ind. petrolieră și ca insecticid; anhidridă sulfuroasă. ◊ Dioxid de titan = compus oxigenat al titanului, cristalizat, alb, insolubil în apă, folosit ca pigment în pictură, la prepararea vopselelor și a cernelurilor poligrafice albe, în ind. textilă, a sticlei și a ceramicii, în cosmetică etc.; alb de titan. Sin. bioxizi.

DURACID s. m. aliaj de fier și siliciu, rezistent la acțiunea acizilor și la oxidare. (< dur + acid)

DURACID s. m. Aliaj de fier și siliciu, rezistent la acțiunea acizilor și la oxidare. – Dur¹ + acid.

DURACID, duracizi, s. m. Aliaj de fier și siliciu, rezistent la acțiunea acizilor și la oxidare. – Dur¹ + acid.

DURACID s.m. Aliaj de fier și siliciu, rezistent la acțiunea acizilor și la oxidare. [Nume comercial].

DURALUMINIU s. n. aliaj de aluminiu, cupru, magneziu, mangan și siliciu, foarte rezistent și ușor; dural¹. (< fr. duralumin)

DURALUMINIU s.n. Aliaj de aluminiu, cupru, magneziu, mangan și siliciu, foarte rezistent și ușor, folosit în aeronautică și în construcții mecanice. [Pron. -niu, var. duralumin, duraluminium s.n. / < fr. duralumin].

DURALUMINIU s. n. Aliaj al aluminiului cu cupru și cu mici cantități de magneziu, mangan și siliciu, ușor și rezistent, folosit în special la construcția avioanelor. – Dur¹ + aluminiu (după fr. duralumin).

ELEKTRÓN (< germ.) subst. Grup de aliaje complexe de magneziu, având la bază sistemul binar aluminiu-magneziu, cu adaosuri de mangan, zinc și siliciu, în diferite proporții. Sunt utilizate în construcția de avioane, automobile, vagoane.

EMAIL, emailuri, s. n. 1. Masă sticloasă obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ etc.; smalț, glazură. 2. Obiect emailat. 3. Peliculă obținută pe bază de rășini, care au în conținutul lor pigmenți. – Din fr. émail.

EMAIL, (2) emailuri, s. n. 1. Masă sticloasă obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ etc.; smalț, glazură. 2. Obiect emailat sau sort de email (1). 3. Peliculă obținută pe bază de rășini, care au în conținutul lor pigmenți. – Din fr. émail.

EPITAXIE s. f. 1. proces fizico-chimic de creștere a unui strat monocristalin pe un suport de asemenea cristalin. 2. (electron.) metodă de dopaj care încorporează impuritățile pe un cristal de germaniu sau de siliciu. (< fr. épitaxie)

EVERDUR s.n. Aliaj de cupru, siliciu și mangan. [< engl., fr. everdur].

feldspat n. piatră dură compusă din aluminiu, siliciu și potasă.

FEROMANGÁN (< germ.) s. n. Feroaliaj cu 20-82% mangan, 5-8% carbon, 1,3-2% siliciu și cel mult 0,4% fosfor, folosit ca adaos desulfurant și ca dezoxidant la elaborarea oțelurilor speciale.

FEROSILICIU s. n. aliaj de fier și siliciu. (< fr. ferrosilicium)

FEROSILÍCIU (< fr., germ.) s. n. Feroaliaj cu 12-90% siliciu folosit ca dezoxidant la elaborarea oțelurilor silicioase, rezistențe la coroziune, pentru arcuri, scule etc.

FEROSILICIU s.n. Aliaj de fier și siliciu. [Pron. -ciu. / < fr. ferrosilicium].

FÍBRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Și în sintagma fibră textilă) Corp solid în formă de filament foarte subțire, de proveniență vegetală, animală, minerală sau produs pe cale sintetică, folosit la fabricarea țesăturilor și a tricoturilor. ◊ F. chimică = f. obținută pe cale chimică, prin filare, din soluții sau topituri de polimeri naturali ori sintetici. F. artificială = denumire improprie pentru f. obținută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, precum celuloză, cazeina etc. F. sintetică = f. obținută, prin filare, din soluții sau din topituri ale polimerilor sintetici; pot fi poliamidice (nailon, relon, capron etc., poliesterice (tergal), polinitrilacrilice (melana). F. vulcan = material dur și rezistent obținut din carton îmbibat cu clorură de zinc, apoi presat puternic și spălat cu apă; este folosit la fabricarea de geamantane, roți dințate etc. 2. (BOT.) F. lemnoasă = celulă vegetală alungită, cu pereți îngroșați și lignificați, situată în țesutul lemnos. F. liberiană = celulă vegetală alungită, cu lumenul redus și pereții sclerificați, nelignificați; este dispusă izolat sau în fascicule în tulpini și frunze. 3. (ANAT., HIST.) Nume dat unor formațiuni alungite care alcătuiesc țesuturi reprezentate prin celule modificate (f. musculară, f. elastică), fie printr-o prelungire celulară (f. nervoasă) etc. 4. (TEHN.) Succesiunea punctelor materiale care se găsesc pe o linie paralelă cu axa unei bare supuse la încovoiare. 5. (TELEC.) F. optică = filament sau f. realizată din material dielectric (siliciu dopat cu bor, fluor, fosfor, germaniu); este constituită dintr-un miez cu diametrul de 3-80 μm și un înveliș cu diametrul de 20-50 μm și cu un indice de refracție mai mic (pentru a realiza reflexia totală a undei electromagnetice incidente). Grupate în fascicule (numite cabluri sau ghiduri de unde optice), f.o. sunt utilizate în telecomunicații (telefonie, cabluri submarine etc.) și în aparatura medicală.

FRIEDEL [fridél] 1. Charles F. (1832-1899), chimist și mineralog francez. Prof. la Sorbona. A studiat cetonele, aldehidele, acizii organici, combinațiile siliciului. Împreună cu J.M. Crafts, a descoperit acțiunea catalitică a clorurii de aluminiu anhidră în reacția de alchilare a nucleului aromatic cu un compus halogenat (reacția F.-Crafts). 2. Georges F. (1865-1933), chimist și mineralog francez. Fiul lui F. (1). Contribuții la studiul cristalelor lichide.

GARNIERIT (< fr. {i}; {s} n. pr. Garnier) s. n. Silicat natural hidratat de siliciu, întâlnit sub formă de mase moi, cripto-cristaline sau pământoase, de culoare verde-albăstruie; se formează ca produs de alterație a rocilor olivinice în serpentine. Conține 4-25% nichel.

helioenergetic, -ă adj. ◊ „Construită din fibre de sticlă, șalupa helioenergetică are plafonul format din [...] celule de siliciu monocristalin. Acestea colectează energia solară și o transformă în curent de 120 wați.” I.B. 30 X 84 p. 4 //din helio- + energetic//

HIDRURĂ s. (CHIM.) hidrură de bor v. boran; hidrură de siliciu v. silan.

INCONÉL (< fr.) s. n. Aliaj complex de nichel (46-80%), de crom (15-23%) și de fier (3-40%), conținând mici cantități de siliciu și magneziu. Folosit în construcția reactoarelor nucleare, la motoarele rachetelor, la avioane sau la furnale și turbine cu gaz.

INTEGRAT, -Ă adj. inclus, înglobat într-un tot. ♦ (electron.) circuit ~ = circuit cu multe elemente active și pasive, realizat pe o placă subțire de siliciu. (< fr. intégré)

MARTE 1. (În mitologia romană) Zeul războiului, al primăverii și al agriculturii. Una dintre cele trei divinități protectoare ale Romei (alături de Iupiter și Quirinus). Numele său a fost dat primei luni din calendarul roman. Identificat de timpuriu cu Ares din mitologia greacă. 2. cea de-a patra planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 237,9 mil. km de Soare. Distanța față de Pământ variază între 52 și 101 mil. km. M. are un diametru de 6.786 km, masa de 6,39 x 10²⁵ kg și densitatea de 3,94 g/cm³. Perioada de revoluție (anul marțian) este de 686 zile 23h 31′12″, iar perioada de rotație (ziua marțiană), 24h 37′26,4″. M. prezintă anotimpuri similare cu cele terestre (dar cu o durată aproape dublă). Solul planetei este asemănător cu cel al Lunii, cu un conținut mare de compuși ai siliciului și ai fierului, care îi dau culoarea roșie-portocalie. Nucleul central al planetei, cu un diametru de 1.300-2.400 km, este metalic (fier și sulfuri de fier). Atmosfera, foarte rarefiată, conține 95,3% dioxid de carbon, 2,7% azot, 1,6% argon și urme de oxigen, apă ș.a. Presiunea atmosferică este de 6,3 milibari (0,7% din cea terestră). Cu toate acestea, vânturile cu viteze de peste 100 km/h ridică praful marțian la înălțimi de 50 km acoperind, uneori, întreaga planetă. Temperatura medie a planetei este de -50°C, cu variații mari în funcție de sezon și latitudine. La Ecuator, în perioada solstițiului marțian, poate atinge 30°C ziua, iar noaptea coboară la -100°C. La poli s-au înregistrat valori de -125°C. Regiunile polare se acoperă iarna cu calote de gheață carbonică și obișnuită, care în timpul verii se reduc ca dimensiuni. M. are doi sateliți: Phobos și Demidos, situați la distanță de 9.380 și, respectiv, 23.400 km. Explorarea planetei M. a început la 1 nov. 1962 prin lansarea, de către U.R.S.S., a stației„Marte 1” urmată de lansarea de către S.U.A., în 1964, a stației „Mariner 4” și, în 1969, a stațiilor „Mariner 6” și „Mariner 7”, care au transmis fotografii luate de la o distanță de 3.000 km. În 1971, stația „Mariner 9” a fost plasată pe o orbită în jurul planetei și a transmis peste 7.000 de imagini. În 1975, au fost lansate navele spațiale „Viking 1” și „Vikin 2”, de pe care au coborât, pe suprafața planetei, module cu stații de cercetare (primul la 20 iul. și al doilea la 7 aug. 1976).Datele culese și rezultatele analizelor efectuate au fost transmise pe Pământ până în nov. 1982. În 1996, a fost lansată nava „Mars Pathfinder” (M. Exploratorul), care, la 4 iul. 1997, a lansat pe solul planetei o stație complexă de cercetare, înzestrată și cu un robot mobil (Sojourner); aceasta a explorat peste 200 m² din terenul din jurul punctului de „amartizare”. Din 1999 a început misiunea „Mars Global Surveyor” cu program de cartare a suprafeței planetei. Cantitatea de informații transmisă pe Pământ este de ordinul a 2,3 x 10⁹ biți. Printre rezultatele cercetărilor de până acum se semnalează că în urmă cu 1,8-3,5 x 10⁹ ani, planeta a fost brăzdată de cursuri mari de apă, cu lungimi de mii de km și lățimi de până la 200 km. Activitatea vulcanică a fost intensă (în special în emisfera nordică), dând naștere la munți vulcanici printre care „Olimpus Monts” (Muntele Olimp), cu un diametru la bază de 500-600 km și lățimea de 25 km (cel mai mare vulcan cunoscut din sistemul planetar). Unul dintre obiectivele cercetărilor a fost depistarea unor forme de viață, însă rezultatele de până acum sunt incerte. Cercetările asupra planetei M. continuă și se preconizează ca până în la sfârșitul primului deceniu al sec. 21 să se aducă pe Pământ probe de sol, iar în următorul deceniu, să se trimită expediții cu echipaje umane. Există studii privind readucerea la viață a planetei M.

*metaloíd m. și n., pl. e (d. metal și -id ca în mastoid). Chim. Corp simplu care se apropie de metale pin caracterele luĭ: oxigenu e un metaloid. Metaloidele-s rele conductoare de căldură și de electricitate; în general, n’aŭ luciŭ metalic, și toțĭ compușiĭ lor oxigenațĭ îs oxizĭ neutri saŭ oxizĭ acizĭ. Metaloiziĭ sînt: fluoru, cloru, bromu, ĭodu, oxigenu, sulfu, seleniu, teluru, azotu, fosforu, arsenicu, antimoniu, cărbunele, siliciu, boru ș. a.

MICĂ s.f. Grup de minerale de siliciu și aluminiu cristalizate, care se desfac în foițe de obicei elastice. [Pron. -cii. / < fr. mica, cf. lat. mica – bucățică].

MICROPROCESÓR (< engl.) s. n. Unitate centrală de prelucrare (CPU) a unui calculator realizată adesea pe o singură plăcuță de siliciu sau alt material semiconductor (chip), care în prezent poate avea peste un milion de tranzistoare. M. efectuează operațiile esențiale de prelucrare și controlează celelalte elemente ale sistemului de calcul. M. constituie „creierul calculatorului”.

natisit s. n. (geol.) ◊ „Oamenii de știință sovietici au descoperit în Peninsula Kola un nou mineral pe care l-au numit natisit. El se compune din natriu, titan și siliciu.” R.l. 14 I 75 p. 5 (cuv. rus. abreviat din na[triu] + ti[tan] + si[liciu] + -it)

NICRÓM (< fr. {i}; {s} fr. ni[ckel] „nichel” + chrome „crom”) s. n. Aliaj pe bază de nichel cu crom (15-30%), siliciu (până la 1,5%), aluminiu (până la 3,5%), microadaosuri de pământuri rare, rezistent la temperaturi înalte (1.000-1.250°C). Se folosește la confecționarea rezistențelor electrice, a elementelor de cupluri termoelectrice etc.

NICROTÉRM (< fr.; {s} fr. ni[ckel] „nichel” + chro[me] „crom” + gr. thermos „cald”) s. n. Aliaj de 60% nichel și 15-25% crom, cu adaos de carbon, fier, siliciu etc., rezistent la temperaturi înalte (1050°C) și la medii corosive; se folosește la confecționarea unor vase, cutii etc. pentru industria alimentară, chimică etc.

NICROTERM s. n. aliaj de nichel și crom, cu adaos de carbon, fier, siliciu etc., rezistent la temperaturi înalte și la medii corosive. (< fr. nichrotherme)

OCRATARE s.f. Procedeu de tratare a betonului cu tetraflorură de siliciu, pentru a-l face mai rezistent la acizi. [Cf. fr. ocratation].

OCRATARE s. f. procedeu de tratare a betonului cu tetrafluorură de siliciu, pentru a-l face mai rezistent la acizi. (după fr. ocratation)

OPAL ~e n. 1) Mineral format din siliciu hidratat sau gelatinos, cu aspect de sticlă, divers colorat, întrebuințat la confecționarea obiectelor decorative. 2) Piatră semiprețioasă confecționată din acest mineral. /<germ. Opal, lat. opalus, fr. opale

PĂDUREA PIETRIFICATĂ (PETRIFIED FOREST), pădure fosilizată în timpurile geologice, cu arbori pietrificați, situată în SV S.U.A. (Arizona), în partea de SE a Deșertului Pictat (Painted Desert), la c. 320 km NE de orașul Phoenix; 381 km² (cea mai mare pădure pietrificată, declarată monument național în 1906 și parc național în 1962). În urmă cu c. 170 mil. de ani, în această zonă exista o câmpie mlăștinoasă în care torenții aduceau un număr mare de arbori prăbușiți, care în condiții normale ar fi trebuit să se transforme, de-a lungul erelor geologice, în cărbune, dar, datorită prezenței în cantități mari a oxidului de siliciu, care a impregnat lemnul, acesta s-a pietrificat.

PNEUMOCONIOZĂ, pneumoconioze, s. f. Boală pulmonară cronică cu caracter profesional, consecință a iritației provocate de inhalarea masivă, îndelungată și de fixarea pe plămâni a unor pulberi (de azbest, cărbune, dioxid de siliciu, de fier etc.), care determină inflamația și apoi sclerozarea lor. [Pr.: pne-u-mo-co-ni-o-] – Din fr. pneumoconiose.

PNEUMOCONIOZĂ, pneumoconioze, s. f. Boală pulmonară cronică cu caracter profesional, consecință a iritației provocate de inhalarea masivă, îndelungată și de fixarea pe plămâni a unor pulberi (de azbest, cărbune, bioxid de siliciu, de fier etc.), care determină inflamația și apoi sclerozarea lor. [Pr.: pne-u-mo-co-ni-o-] – Din fr. pneumoconiose.

PUZZOLANĂ [PU-ȚO-] s. f. tuf din sedimentarea cenușii vulcanice, conținând bioxid de siliciu solubil în soluții alcaline, folosit ca adaos hidraulic în cimenturi și mortare. (< fr. pouzzolane, it. pozzolana)

PUZZOLANĂ s. f. 1. Material de construcție bogat în dioxid de siliciu întrebuințat la fabricarea cimentului. 2. Tuf format din sedimentarea cenușii vulcanice. [Pr.: -țo-] – Din it. puzzolana.

PUZZOLANĂ s. f. 1. Material de construcție bogat în bioxid de siliciu întrebuințat la fabricarea cimentului. 2. Tuf format din sedimentarea cenușii vulcanice. [Pr.: -țo-] – Din it. puzzolana.

salic(e), (engl.= salic) de la prescurtarea siliciului (Si) și aluminiului (Al); adjectiv utilizat pentru a desemna o rocă magmatică, deschisă la culoare, în a cărei → normă și compoziție modală intră min. bogate în Si și Al (cuarț, feldspați, feldspatoizi); de asemenea, despre aceste min.

SCHIJĂ ~e f. 1) Parte mică dintr-o bombă sau dintr-un proiectil, rezultată prin explozia acestora. 2) pop. Aliaj de fier, carbon și alte elemente (siliciu, fosfor, sulf etc.), produs, mai ales, în furnale; fontă; tuci. [G.-D. schijei] /<pol. spiza

Si, simbol chimic pentru siliciu.

SIÁL (< fr., germ.; {s} fr. si[licium] + al[uminium]) s. n. Partea superioară a scoarței terestre, alcătuită din compuși ai siliciului și aluminiului (roci granitice, gnais, porfir); foarte groasă în domeniul continental (10-15 km în regiuni de platformă și depresiuni, 30-40 km în regiuni de orogen), dar subțiindu-se până la dispariție în domeniul oceanic. Este situat deasupra păturii bazaltice a scoarței terestre (sima).

SILAN s. (CHIM.) hidrură de siliciu.

SILAN s. m. compus hidrogenat al siliciului. (< fr. silane)

SILAN s.m. Combinație a siliciului cu hidrogenul. [< germ. Silan].

SILÁN (< fr. {i}) s. m. Combinație a siliciului cu hidrogenul, având formula generală Si_nH_2n+2. Din monosilan (SiH₄), care este un gaz, se obține siliciu pur pentru tehnica semiconductorilor.

*sílex n. și *sílice n. și f. (lat. silex, silicis, m. și f. Cp. cu borax). Cremene. Siliciu oxigenat (cŭarț, gres, nisip).

SILICAGEL, silicageluri, s. n. Material granular cu porozitate mare obținut prin deshidratare în condiții speciale a gelului de bioxid de siliciu, folosit în tehnică, ca absorbant și ca purtător de catalizatori; gel de silice. – Din fr. silicagel.

SILICAGEL, silicageluri, s. n. Material granular cu porozitate mare obținut prin deshidratare în condiții speciale a gelului de dioxid de siliciu, folosit în tehnică, ca absorbant și ca purtător de catalizatori; gel de silice. – Din fr. silicagel.

SILICAGEL s. n. produs obținut prin deshidratarea gelului de bioxid de siliciu, folosit ca absorbant; gel de silice. (< fr. silicagel)

SILICÁT (< fr.) s. n. Produs oxigenat al siliciului cu diferite metale, care se găsește în natură în numeroase minerale (feldspați, mice, piroxeni, amfiboli, olivină, epidot, granați etc.) și care se folosește ca materie primă în ind. ceramică, a cimentului, chimică, metalurgică etc.; s. alcătuiesc una dintre cele mai importante clase de minerale, care reprezintă 75-80% din scoarța terestră.

silicați (pl.), (engl.= silicates) compuși oxigenați naturali (și sintetici) ai siliciului cu diverse metale: Na, K, Ca, Mn, Al etc. La baza structurii stă tetraedrul șSiO4ț4-, care intră în alcătuirea celulei elementare și a modelului reticular al acestora. După structura internă se disting: → nezosilicați, → sorosilicați, → ciclosilicați, → inosilicați, → filosilicați, → tectosilicați, care grupează un nr. foarte mare de min. cu compoziție chimică complexă. În natură, s. constituie 75% din scoarța terestră; se formează prin toate procesele petrogenetice, fiind constitu- enții principali ai rocilor magmatice, metamorfice și sedimentare. Proprietățile lor foarte diverse și adesea variabile, îi fac larg utilizabili, ca materiale refractare, în ceramică, sticlărie, sursă de metale rare etc.

SILICĂ s.f. Material refractar format în special din bioxid de siliciu. [< silice].

SILICĂ, silice, s. f. Material refractar compus mai ales din bioxid de siliciu; cărămidă refractară silicioasă. – Din silice.

SILICĂ, (2) silice, s. f. 1. Material refractar compus mai ales din dioxid de siliciu. 2. Cărămidă refractară silicioasă. – Din silice.

silice (bioxid de siliciu) s. f., g.-d. art. silicei

SILICE s.f. Nume generic dat diferitelor varietăți de bioxid de siliciu. [Pl. invar. / < fr. silice, cf. lat. silex].

silice (bioxid de siliciu) s. f., g.-d. art. silicei

silice, (engl.= silica) termen utilizat pentru a desemna dioxidul de siliciu – SiO2 – atât din p.d.v. chimic, cât și mineralogic. S. constituie un compus polimorf, întâlnit în diverse stări de agregare: s. amorfă (→ opal), s. cripto-cristalină (→ calcedonie) și s. cristalizată (→ α cuarț, → tridimit, → cristobalit), cu forme de temperatură scăzută (α -cuarț) și, respectiv, ridicată (β -cuarț). Cu o frecvență redusă în natură se întâlnesc și forme de s. de presiune înaltă (→ coesit, stishovit). S. se formează în toate procesele petrogenetice.

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

SILICE s. f. bioxid de siliciu. (< fr. silice, lat. silex)

SILICE f. Substanță solidă, albă sau incoloră, întrebuințată, mai ales, în construcții și la fabricarea sticlei; bioxid de siliciu. [G.-D. silicei] /<fr. silice

silice f. substanță ce formează baza silexului: oxid de siliciu.

SILICE s. v. bioxid de siliciu.

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; dioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

SILICEMIE s. f. concentrație de siliciu în sânge, (< fr. silicémie)

SILICÉRE (< siliciu) s. f. Tratament termochimic prin care se obține difuzarea siliciului în stratul superficial al unor piese de oțel sau de fontă pentru a le face mai rezistente la coroziune.

SILICIC adj. (în sintagma) Acid silicic = acid oxigenat al siliciului. – Din fr. [acide] silicique.

SILICIC adj. (În sintagma) Acid silicic = acid oxigenat al siliciului. – Din fr. [acide] silicique.

SILICIC ~că (~ci, ~ce) Care conține siliciu. ◊ Acid ~ acid oxigenat al siliciului. /<fr. silicique

SILICIC adj. acid ~ = acid oxigenat al siliciului. (< fr. silicique)

SILICIC adj.m. Acid silicic = acid slab pus în libertate prin acidularea unora dintre silicați sau prin hidrolizarea unor compuși ai siliciului. [< fr. silicique].

SILICICÓL, -Ă (< fr; {s} lat. silex, silicis „cremene” + colo „a locui”) adj. (Despre plante) Adaptat la un sol bogat în siliciu (ex. vița de vie, hrișca, secara, salcâmul) sau la roci silicioase.

SILICICOL, -Ă, silicicoli, -e, adj. (Despre plante) Care este adaptat la un sol bogat în bioxid de siliciu sau în roci silicioase. – Din fr. silicicole.

SILICICOL, -Ă, silicicoli, -e, adj. (Despre plante) Care este adaptat la un sol bogat în dioxid de siliciu sau în roci silicioase. – Din fr. silicicole.

SILICIERE s.f. (Tehn.) Tratament termo-chimic constînd în difuzarea siliciului în stratul superficial al unor piese de oțel sau de fontă pentru a le face mai rezistente la coroziune. [Pron. -ci-e-. / < siliciu].

SILICIERE s. f. tratament termochimic constând în difuzarea siliciului în stratul superficial al unor piese de oțel sau de fontă pentru a le face mai rezistente la coroziune. (< siliciu)

SILICIFICARE, silicificări, s. f. (Rar) Silicifiere. – Din siliciu.

SILICIFICARE, silicificări, s. f. Silicifiere. – Din siliciu.

silicifiere, (engl.= silicification) proces secundar prin care, într-o rocă, au loc depuneri sau înlocuiri ale min. preexistente prin silice (opal, calcedonie sau cuarț). S. implică soluții de temperatură relativ scăzută care produc transformări ale rocilor în vecinătatea filoanelor hidrotermale, a unor corpuri granitoide etc. S. se pot manifesta și în dom. sedimentar, în timpul diagenezei. siliciu, Si (engl.= silicon) element cu caracter de semimetal; are doi izotopi stabili: 28Si, 30Si. După oxigen, Si este elementul cel mai răspândit în natură și apare combinat cu acesta în silice (cuarț, calcedonie, opal) și silicați. Se concentrează prin toate procesele petrogenetice: mai frecvent în cele lichid-magmatice târzii, pneumatolitice și/ sau hidrotermale. În ciclul exogen, poate fi mobilizat din scoarțele de alterare, concentrat biotic, de către alge (diatomee), spongieri și radiolari sau precipitat chimic din ape termale. silicolit, (engl.= silicolite) orice rocă sedimentară formată preponderent din silice amorfă, criptocristalină sau cuarț. De regulă, este stratificată sau apare ca mase neregulate, concrețiuni și noduli în roci carbonatice, argile și evaporite. S. se formează prin procese organogene (→ diatomit, → spongolit, → radiolarit etc.), de precipitație chimică (→ gheizerit) sau prin diageneză (→ jasp).

SILICIFIERE s. f. 1. transformare a rocilor în minerale din grupa silicei (opal, calcedonie, cuarț etc.). 2. depozitare a siliciului în țesuturi. (după fr. silicification)

silicios a. 1. de natura silexului: teren silicios; 2. ce conține siliciu.

SILICIOS, -OASĂ adj. Care conține siliciu. [Var. silicos, -oasă adj. / cf. fr. siliceux].

SILICIOS, -OASĂ adj. care conține siliciu. (< fr. siliceux)

SILICIOS ~oasă (~oși, ~oase) Care conține siliciu; din siliciu. /siliciu + suf. ~os

SILICIU s.n. Metaloid din familia carbonului, de culoare negricioasă în stare amorfă și cenușiu ca plumbul cînd este cristalizat. [Pron. -ciu. / < fr. silicium].

SILICIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se întrebuințează pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

SILICIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se folosește pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

siliciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. siliciul; simb. Si

siliciu n. metal de coloare închisă care, combinat cu oxigen, formează silicea.

SILICIU n. Metaloid sub formă de cristale de culoare cafenie-închisă, întrebuințat, mai ales, în metalurgie și la fabricarea semiconductoarelor. /<fr. silicium

SILÍCIU (< fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene”) s. n. Element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai răspândit element din natură după oxigen (constituind 26,7% din masa scoarței terestre); se găsește numai combinat, ca silice și silicați. Se prezintă cristalizat în sistemul cubic și în stare amorfă. Se obține prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu cărbune în cuptorul electric. Este puțin reactiv din punct de vedere chimic. Se întrebuințează ca agent de reducere în metalurgie, la prepararea ferosiliciului și la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J.J. Berzelius.

SILICIU s. n. metaloid din grupa carbonului, negricios în stare amorfă și cenușiu când este cristalizat, răspândit în natură. (< fr. silicium)

siliciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. siliciul; simb. Si

SILICIURĂ, siliciuri, s. f. Combinație a siliciului cu un metal. – Din fr. siliciure.

SILICIURĂ, siliciuri, s. f. Combinație a siliciului cu un metal. – Din fr. siliciure.

SILICIURĂ s.f. Compus al siliciului cu un metal. [Pron. -ciu-. / < fr. siliciure].

SILICIURĂ s. f. compus al siliciului cu un metal. (< fr. siliciure)

SILIC(O)-/SILICI- elem. „siliciu”. (< fr. silic/o/-, silici-, cf. lat. silex, -icis)

SILICON s.m. Nume generic pentru o substanță analogă corpurilor organice, în care siliciul înlocuiește carbonul. [< fr. silicone].

SILICÓN (< fr. {i}) s. m. Compus macromolecular constituit din lanțuri sau cicluri de atomi de siliciu care alternează regulat cu atomi de oxigen și având radicali organici legați la atomii de siliciu. Se caracterizează prin rezistență la apă și la oxidare și printr-o mare stabilitate la temperaturi înalte. Poate fi fluid (ex. uleiuri) sau solid (ex. rășini sau cauciucuri). S. fluid este utilizat pe cale orală ca pansament digestiv în gastrită, duodenită, colită. Intră în compoziția unor proteze, ex. pentru înlocuirea unui sân amputat sau pentru mărirea sânilor (implant mamar) sau pentru înlocuirea unei articulații sau a unui tendon (proteză articulară).

SILICON s. m. substanță analoagă corpurilor organice, în care siliciul înlocuiește carbonul. (< fr. silicone)

SILICON VALLEY (VALEA SILICIULUI), reg. în California central-vestică, între San José și Palo Alto, cunoscută, după 1980, pentru corporațiile industriale de înaltă tehnologie în electronică și computere.

SILICOTERMIE s. f. reducere a unor oxizi metalici cu ajutorul siliciului. (< fr. silicothermie)

SILICOTERMIE s.f. Reducere a unor oxizi metalici cu ajutorul siliciului. V. metalotermie. [Gen. -iei. / < fr. silicothermie].

SILICOZĂ, silicoze, s. f. Boală pulmonară cronică profesională care apare la muncitorii din mine, din carierele de piatră, din industria metalurgică, din industria porțelanului și a sticlei etc., în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu. – Din fr. silicose.

SILICOZĂ, silicoze, s. f. Boală pulmonară profesională cronică care apare la muncitorii din mine, din carierele de piatră, din industria metalurgică, din industria porțelanului și a sticlei etc., în urma inhalării prelungite a pulberilor de dioxid de siliciu. – Din fr. silicose.

SILICOZĂ f. Stare patologică constând într-o afecțiune pulmonară cauzată de inspirarea prafului de siliciu. /<fr. silicose

SILIT¹ s. n. Material termorezistent, pe bază de carbură de siliciu. [ Var.: silită s. f.] – Din engl. silite, germ. Silit.

SILIT s. n. carbură de siliciu. (< engl. silite, germ. Silit)

SILIT n. Carbură de siliciu, întrebuințată ca material termorezistent la cuptoarele electrice. /<fr., engl. silite, germ. Silit

SILIT s.n. Carbură de siliciu. [< germ. Silit].

SILIT¹ s. n. Material termorezistent, pe bază de carbură de siliciu. [Var.: silită s. f.] – Din engl. silite, germ. Silit.

SILOXICON s.n. Deșeu care se formează în timpul producerii carburii de siliciu. [Et. incertă].

SILUMÍN (< fr. {i}; {s} fr. sil[icium] + [al]uminium) s. n. Aliaj de aluminiu cu 4,5-13% siliciu și cu alte adaosuri (cupru, mangan, magneziu etc.), folosit la turnarea unor piese rezistente la coroziune sau la temperaturi înalte. De asemenea, se folosește la fabricarea unor piese cu o configurație complicată, mai ales în construcția de automobile și avioane.

SILUMIN s. n. aliaj de aluminiu și siliciu. (< fr. silumin)

SILUMIN s.n. Aliaj de aluminiu și siliciu. [< fr. silumin].

SIMA s.f. Parte a globului pămîntesc în care predomină roci bogate în siliciu și magneziu. [< fr. sima < si(liciu) + ma(gneziu)].

SIMA s. f. zonă a globului terestru, între nife și sial, cu roci bogate în siliciu și magneziu. (< fr. sima)

SÍMA (< fr.; {a} si[licium] + ma[gnésium]) subst. Înveliș al Pământului, aflat sub sial, alcătuit în special din compuși ai siliciului și ai magneziului (bazalte, diorite, gabrouri) și care se întinde atât în domeniul continental (unde are 15-17 km grosime), cât și în cel oceanic (cu grosimi de 6-10 km).

SORMAIT s. n. aliaj dur al fierului, cu adaosuri de nichel, siliciu și mangan, material de încărcare a pieselor de mașini supuse la uzură mare.

supercomputer s. n. (electron.) Computer de foarte mare capacitate ◊ „În Japonia [...] se preconizează punerea la punct [...] a unui «supercomputer» destinat utilizării în special în domeniul cercetării științifice și tehnicii.” I.B. 20 IV 84 p. 4. ◊ „Dintre cele 84 de supercomputere aflate în funcțiune, unele comportă peste 200000 de «pastile» de siliciu și pot efectua mai multe sute de milioane de operații pe secundă.” Sc. 23 IX 84 p. 5; v. și I.B. 1 II 84 p. 4

ȘLUF s.n. Argilă bogată în siliciu. [< germ. Schluff].

ȘPIGHEL s. n. Fontă cu adaos de siliciu și mangan, folosită la fabricarea oțelurilor dure. – Germ. Spiegel.

ȘPIGHEL s. n. formă cu adaos de siliciu și mangan folosită la fabricarea oțelurilor dure. (< germ. Spiegel/eisen/)

ȘPIGHEL s.n. (Metal.) Aliaj format din fier, carbon, siliciu, mangan și fosfor. [Pl. -le, -luri. / < germ. Spiegel].

TECTITĂ s. f. Meteorit sticlos, format în cea mai mare parte din bioxid de siliciu. – Din fr. tectite.

TECTITĂ s. f. material sticlos bogat în siliciu și alumină, de origine cosmică. (< fr. tectite)

TECTITĂ s. f. Meteorit sticlos, format în cea mai mare parte din dioxid de siliciu. – Din fr. tectite.

TECTITĂ f. Meteorit sticlos în componența căruia predomină bioxidul de siliciu. /<fr. tectite

TRIPOLI s. n. Sediment de bioxid de siliciu alcătuit din scoici și infuzori, întrebuințat în industrie. – Din fr. tripoli.

TRIPOLI s. n. Sediment de dioxid de siliciu alcătuit din scoici și infuzori, folosit în industrie. – Din fr. tripoli.

VARISTENȚĂ s. f. element semiconductor pe bază de carbură de siliciu, a cărui rezistență variază în raport cu tensiunea aplicată la borne. (< fr. varistance)

YEATMANÍT, yeatmaníte, s. n. (Min.) Minereu de culoare maro, care conține mangan, zinc, antimoniu și siliciu. (Formula chimică: Mn₉²+Zn₆Sb₂⁵+Si₄O₂₈) [yeat- pron. it-] (după Pope Yeatman (1861-1953), inginer de mine din Statele Unite)

YTERBÍT s. n. (Min.) Gadolinit; mineral de siliciu din care se extrag metale din grupa pământurilor rare, precum gadoliniu, holmiu și reniu. (după Ytterb(y) [denumirea unei cariere din apropiere de Stockholm, Suedia, unde a fost găsit yterbiu] + suf. -it) [def. MW]

ZIRCONIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se folosește la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

ZIRCONIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.

ZIRCONIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

ZIRCONIU s.n. Metal de culoare cenușie, întîlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / < fr. zirconium].