ABATOR s. (înv. și reg.) măcelărie, (reg.) belitoare, tăietorie, (înv.) scaun, zalhana. (Taie vitele la ~.)

ARȘINIC s. (BOT.; Lychnis chalcedonica) (reg.) scaunul-popii.

AȘEZA vb. 1. a sta, a ședea, (pop.) a se pune. (Te rog să te ~ pe scaun.) 2. v. culca. 3. a poposi. (Călătorul s-a ~ la umbra unui copac.) 4. a lua, a pune. (L-a ~ pe genunchi.) 5. a pune, (reg.) a alipui. (~ cana pe masă.) 6. v. stabili. 7. v. posta. 8. v. amplasa. 9. v. depune. 10. v. cădea. 11. v. aranja. 12. v. așterne. 13. v. pune. 14. v. potrivi. 15. v. aranja. 16. (pop. și fam.) a (se) căpătui, a (se) rostui. (S-a ~ și el la casa lui.) 17. (fam. fig.) a se așterne, a se pune. (Se ~ pe carte, pe învățătură.)

A SE BALANSA mă ~ez intranz. (despre corpuri) A face o mișcare alternativă dintr-o parte în alta; a pendula; a oscila. ~ într-un scaun. /<fr. balancer

BANCĂ³ s.f. Scaun lung, cu sau fără rezemătoare, pe care pot ședea deodată mai multe persoane. ♦ Scaun cu pupitru pe care stau elevii în clasă. [< fr. banc, cf. germ. Bank].

bancă (scaun lung, întreprindere financiară) s. f., g.-d. art. băncii; pl. bănci

BANCĂ¹ bănci f. 1) Scaun lung (cu sau fără spetează) pentru mai multe persoane. ~ de lemn. 2) Scaun cu pupitru în față pentru școlari. * De pe băncile școlii din anii de școală. [G.-D. băncii] /<fr. banc

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun lung pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzați. Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în față, pentru școlari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut în școală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv față de orice inițiativă, a fi docil. – Din fr. banc.

BAR² ~uri n. 1) Local public, unde consumatorii stau în picioare sau așezați pe niște scaune înalte în fața tejghelei. 2) Local luxos de noapte cu program muzical-distractiv; cabaret. 3) Dulap special sau compartiment al unui dulap, unde se păstrează sticle cu băuturi alcoolice. /<fr. bar

BAR¹ s. n. 1. local public în care consumatorii sunt serviți stând în picioare sau pe scaune înalte, în fața unei tejghele. ♦ tejghea (specială) într-un restaurant etc., la care se servesc și se prepară băuturile. ♦ mobilă, separată sau montată într-un interior, într-o casă, în care se așază băuturi, pahare, tutun și prăjituri. 2. cabaret. (< engl., fr. bar)

BAR³, baruri, s. n. 1. Local în care se vând băuturi alcoolice, cafea etc. și în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fața unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc băuturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se țin sticlele cu băuturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu băuturi, dans, program de varietăți etc.; cabaret. – Din fr. bar.

BAR s.n. 1. Local public în care consumatorii sunt serviți stînd în picioare sau pe scaune speciale, în fața unor mese înalte în formă de tejghea. ♦ Tejghea, masă (avînd uneori o instalație specială) într-un restaurant, într-o bodegă etc., la care se servesc și se prepară băuturile. ♦ Mobilă, separată sau montată în interior, într-o casă, în care se așază băuturi, pahare, tutun și prăjituri. 2. Local de lux unde se petrece, cu muzică, dans etc.; cabaret. [Pl. -ruri. / < engl., fr. bar].

BĂTĂTOR s. 1. (pop.) brighidău, mâtcă, (reg.) drugă, ferdideu, litcă, meșcă, roată. (~ pentru alegerea untului.) 2. v. tel. 3. (TEHN.) scaun, strat, trup. (~ la meliță.)

BEDREAG ~uri n. pop. Butuc sau scaun de lemn, care, așezat vertical, servește drept suport de lucru lemnarului, rotarului, cizmarului. [Sil. be-dreag] /Orig. nec.

BEDREAG, bedreaguri, s. n. (Reg.) Butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. – Et. nec.

BEDREAG s. (TEHN.) butuc, scaun de cioplit. (~ al rotarului.)

BRUMĂREA s. (BOT.; Phlox drummondi și paniculata) (reg.) rotocoale (pl.), sămăchișă, scânteiuță, scaunul-Domnului.

BUTUC s. 1. v. buturugă. 2. v. buștean. 3. tăietor, trunchi, (rar) tăiș, (reg.) tăiuș, (Transilv. și Bucov.) lemnar. (~ de spart lemne.) 4. (TEHN.) bedreag, scaun de cioplit. (Un ~ al rotarului.) 5. scaun, trunchi. (~ de măcelărie.) 6. obadă, (reg.) tumurug, (înv.) dibă, gros. (~ de tortură.) 7. (TEHN.) (pop.) căpățână, (reg.) bucium, buștean, bute, creier. (~ la roată.) 8. (TEHN.; la pl.) plazuri (pl.), tălpi (pl.), (reg.) craci (pl.)., drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 9. (TEHN.) pat, picior, scaun, strat, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.)

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

CAB s.n. Cabrioletă englezească cu două roți, în care vizitiul șade pe un scaun înalt, la spate. [Pl. -buri. / < engl., fr. cab].

CAL s. 1. (ZOOL.) cabalină, (pop. și depr.) mărțână. 2. (IHT.) cal-de-mare (Hippocampus hippocampus) v. căluț-de-mare. 3. (TEHN.) călușel, război. (~ la moara de vânt.) 4. (TEHN.) scaun. (~ la scăunoaie.)

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAP¹ ~ete n. 1) Parte a corpului la om și animale, unde se află creierul, principalele organe de simț și cavitatea bucală. ◊ Cu ~ul gol cu capul descoperit. Din ~ până-n picioare de sus până jos. Cu noaptea-n ~ foarte devreme. Cu ~ul plecat rușinat; învins. Cu un ~ mai sus superior. Bătut în ~ tâmpit; prost. A da la ~ (cuiva) a) a bate pe cineva; b) a împiedica succesele cuiva. A umbla cu ~ul în traistă a fi distrat. A-și lua lumea-n ~ a pleca departe, rătăcind prin lume. A cădea pe ~ul cuiva a sosi pe neașteptate (și fără a fi dorit). A-și aprinde paie în ~ a-și cauza neplăceri. A se bate ~ în ~ a fi diametral opus. A-și face de ~ a) a fi obraznic; b) a duce o viață amorală. 2) Judecată sănătoasă; minte. ◊ Cu ~ deștept, cu minte. Fără ~ necugetat, nesocotit. Cu scaun la ~ cu judecată sănătoasă. A nu avea ~ a nu avea minte. A fi greu la ~ a fi prost. A umbla cu ~ul în nori a fi distrat. 3) înv. Existență umană; viață. A plăti cu ~ul. 4) Partea extremă cu care începe sau cu care se termină ceva (un obiect, un instrument etc.). ~ul scării. ◊ ~ de pod porțiune de teren aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă. ~ul coloanei începutul coloanei. /<lat. caput

CAP s. 1. (ANAT.) (pop., fam. și depr.) căpățână, devlă, scăfârlie, (reg.) boacă, (fig. și depr.) bostan, dovleac, glavă, tărtăcuță, tigvă, (arg.) moacă, tabacheră. (~ al omului.) 2. v. avers. 3. v. persoană. 4. cap încoronat v. rege. 5. (ENTOM.) cap-de-mort (Acherontia atropos) = strigă, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 6. v. comandant. 7. v. corifeu. 8. v. frunte. 9. frunte, început. (~ul coloanei.) 10. v. capăt. 11. capăt, căpătâi, extremitate. (La ~ul patului.) 12. v. căpătâi. 13. v. extremitate. 14. v. capăt. 15. v. vârf. 16. v. cioc. 17. (reg.) frunte. (~ la scaunul dulgherului.) 18. v. căpățână. 19. (TEHN.) cap pierdut v. maselotă.

CAPITALĂ s. 1. (înv.) mitropolie, scaun, taht, (rusism înv.) stoliță. (~ unei țări.) 2. reședință. (~ de județ.)

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CAPRĂ ~e f. 1) la pl. Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu coarne mari, păr lung și neted, crescute pentru lapte, lână și carne. 2) Animal din acest gen. ~ de Angora. ◊ A scăpa ~a în grădină a acorda încredere unei persoane necinstite. A împăca și ~a și varza a îmbina două interese opuse. 3) art. Obicei popular practicat de Anul Nou, constând în executarea unor dansuri și figuri comice de o persoană mascată în chip de capră. 4) Personaj mascat astfel. 5) Suport cu patru picioare încrucișate pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 6) Scaun pe care șade vizitiul într-o trăsură. 7) Aparat de gimnastică constând dintr-un suport capitonat și patru picioare cu înălțime reglabilă. 8) Joc de copii, unde unul stă aplecat, iar alții sar peste el. [G.-D. caprei] /<lat. capra

CASIOPEEA s. art. (ASTRON.) (pop.) mănăstirea (art.), scaunul (art.), tronul (art.). (~ este numele unei constelații.)

CATAPULTĂ, catapulte, s. f. 1. Mașină de război, folosită mai ales la atacul cetăților, care servea, în antichitate și la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substanțe inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie să atingă o viteză mare pe un spațiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreună cu scaunul sau cu cabina, în vederea parașutării lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.

cațană, cațane, s.f. (reg.) bancă sau scaun al catargului la vasele de pescuit.

CĂCĂTURĂ, căcături, s. f. Scaun (III), rezultatul defecării. (din căca)

CĂLCĂTOR s. (TEHN.) 1. apăsător, ceapraz. (~ la mașina de cusut.) 2. ceapraz, (reg.) ceaprazar, zimțar. (~ pentru dinții pânzei de ferăstrău.) 3. talpă, (pop.) tălpigă. (~ la scaunul dogarului.)

CĂLUȘ s. 1. (reg.) proțap. (~ pentru gura calului.) 2. (înv. și reg.) scăluș, (înv.) proțap. (~ de pus în gura cuiva, ca să nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. v. șevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la ițele războiului de țesut.) 6. (reg.) smâc. (Jucăria numită ~) 7. (COR.; art.) călușarii (pl. art.). (~ul se joacă de către flăcăi.)

CĂLUȘ ~uri n. 1) Bucată de lemn care se pune între dinții unui animal pentru a-l forța să țină gura deschisă. 2) Bucată de cârpă făcută boț, care se introduce în gura unei persoane ca să nu strige. ◊ A pune (cuiva) ~ în gură a împiedica pe cineva să vorbească. 3) Plăcuță de lemn care servește ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcuș; scaun. 4) Suport de lemn pe care pictorul fixează pânza când pictează; șevalet. 5) v. CĂLUȘAR. /cal + suf. ~uș

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

căptălan², căptălane, s.n. (pop.) 1. acoperământ de scoarță de brad pentru stupii cu albine; căptar, foltău. 2. căpătâiul sau scaunul urzitoarei.

CĂȚEL s. 1. (ZOOL.) (în limbajul copiilor) cuțu. 2. (TEHN.) cordenci, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

CETATE ~ăți f. 1) Edificiu întărit printr-un sistem de fortificații. ~ inexpugnabilă. 2) Oraș (sau parte de oraș) înzestrat cu un astfel de sistem de fortificații. ◊ ~ de scaun capitală. [G.-D. cetății] /<lat. civitas, ~atis

CETATE, cetăți, s. f. 1. Loc întărit printr-un sistem de fortificații; fortăreață. ♦ Oraș sau cartier al unui oraș care reprezintă o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitară. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oraș în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oraș (întărit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = reședința permanentă a domnului în țările românești; capitală. – Lat. civitas, -atis.

CHILNĂ ~e f. pop. 1) Ladă sau scândură într-o trăsură care servește drept scaun vizitiului. 2) Partea din spate, mobilă, care închide coșul unui car sau al unei căruțe; codârlă. [Var. chelnă] /<pol. kielnia

CINCIZECI² num. card. 1) Patruzeci plus zece. ~ de scaune. 2) (cu valoare de num. ord.) Al cincizecilea; a cincizecea. /cinci + zece

COACH s.m. (Rar) Antrenor cu sarcini mai ales administrative, organizatorice. // s.n. Automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile pentru a permite accesul la locurile din spate. [Pron. coci. / < engl. coach].

COBILĂ s. (TEHN.) 1. (reg.) capră, cobiliță, cotumbă, crăcană, croc, iapă, trăgătoare, (Mold. și Transilv.) traglă. (~ pentru transportat plugul.) 2. (reg.) cușniță, hânțău, scaun de înspițat, scaun de spițe. (~ a rotarului.)

COBILĂ, cobile, s. f. 1. Suport alcătuit din două lemne împreunate, care servește la transportarea plugului pe drum. 2. Scaun pe care rotarul așază roțile când montează spițele sau obezile. [Var.: cobâlă s. f.] – Din sl. kobyla.

COCLEȚ s. 1. (TEHN.) (reg.) ostreț. (~ la războiul de țesut.) 2. (TEHN.; la pl.) plasa ițelor, (reg.) ostrețe (pl.). (~i la războiul de țesut.) 3. (CONSTR.) (reg.) scaun. (~ la căpriorii unor case.)

CORDENCI s. (TEHN.) cățel, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

CORNIȚĂ², cornițe, s. f. 1. Dispozitiv asemănător cu un scaun, având tăblia în formă de U, pe care se așază o roată de lemn când i se pun obezile. 2. (La pl.) Coarne mici (încă nedezvoltate) pe care le au unele animale. – Corn¹ + suf. -iță.

CUIȘOARE s. pl. (BOT.; Dianthus chinensis) (reg.) scaunul-lui-Dumnezeu.

CURUL, -Ă, curuli, -e, adj. (În sintagmele) Scaun curul = scaun de onoare, incrustat cu fildeș, pe care stăteau consulul și înalții magistrați romani. Magistratură curulă = magistratură care dădea dreptul la un scaun curul. Edil curul = magistrat din vechea Romă, care se ocupa cu construcțiile. – Din lat. curulus, fr. curule.

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

DEFECARE s. (FIZIOL.) defecație, ieșire, purgație, (pop.) căcare, cufureală, (înv.) purgare, (eufemistic) scaun.

DESCLEIA, descleiez, vb. I. Tranz. 1. A dezlipi ceea ce este lipit (cu clei). ◊ Refl. S-au descleiat scaunele. 2. A spăla și a curăța de substanțe cleioase firele de mătase naturală sau țesăturile de bumbac. – Des¹- + clei.

DESHIDRATARE, deshidratări, s. f. Acțiunea de a (se) deshidrata și rezultatul ei; eliminare totală sau parțială a apei pe care o conține un corp în mod normal. ♦ (Med.) Pierdere anormală a apei din țesuturile organice prin transpirație, prin vomă repetată sau prin scaune diareice. – V. deshidrata.

DOMNIE s. 1. (IST.) cârmuire, conducere, diriguire, guvernare, stăpânire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocârmuire, purtare, purtat, stăpânie, vlădicie, (fig.) cârmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.) 2. (IST.) (fig.) coroană, scaun, sceptru, tron. (Și-a pierdut ~ în anul...) 3. v. dominație. 4. v. mărie.

DROT, droturi, s. n. 1. Arc de sârmă folosit la scaunele capitonate, la somiere etc. ♦ Sârmă. 2. Instrument metalic de forma unui clește lung, care, încălzit, servește la ondulatul părului. – Din magh. drót.

DUMPER s.n. Autocamion cu cupă metalică basculantă, la care scaunul șoferului se rotește în jurul axei de direcție. ♦ Vagonet basculant. [< fr. dumper, cf. engl. to dump – a descărca].

DUMPER, dumpere, s. n. Basculantă la care scaunul se rotește permițând conducerea înainte și înapoi. – Din fr. dumper.

EJECTARE s.f. Acțiunea de a ejecta; ejecție. ♦ Scoatere afară automată a tuburilor cartușelor trase dintr-o armă. ♦ Aruncare afară a cabinei sau a scaunului pilotului în caz de pericol de prăbușire a unui avion foarte rapid. [< ejecta].

EXEDRĂ, exedre, s. f. 1. Sală de primire în casele romane. 2. Anexă în formă de semicerc a unei construcții, care are în interior scaune, de-a lungul zidului. ♦ Construcție în semicerc într-un parc. – Din lat. exedra, fr. exèdre.

FAETON, faetoane, s. n. 1. Trăsură înaltă, ușoară, cu patru roți și cu capotă pentru scaunul din față, putând transporta 6-8 persoane. 2. Vehicul ușor, cu două roți, pe arcuri, cu o singură banchetă pentru persoane, tras de un cal; șaretă. [Pr.: fa-e-] – Din fr. phaéton.

FAETON¹ ~oane n. 1) Trăsură înaltă cu patru roți și cu o capotă pliabilă pentru scaunul din față. 2) Autoturism de model vechi, fără capotă, cu două sau cu patru locuri. [Sil. fa-e-] /<fr. phaéton

FECALE s. pl. (FIZIOL.) excrement, (pop.) căcat, scârnă, scăpău, (reg.) scârnăvie, spurc, spurcat, spurcăciune, (înv.) scremet, (fam.) caca, coco, gâli, (fig.) rahat, (eufemistic) scaun.

FOFEAZĂ, fofeze, s. f. Nume dat mai multor obiecte în formă de aripă sau de braț: a) aripa unei ferestre, a unei uși sau a unei porți; b) fiecare dintre brațele care poartă scaunele unui scrânciob; c) fiecare dintre aripile unei mori de vânt; d) fiecare dintre tălpile războiului de țesut; e) fiecare dintre lopățelele pe care se întinde tortul când se pune pe vârtelniță; f) fiecare dintre aripile unei grape articulate. ◊ Expr. A umbla ca o fofează = a umbla repede. [Pl. și: fofezi] – Et. nec.

FOTOLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu spătar și rezemători pentru brațe. ◊ Fotoliu-pat = fotoliu extensibil care se poate transforma în pat. ♦ Loc situat în prima jumătate a unei săli de spectacol. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de spectacol. [Var.: (rar) fotel s. n.] – Din fr. fauteuil. Cf. pol. fotel.

FOTOLIU ~i n. 1) Scaun mare și comod, cu spătar și cu brațe, de obicei capitonat, pentru o singură persoană. 2) fig. Post de conducere. ~ de ministru. 3) Loc situat în primele rânduri ale unei săli de spectacole. [Sil. -to-liu] /<fr. fauteuil

GIG ~uri n. Ambarcație sportivă ușoară cu scaune rulante, care servește pentru inițierea în canotaj. /<engl. gig

GIG, giguri, s. n. Ambarcație sportivă cu scaune rulante, folosită la învățarea canotajului. – Din engl. gig.

GRADEN, gradenuri, s. n. 1. Treaptă înaltă, așezată la baza unui edificiu. 2. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru, stadion etc., pe care sunt așezate băncile sau scaunele. [Pl. și: gradene] – Din fr. gradin.

GRADEN ~uri n. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru sau unui stadion, amenajate cu scaune sau cu bănci. /<fr. gradin

GREMIAL s.n. Bucată de stofă care se pune pe genunchii unui prelat catolic cînd stă pe scaun în timpul slujbei. [Pron. -mi-al. / < fr. grémial, cf. lat. gremium – poală].

GREOI¹ adv. Cu toată greutatea; greu. A se lăsa ~ pe scaun. /greu + suf. ~oi

HOWDAH s.n. Scaun prevăzut cu baldachin, purtat de un elefant sau de o cămilă și folosit pentru transportul persoanelor de vază în Orient. [Pron. haudah. / < engl. howdah].

A ÎNSCĂUNA ~ez tranz. 1) (domnitori, regi, împărați) A pune la domnie; a așeza în scaunul domniei; a întrona. 2) A face să se înscăuneze; a întrona; a încorona. 3) fig. A numi în mod oficial (într-o funcție, într-un post); a învesti. [Sil. în-scă-u-] /în + scaun

ÎNSCĂUNA, înscăunez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) așeza pe tron ca domn al țării; a (se) încorona, a (se) întrona. ♦ Tranz. A numi, a alege un arhiereu; p. gener. a numi într-o funcție, a instala într-un post. [Pr.: -scă-u-] – În + scaun.

A SE ÎNSCĂUNA mă ~ez intranz. (despre domnitori, regi, împărați) A veni la domnie; a se așeza în scaunul domniei; a se întrona. /în + scaun

JEȚ, jețuri, s. n. Scaun înalt cu spetează și brațe. [Var.: (înv. și reg.) jelț, jilț s. n.] – Din germ. Sitz.

JEȚ ~uri n. Scaun cu spătar înalt (și cu brațe) jilț. /<germ. Sitz, săs. Sätz

JILȚ ~uri n. Scaun cu spătar înalt (și cu brațe); jeț. /<germ. Sitz, săs. Sätz

JUDECĂTORIE s. (JUR.) (înv.) judecătoare, scaun, (Litigiu ajuns în fața ~.)

A SE LĂSA mă las intranz. 1) A merge la vale; a coborî o pantă. 2) A veni de sus în jos. Se lasă ceața. 3) A se așeza venind din zbor. 4) (despre întuneric, ger, căldură etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a se produce. 5) (despre obiecte) A se îndoi sub o povară. 6) A renunța la ceva. ~ de fumat. ◊ ~ păgubaș a renunța benevol la ceva. 7) A nu se împotrivi (să aibă loc sau să se efectueze). 8) A cădea pradă. ~ dus de gânduri. 9) (la imperativ, mai ales în construcții negative) A (nu) se da bătut; a (nu) ceda. ◊ Nu te ~! nu ceda. 10) A scadea în intensitate; a se micșora. Gerul s-a mai lăsat. 11) A-și sprijini greutatea; a se rezema; a se așeza. S-a lăsat pe umărul lui. S-a lăsat pe un scaun. /<lat. laxare

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pat mic de lemn sau de nuiele împletite (care se poate balansa) pentru copiii mici. ◊ Cântec de leagăn = cântec cu care se adorm copiii. ◊ Expr. Din leagăn = din fragedă copilărie; de la început. 2. Fig. Loc de origine, de baștină. 3. Instituție de stat sau așezământ filantropic unde sunt crescuți copiii abandonați sau orfani. ♦ (Impr.) Creșă. 4. Scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze; p. ext. scrânciob. ◊ Loc. vb. A se da în leagăn = a se balansa. – Din legăna (derivat regresiv).

LECTICĂ, lectici, s. f. Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuințat ca mijloc de locomoție în antichitatea romană, în evul mediu și (astăzi) în unele țări orientale; litieră. [Acc. și: lectică] – Lat. lectica.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

LIBER adj. 1. (înv. și pop.) slobod. 2. v. independent. 3. autonom, (înv. și pop.) slobod, (înv.) volnic. (Teritoriu ~ din punct de vedere administrativ.) 4. (fam.) frai. (E ~ în această seară.) 5. neînchis, neîntemnițat, (înv. și pop.) slobod. (Un criminal încă ~.) 6. disponibil, neocupat, (înv. și pop.) slobod, (înv.) prisoselnic. (În ceasurile lui ~.) 7. v. necăsătorit. 8. degajat. (Are mâna ~.) 9. v. nestânjenit. 10. v. larg. 11. neînchiriat, neocupat. (O cameră ~.) 12. gol, neocupat, (înv. și pop.) slobod. (În sală a rămas un scaun ~.) 13. v. vacant.

LIENTERIE s.f. (Med.) Diaree în care scaunele conțin alimente incomplet digerate. [Gen. -iei. / < fr. lientérie, cf. gr. lienteria < leios – neted, enteron – intestin].

LOJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, așezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ◊ Loja orchestrei = spațiul dintre scenă și primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei și al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociație de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc semințele. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale staminei, care conțin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formație anatomică. [Pl. și: loje] – Din fr. loge.

LOZIE ~i f. 1) Arbust asemănător cu salcia, cu ramuri lungi, subțiri și flexibile. 2) Ramură a acestui arbust din care se împletesc diferite obiecte (coșuri, scaune etc.); mlajă; răchită. /<sl. lozije, ucr. loza

MĂCELĂRIE s. (înv. și reg.) meserniță, (reg.) casapniță, (Mold., Bucov. și Ban.) căsăpie, (Transilv.) cărnărie, fleșcărie, (înv.) scaun. (Cumpără carne de la ~.)

MELENĂ, melene, s. f. Eliminare a unui scaun negru, conținând sânge provenit din părțile superioare ale tubului digestiv. – Din fr. melaena.

MELENĂ f. Stare patologică constând în eliminarea unui scaun cu sânge; hemoragie intestinală. /<fr. mélaena

MUCARER ~uri n. ist. 1) Ordin dat de Poarta Otomană prin care se confirmau domnitorii în scaun; firman de înscăunare. 2) Sumă de bani plătită Porții Otomane de către domnitori pentru a obține reînnoirea domniei. 3) Serbare la curtea domnească cu prilejul primirii firmanului. /<turc. mukarrer

NĂSĂLIE s. (pop.) pat, targă, (reg.) patașcă, scaun, tălpig, țaglă, (prin Ban. și Transilv.) scară. (~ pentru dus mortul la groapă.)

NECOMOD adj. incomod, neconfortabil. (Un scaun ~.)

NEOCUPAT adj. 1. gol, liber, (înv. și pop.) slobod. (În sală a rămas un scaun ~.) 2. liber, neînchiriat. (O cameră ~.) 3. v. vacant. 4. disponibil, liber, (înv. și pop.) slobod, (înv.) prisoselnic. (În ceasurile lui ~.)

OCULOMETRU s.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia o persoană paralizată poate să-și ghideze scaunul prin simpla mișcare a ochilor. [Cf. fr. oculomètre].

OPLEAN s. (TEHN.) (pop.) scaun, (reg.) slai. (~ la sanie.)

PAPAL adj. (BIS.) 1. apostolic, pontifical. (Scaunul ~.) 2. (livr.) pontifical, (înv.) papicesc, păpesc. (Statul ~.) 3. v. catolic.

PATRU s. (arg.) scaun, scăunaș, ștar. (A luat un ~ la fizică.)

PATRU num. card., s. n. 1. Num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între trei și cinci și care se indică prin cifrele 4 și IV. ◊ (Cu valoare adjectivală) Patru scaune. ◊ Patru clase = (în vechea organizare a învățământului) a) învățământul elementar; b) cursul inferior al liceului. ◊ Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi (sau între patru pereți) = a vorbi (cu cineva) în taină, fără martori. În (cele) patru zări (sau colțuri, vânturi etc.) = în toate direcțiile; pretutindeni. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) (Loc. adv.) Cât patru = depășind limitele obișnuite; foarte mult. În patru = a) în patru părți egale, în sferturi; b) din patru elemente asemănătoare. (Expr.) A fi cu ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, a proceda cu multă atenție, a se păzi bine. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în patru = a cerceta în mod minuțios, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. (Fam.) A face pe dracu-n patru = a-și da toată silința, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbuti într-o acțiune. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un patru pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pavilionul patru. ◊ (Intră în componența num. adverbial) Să mănânci de patru ori. ◊ (Intră în componența num. multiplicativ) De patru ori pe atâta. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Merg câte patru. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul patru (1); notă indicată prin acest semn. – Lat. quattuor.

PERINOC s. (TEHN.) 1. gresie, (reg.) baargic, masă, scăunaș, scaunul de dinainte. (~ la căruță.) 2. (reg.) căpătâi. (~ la grindeiul plugului.) 3. (reg.) pernă. (~ la broasca de la roata morii.)

PERNĂ, perne, s. f. 1. Obiect confecționat din două bucăți dreptunghiulare sau pătrate de țesătură de bumbac, lână etc., cusute între ele, având în interior fulgi, lână, puf etc., și pe care, de obicei, cineva își pune capul când se culcă. ◊ Pernă electrică = obiect in formă de pernă (1) plată, în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, întrebuințat ca termofor. Pernă de călcat = ustensilă auxiliară asemănătoare cu perna (1), care se folosește la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor, piepților, umerilor. 2. Obiect de tapițerie format dintr-un fel de sac umplut cu păr, cu iarbă-de-mare etc., adesea prevăzut cu arcuri, care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil etc. 3. (În sintagma) Pernă de aer = curent de aer antrenat între două suprafețe aflate în mișcare relativă și care servește ca lubrifiant. [Var.: (pop.) perină s. f.] – Din scr. perina.

PERNĂ ~e f. 1) Obiect de forma unui sac scurt și pătrat, umplut cu pene (lână sau vată), care se pune sub cap în timpul somnului; căpătâi. ◊ ~ de călcat ustensilă asemănătoare cu un astfel de obiect, folosită la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor. 2) pop. Fiecare dintre cele două bare pe care se pune butoiul în beci pentru a-l ridica de la pământ și a-l imobiliza. 3) Obiect de tapiserie constând dintr-un sac umplut cu păr sau cu iarbă de mare, care se așază, de obicei, pe scaune sau pe băncile automobilelor. 4): ~ de aer strat de aer de înaltă presiune dintre baza unui vehicul și suprafața lui de sprijin sau dintre elementele mobile și fixe ale unor mecanisme. [G.-D. pernei] /<sb. perina

PICIOR ~oare n. 1) (la om și la animale) Membru care susține corpul și servește la deplasare. ~orul stâng. ~oarele anterioare. A se ridica în ~oare. ◊ ~ plat picior cu talpa foarte puțin scobită. Cu ~orul (sau ~oarele) (mergând) pe jos. Din ~oare în poziție verticală. În vârful ~oarelor a) în vârful degetelor (de la picioare); b) fără zgomot. Bun (sau iute) de ~ sprinten. Din cap până-n ~oare în întregime. Fără cap și fără ~oare alogic. A da cu ~orul a) a rata o ocazie favorabilă; b) a trata pe cineva (sau ceva) cu dispreț. A călca (pe cineva sau ceva) în ~oare a) a distruge, călcând cu picioarele; b) a desconsidera. A lega (sau a fi legat) de mâini și de ~oare a lipsi pe cineva (sau a fi lipsit) de posibilitatea de a acționa. A fi pe ~ de egalitate cu cineva a avea aceleași drepturi, aceeași situație, același rang cu cineva. A întinde ~oarele a se stinge din viață; a muri. A nu avea unde pune ~orul a fi mare înghesuială; îngrămădire de lume. A-și bate ~oarele degeaba a umbla degeaba, fără a-și atinge scopul. Un ~ aici și altul acolo foarte repede; fuga. Să nu-ți văd ~oarele pe aici! să nu mai vii pe aici! A i se tăia (sau a i se muia) cuiva (mâinile și) ~oarele a) a fi cuprins de o slăbiciune fizică; b) a fi puternic copleșit de emoții. A bate din ~ (sau din ~oare) a porunci cu asprime; a se răsti. A fi (sau a sta) pe ~ de ducă a fi gata de plecare. Cu coada între ~oare (sau vine) înjosit; umilit. Unde-ți stau ~oarele acolo îți va sta și capul vei fi omorât. A boli (sau a duce boala) pe ~oare a suporta o boală fără a sta la pat. A pune pe ~oare a) a pune lucrurile la punct; b) a însănătoși un bolnav, îngrijindu-l. A gândi cu ~oarele a gândi alogic. A scrie cu ~oarele a scrie necaligrafic. A sta (sau a fi, a rămâne) pe ~oare a) a-și menține poziția, situația; b) a corespunde realității; a fi susținut de argumente trainice. A da din mâini și din ~oare a se strădui din răsputeri pentru a obține sau a soluționa ceva, pentru a salva o situație. A sta cu ~oarele în apă (rece) a medita mult și profund asupra unui lucru. A fi cu un ~ în groapă a ajunge la limita vieții; a fi foarte bătrân. A cădea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva a se ruga cu disperare de cineva. A călca (pe cineva) pe ~ a) a provoca cuiva o neplăcere; b) a da cuiva de înțeles. A cădea de pe (sau din) ~oare sau a nu se (mai) putea ține pe ~oare (sau a nu (mai) putea sta pe ~oare) a fi extrem de obosit. A pune (sau a așterne, a închina) ceva la ~oarele cuiva a dărui ceva în semn de venerație sau de supunere. A pune ~orul în prag a) a-și manifesta voința; b) a se opune categoric. A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare a mobiliza la realizarea unei acțiuni. A sta în ~oarele cuiva a stingheri; a împiedica acțiunile cuiva. A se topi (sau a se usca, a se pierde) pe (sau de pe, din) ~oare a slăbi tare, a se stinge din viață, văzând cu ochii. A trăi pe ~ mare a duce o viață luxoasă. A fi în ~oare a fi pregătit în permanență pentru acțiune. ~orul-caprei plantă erbacee de pădure cu tulpină erectă, ramificată, având frunze mari, alungite, zimțate, și flori albe, grupate într-o inflorescență umbeliformă. ~orul-cocoșului plantă erbacee cu tulpină erectă, având frunze tripartite și flori albe sau galbene. 2) Parte a unor obiecte care servește la susținerea acestora. ~orul scaunului. ~oarele dulapului. 3) Parte inferioară a unui deal sau a unui munte. 4) agr. Grămadă de snopi așezați în cruce. 5) (în trecut) Unitate de măsură a lungimii (egală cu aproximativ o treime dintr-un metru). 6) Unitate de măsură a versului (egală cu un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau lungi și scurte). /<lat. petiolus

PITRUCĂ s. v. butuc, pat, picior, scaun, strat, talpă.

POD s. 1. (CONSTR.) (înv.) punte. (~ peste o apă.) 2. pod mișcător v. bac; pod plutitor v. bac; pod umblător v. bac. 3. (CONSTR.) (înv. și reg.) podișor, (reg.) podei, podeț. (~ al casei.) 4. (TEHN.) (reg.) scaun, scăuniș, (Mold.) pomostină. (~ la osia carului.)

POSADĂ s. (TEHN.) schimbătoare, (reg.) cumpănă, punte, scaun, vârtej. (~ la pietrele morii.)

PROEDRU s.m. Nume dat fiecăruia dintre cei nouă cetățeni din Atena aleși prin tragere la sorți ca să prezideze adunările consiliului celor cinci sute și adunările populare. [Pron. pro-e-. / < gr. proedros, cf. pro – înainte, hedra – scaun].

PUF³, pufuri, s. n. Scaun scund, fără spătar, de formă cilindrică, capitonat sau făcut din material plastic umplut cu aer. – Din fr. pouf.

PUF³ ~uri n. Scaun jos, fără spetează, capitonat sau făcut dintr-un material plastic umplut cu aer. /<fr. pouf

puf (obiect de toaletă, scaun) s. n., pl. pufuri

pufuleț (obiect de toaletă, scaun) s. n., pl. pufulețe

pufușor (obiect de toaletă, scaun) s. n., pl. pufușoare

PUȚINTEL adj., adv. 1. adj., adv. (pop.) puținel. (Mai e ~ unt) 2. adv. nițeluș, (pop.) olecuță, (reg.) nițicuș. (Stai ~ pe scaun.)

RABATABIL, -Ă, rabatabili, -e, adj. (Despre un element de construcție, un organ de mașină etc.) Care se poate roti în jurul unei axe (orizontale). Scaun rabatabil. Masă rabatabilă. – Din fr. rabattable.

RĂCHITĂ ~e f. 1) Arbust cu ramuri lungi, subțiri și flexibile, cu frunze înguste și alungite, cu flori dispuse în amenți, care crește mai ales pe malul apelor. 2) Nuiele din acest arbore din care se împletesc diferite obiecte (coșuri, scaune etc.); mlajă; lozie. ◊ Când va face plopul pere și ~a micșunele niciodată. /<bulg., sb. rakita

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A scoate, a deplasa un corp din poziția lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazda cu plugul; p. ext. a ara. ♦ A întoarce (un recipient) cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. ◊ Expr. A răsturna pe gât = a bea repede, pe nerăsuflate. 2. Tranz. A culca la pământ, a prăvăli, a doborî. ♦ Tranz. și refl. (Despre oameni) A face să cadă sau a cădea dintr-un scaun, dintr-un fotoliu etc. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, a scoate dintr-un post de conducere, a da jos de la putere. ♦ A distruge o situație, o poziție, un plan, o concepție. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, cu spatele sprijinit de ceva; p. ext. a se culca. – Răs- + turna.

RĂSTURNAT, -Ă, răsturnați, -te, adj. Care se află cu susul în jos, invers decât este normal. ♦ Culcat, doborât. ♦ Culcat pe spate în mod neglijent într-un scaun, fotoliu etc. – V. răsturna.

RĂSTURNAT adj. 1. culcat, doborât, trântit. (Niște scaune ~.) 2. v. căzut. 3. prăbușit, prăvălit, surpat, (înv.) povârnit. (Mal ~.) 4. v. tolănit.

REZEMĂTOARE s. 1. v. reazem. 2. (TEHN.) (reg.) jug. (~ la piuă.) 3. (CONSTR.) balustradă, parapet, parmaclâc, pălimar, rampă, mână curentă, (rar) reazem, (Transilv. și Munt.) plimbă, (Transilv.) strajă, (înv.) parmac. (~ la o scara.) 4. spate, spătar, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.)

REZEMĂTOARE, rezemători, s. f. 1. Spătar, spetează (de scaun). ♦ Fiecare dintre părțile laterale ale unui scaun sau fotoliu, pe care se sprijină brațele. 2. Balustradă, parapet, rampă. [Var.: (reg.) răzimătoare s. f.] – Rezema + suf. -ătoare.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt; a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridica, (reg.) rădica vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

A RIDICA ridic 1. tranz. 1) A lua de jos. ~ o greutate. ◊ ~ mănușa a accepta o provocare. ~ paharul (sau cupa) a toasta. ~ ancora a porni în largul mării. 2) A trage în sus pe verticală; a înălța. ~ cortina. 3) (obiecte care acopera ceva) A lua, dând la o parte; a scoate, înlăturând. ~ capacul. ◊ A-și ~ pălăria a-și lua pălăria din cap pentru a saluta. 4) fig. (pedepse, stări de asediu etc.) A face să ia sfârșit; a suspenda. ◊ ~ ședința a declara o ședință închisă. ~ cuiva viața a omorî pe cineva. 5) (tabere, bivuacuri, cantonamente etc.) A deplasa de pe locul ocupat. ◊ ~ stâna a pleca cu turma la iernat. 6) (sume de bani) A primi în numerar. 7) pop. (persoane) A exila într-o regiune îndepărtată; a deporta. 8) (obiecte aplecate sau culcate) A pune în poziție verticală; a așeza să stea drept. ~ un stâlp. 9) (persoane) A ajuta să se scoale. ~ un copil. 10) (colectivități) A atrage într-o acțiune de interes comun; a mobiliza. 11) (clădiri, case, monumente etc.) A făuri prin lucrări de construcție; a înălța; a dura; a clădi; a construi; a zidi; a edifica. 12) A face să apară. ~ probleme. 13) A parcurge de jos până sus; a urca; a sui. ~ un deal. 14) A face să crească cantitativ și calitativ; a urca; a sui. ~ productivitatea muncii. ◊ ~ prețul a scumpi marfa. ~ la putere a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori, de câte ori arată exponentul. ~ la pătrat a înmulți un număr cu el însuși. 15) A face să se ridice. ◊ ~ din cenușă (sau din ruine) a reconstrui ceea ce a fost distrus. ~ moralul a încuraja. ~ (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) a lăuda foarte mult pe cineva. ~ în scaun a face domnitor. 16) (în îmbinări stabile): A(-și) ~ ochii (sau privirea) a îndrepta privirea spre cineva sau spre ceva (care se află mai sus). ~ capul a) a-și reveni după o situație grea; b) a se arăta dârz. A(-și) ~ nasul a deveni îngâmfat. ~ mâna a) a lovi sau a încerca să lovească cu mâna; b) a cere cuvântul. ~ mâinile a se preda. ~ glasul (sau tonul) a) a vorbi aspru; b) a protesta. 2. intranz.: ~ din umeri a-și manifesta nedumerirea sau indiferența. /<lat. eradicare

RIDICARE s. 1. ridicat, săltare, săltat, suire, suit, urcare, urcat. (~ sacului în căruță.) 2. culegere, cules, ridicat, strângere, strâns. (~ unei hârtii de jos.) 3. sculare, sculat. (~ de pe scaun.) 4. v. arestare. 5. v. înălțare. 6. v. cățărare. 7. v. ascensiune. 8. înălțare, suire, suit, urcare, urcat. (~ în văzduh.) 9. (BIS.) înălțare, (pop.) ispas, (înv.) văznesenie. (~ la cer a lui Isus.) 10. îndepărtare, înlăturare, ridicat. (~ unui colț din văl.) 11. v. suflecare. 12. v. risipire. 13. v. creștere. 14. v. construire. 15. v. încasare. 16. v. însănătoșire. 17. v. majorare. 18. creștere, mărire, suire, urcare. (~ temperaturii cuiva.) 19. v. înălțare. 20. avansare, înaintare, înălțare, v. promovare. 21. creștere, mărire, sporire. (~ nivelului de trai.) 22. (CONSTR.) v. releveu.

SCAMNIE s. v. scaun.

SCARĂ s. 1. (înv.) scală. (Se suie pe ~.) 2. v. treaptă. 3. peron. (Trăsura a tras la ~.) 4. (TEHN.) scară rulantă = escalator. 5. (TEHN.) (reg.) scaun, ursoaie. (~ la coșul morii.) 6. scală. (~ unui aparat de radio.) 7. (MUZ.) (înv.) scală. 8. ierarhie, nivel, rang, stare, strat, treaptă. (~ socială.) 9. (BOT.) scara-doamnei (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-domnului; scara-domnului (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-doamnei.

scaun s. n., pl. scaune

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

SCAUN s. 1. (prin Ban.) scamnie. (S-a așezat pe ~.) 2. (TEHN.) scăunoaie. (~ al dulgherului.) 3. (TEHN.) cal. (~ la scăunoaie.) 4. (TEHN.) scaun de cioplit = bedreag, butuc. (~ al rotarului.) 5. (TEHN.) butuc, pat, picior, strat, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.) 6. (TEHN.) bătător, strat, trup. (~ la meliță.) 7. butuc, trunchi. (~ de măcelărie.) 8. (MUZ.) căluș, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.)

SCAUN s. v. abator, capitală, cățel, cocleț, consiliu, cordenci, defecare, defecație, divan, domnie, excrement, fecale, ieșire, judecătorie, măcelărie, năsălie, oplean, patru, pod, posadă, purgație, scară, schimbătoare, sfat, tribunal, tron.

SCAUN ~e n. 1) Mobilă cu patru picioare, cu sau fără spetează, pe care poate ședea o singură persoană. ◊ ~ electric dispozitiv folosit pentru electrocutarea unor condamnați la moarte. ~ de tortură dispozitiv care servea, în trecut, la imobilizarea celui supus torturilor. ~ de judecată (sau al judecății) se spunea în trecut unei instanțe judecătorești. Cu ~ la cap înțelept. A sta între două ~e a ocupa o poziție nesigură. 2) pop. Bancă (cu spetează sau fără) pe care se pot așeza mai multe persoane. 3) înv. Simbol al puterii unui suveran; tron. ◊ A ridica, a înălța, a pune (sau a se urca, a veni) în ~ a (se) face domn. A se coborî din ~ a abdica. 4) înv. Reședință a unui monarh. ◊ Cetate de ~ capitală. Sfântul ~, ~ul pontifical (sau apostolic) reședința papei; papalitate. 5) Materiile fecale eliminate de cineva. 6) Schelet de lemn destinat pentru a susține un acoperiș. 7) Parte componentă, menită să susțină ceva. ~ul spicului. 8) Placă mică de lemn care servește ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcuș; căluș. /<lat. scamnum

SCAUN DE ÎNSPIȚAT s. v. cobilă.

SCAUN DE SPIȚE s. v. cobilă.

SCAUNUL s. art. v. casiopeea.

Scaunul apostolic s. pr. n. + adj.

SCAUNUL-CUCULUI s. v. garoafă.

SCAUNUL DE DINAINTE s. v. gresie, perinoc.

scaunul-Domnului (bot.) s. n.

SCAUNUL-DOMNULUI s. v. brumărea.

Scaunul-lui-Dumnezeu (astron.) s. pr. n.

SCAUNUL-LUI-DUMNEZEU s. v. cuișoare.

Scaunul pontifical s. pr. n. + adj.

SCAUNUL-POPII s. v. arșinic.

SCĂUNAȘ, (1) scăunașe, s. n., (2) scăunași, s. m. 1. S. n. Scăunel. 2. S. m. (Înv.) Negustor de vite sau de cereale; colector (de produse alimentare); comisionar (al unui negustor). [Pr.: scă-u- – Var.: (reg., 1) scăuieș s. n.] – Scaun + suf. -aș.

SCĂUNEL, scăunele, s. n. Diminutiv al lui scaun; scăunaș. [Pr.: scă-u-] – Scaun + suf. -el.

SCĂUNOAIE, scăunoaie, s. f. Unealtă a dulgherului sau a dogarului, constând dintr-o bancă pe care lucrătorul șade călare, pentru a putea apăsa cu piciorul pe pedala care fixează lemnul de cioplit. [Pr.: scă-u-] – Scaun + suf. -oaie.

SCĂUNOAIE s. (TEHN.) scaun. (~ a dulgherului.)

SCHIF, schifuri, s. n. 1. Ambarcație sportivă foarte lungă, îngustă și ușoară, cu rame lungi și ușoare și cu scaune mobile. 2. Probă sportivă care se practică cu schiful (1). – Din fr., engl. skiff.

A SE SCULA mă scol intranz. 1) A trece de la o stare de somn la cea de veghe; a se trezi; a se deștepta. ~ la ora șapte. ◊ ~ din morți a învia. 2) A lua poziție verticală; a se ridica în picioare. ~ de pe scaun. ◊ ~ din pat (sau după o boală) a se însănătoși. /<lat. excubulare

SCULARE s. 1. v. trezire. 2. înviere, (înv.) sculat, sculătoare, sculătură. (~ din morți.) 3. ridicare, sculat. (~ de pe scaun.)

SCUTER, scutere, s. n. Tip de motocicletă ușoară, cu roți mici, cu motorul așezat, de obicei, sub șaua conducătorului, permițând acestuia să stea într-o poziție comodă (ca pe scaun), și care poate transporta una sau două persoane. – Din engl., fr. scooter.

SCUTER ~e n. Vehicul ușor, asemănător motocicletei, dar cu roți mai mici și cadrul deschis, pe care se stă ca pe scaun. /<fr., engl. scooter

SCUTER s.n. Tip de motocicletă ușoară, cu roți mici și cadrul deschis, pe care conducătorul stă ca pe un scaun. [Scris și scooter. / < fr., engl. scooter].

SFAT s. 1. îndemn, îndrumare, învățătură, povață, povățuire, vorbă, (pop.) învăț, (înv.) consiliu, cuget, dăscălie, gând, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat toate ~urile.) 2. v. recomandare. 3. v. adunare. 4. (IST.) consiliu, divan, (înv.) scaun, tănaci. (~ domnesc.) 5. (IST.; în Roma antică) sfatul bătrânilor = senat. 6. v. taifas. 7. consiliu, primărie, (înv.) vornicie. (S-a dus la ~ pentru o adeverință.)

Sfântul Scaun adj. + s. n.

SFERDECEL, sferdecei, s. m. (Reg.) Fiecare dintre cei doi drugi de dedesubt de la scaunul căruței. – Et. nec.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești: liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcările, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fără bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

SPATĂ¹ spete f. 1) (la om) Os lat triunghiular, care constituie partea posterioară a articulației umărului; omoplat. 2) Porțiune a corpului din regiunea acestui os. * Lat în spete spătos, robust. ~a-dracului varietate de ferigă cu frunze foarte dințate. 3) (la animale) Os lat care se află în partea de sus a membrelor anterioare. 4) Parte a corpului din regiunea respectivă. 5) rar Spetează a scaunului. /<lat. spatha

SPATĂ, (I, III) spate, (II) spete, s. f. I. Piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. ♦ Bețișor peste care se petrec ochiurile când se împletește o rețea sau o plasă. II. 1. Porțiune a scapulei care susține articulația umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. ◊ Loc. adj. Lat în spete = cu umerii largi, spătos, voinic. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 2. (Reg.) Spătarul scaunului. III. (Înv.) Sabie cu lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri. – Lat. spatha.

SPATE s. 1. spinare, (pop.) spată, (reg.) șa, (înv. și fam.) cârcă. (A lua ceva în ~.) 2. rezemătoare, spătar, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.) 3. dos. (În ~le casei.) 4. dos, fund. (În ~le curții.)

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

SPĂTAR¹ ~e n. 1) Parte mai înaltă a unui scaun sau a unui fotoliu de care își sprijină spatele persoana ce stă pe ele; spetează; rezemătoare. 2) Parte a hamului care se așază pe spatele calului. /spate + suf. ~ar

SPĂTAR s. 1. rezemătoare, spate, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.) 2*. (reg.) spate. (~ la o stână.)

SPĂTAR¹, spătare, s. n. Spetează a unui scaun. – Din spată² + suf. -ar.

SPĂTAR¹, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.

SPETEAZĂ, speteze, s. f. 1. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., de care își reazemă spatele cel care șade; spătar¹, rezemătoare. 2. Bucată de scândură îngustă care servește ca element de sprijin sau de legătură între diverse părți ale unei construcții sau ale unui obiect: a) fiecare dintre aripile morii de vânt; b) fiecare dintre stinghiile care unesc obezile de la roata morii de apă; c) fiecare dintre piesele de lemn care leagă carâmbii loitrelor de la car; d) bucată de lemn care unește cele două coarne ale plugului; e) scândură cu care se ridică firele de urzeală când se țese cu alesături; f) fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor la războiul de țesut; g) fiecare dintre scândurelele care alcătuiesc scheletul zmeului cu care se joacă copiii și care se fixează pe o coală de hârtie; h) fiecare dintre stinghiile care alcătuiesc scheletul stelei cu care colindă copiii și pe care se fixează hârtia și ornamentele. – Spată + suf. -ează.

SPETEAZĂ ~eze f. 1) Parte mai înaltă a unui scaun, a unui fotoliu sau a unei mobile pentru șezut, de care se reazemă cu spatele cel care șade; spătar; răzemătoare. 2) Fiecare dintre aripile unei mori de vânt. 3) Stinghie de lemn având diferite întrebuințări. ~eaza carului. /spată + suf. ~ează

SPIDER s.n. Loc amenajat într-un automobil de sport, în spatele scaunelor, pentru a plasa bagaje sau, eventual, pasageri. [< fr. spider].

STAL ~uri n. rar 1) Scaun separat și numerotat de la parterul unei săli de teatru. 2) Parte a unei săli de spectacol unde sunt instalate astfel de scaune. /<fr. stalle

STAL, staluri, s. n. Scaun numerotat situat la parterul unei săli de spectacole, în spatele fotoliilor; p. ext. parte a sălii de spectacole unde se găsesc astfel de scaune. – Din fr. stalle.

STÂRCIOG s. v. butuc, fus, pat, picior, scaun, strat, talpă.

STRANĂ, strane, s. f. 1. Fiecare dintre scaunele așezate, în Biserica ortodoxă, la dreapta și la stânga iconostasului, de-a lungul pereților naosului, pe care stau în timpul slujbei credincioșii. 2. Parte destinată cântăreților într-o biserică, unde se află de obicei și un pupitru pentru cărți. – Din sl. strana.

STRANĂ ~e f. (în bisericile ortodoxe) 1) Rând de scaune de-a lungul pereților, pe care stau credincioșii în timpul slujbei religioase. 2) Loc destinat pentru cântăreți. [G.-D. stranei] /<sl. strana

STRAPONTINĂ ~e f. Scaun fără spetează, care se poate ridica și lăsa în jos, instalat suplimentar (într-o sală de spectacole, în tren, în trăsură etc.). [G.-D. strapontinei] /<fr. strapontin, it. strapuntino

STRAPONTINĂ, strapontine, s. f. Scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de alt scaun alăturat, folosit într-o sală de spectacole, pe culoarul unui tren, în trăsură, în autobuz etc. [ Var.: strapontin s. n.] – Din fr. strapontin.

STRAT s. 1. brazdă, răzor, (rar) postată, (înv. și reg.) tablă. (~ de flori, de legume.) 2. pătură, (rar) pală. (~ de roci.) 3. (GEOL.) orizont. (~ bazaltic.) 4. v. pânză. (~ freatic.) 5. pat. (~ de frunze, de nisip.) 6. perdea. (Un ~ gros de fum.) 7. categorie, pătură, treaptă. (~ social.) 8. v. ierarhie. 9. (TEHN.) butuc, pat, picior, scaun, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.) 10. (TEHN.) bătător, scaun, trup. (~ la meliță.) 11. (BIS.) strat de rusalii = todorusale (pl.), (reg.) todoruse (pl.), sfredelul rusaliilor. (~ se serbează cu 24 de zile înainte de rusalii.)

SUI, sui, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal; a (se) urca. ◊ Tranz. Suim coasta muntelui. ♦ Fig. A înainta, a avansa, a ajunge până la... 2. Refl., tranz. și intranz. A (se) așeza pe ceva ridicat; a (se) urca, a (se) cățăra. ◊ Expr. A (se) sui călare (pe cal sau în șa) = a încăleca. A (se) sui sau a (se) urca pe tron (sau pe scaun) = (despre împărați, regi, domnitori) a ajunge sau a face pe cineva să ajungă la domnie, a prelua sau a da cuiva domnia. (Refl.) A (i) se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpânire pe cineva. 3. Refl. A se înălța, a se ridica (în văzduh). ◊ Expr. A i se sui (cuiva) sângele în obraz = a se înroși la față (de mânie, de rușine), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngâmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în cap) = a se ameți de băutură, a se îmbăta. A i se sui părul în vârful capului = a se speria, a se îngrozi, a se înspăimânta. 4. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A crește, a se urca, a se mări, a se ridica. ◊ Expr. A se sui (până) la... = a ajunge (până) la... ♦ Tranz. A face să crească, să sporească. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cântăreți) A intona note din ce în ce mai înalte; a ridica. – Lat. subire.

ȘA, șei f. 1) Piesă de harnașament confecționată din piele, care se fixează pe spinarea calului (sau a altor animale), servind pentru șederea comodă a călărețului. ◊ A pune ~ua pe cineva a impune cuiva propria voință. A se ține tare în ~ a fi stăpân pe situație; a fi sigur de ceva. 2) Scaunul bicicletei sau al motocicletei. 3) Os din spinarea găinii. ◊ ~ua turcească scobitură în osul sfenoid, în care se află glanda hipofiză. 4) Formă de relief reprezentând o depresiune între crestele unui lanț muntos, servind adesea și ca trecătoare. [Art. șaua; G.-D. șeii] /<lat. sella

ȘEZLONG, șezlonguri, s. n. Scaun pliabil pe al cărui schelet de lemn sau de metal este montată o pânză și al cărui spătar mobil se poate înclina după preferință. – Din fr. chaise-longue.

ȘEZLONG ~uri n. Scaun ușor și pliabil, constând dintr-o bucată de pânză fixată pe un schelet de lemn sau de metal. /<fr. chaise-longue

TABURET ~e n. 1) Scaun mic, fără spătar și fără brațe. 2) Scaun rotund, fără spetează, folosit pentru a sta la pian. /<fr. tabouret

TABURET, taburete, s. n. Scăunel rotund sau pătrat, fără spătar. ♦ Spec. Scăunel fără spătar, prevăzut cu un dispozitiv de înălțare și de coborâre, pe care stă cineva când cântă la pian. ♦ Spec. Scăunel foarte scund, pe care își poate ține picioarele o persoană care stă pe scaun. – Din fr. tabouret.

TAHT, tahturi, s. n. (Înv.) 1. Reședință a unei subprefecturi sau a altei administrații locale. 2. Stație de poștă; poștă. 3. Tron împărătesc; scaun domnesc. [Var.: tact, taft s. n.] – Din tc. taht.

TAHT ~uri n. înv. 1) Reședință a unei administrații locale. 2) Han unde călătorii își schimbau caii; stație de poștă. 3) Scaun domnesc. /<turc. taht

TALPĂ s. 1. (ANAT.) plantă, (prin Transilv.) tablă. (~ a piciorului.) 2. (CONSTR.) tălpoi, (reg.) subtoi, (prin Olt. și Ban.) bălvan, (prin Transilv., nordul Munt., nordul Olt. și Dobr.) temei. (~ casei.) 3. (TEHN.) tălpig, (rar) patină (pop.) fălcea, (reg.) tălpeț, (Olt. și Munt.) plaz. (~ la sanie.) 4. (TEHN.) colac. (~ la o roată.) 5. (TEHN.; la pl.) butuci (pl.), plazuri (pl.), (reg.) craci (pl.), drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 6. v. butuc. 7. (TEHN.) călcător, (pop.) tălpigă. (~ la scaunul dogarului.) 8. (TEHN.) (reg.) pod. (~ la joagăr.) 9. v. plaz. 10. v. grindei. 11. (BOT.) talpa-gâștei (Leonurus cardiaca) = (reg.) apucătoare, cătușniță, cervană, somnișor, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, coada-leului, creasta-cocoșului, iarba-cășunăturii, iarbă-de-dat, iarbă-flocoasă, laba-lupului; talpa-lupului (Cheiturus marubiastrum) = (reg.) poala-Sfintei-Mării; talpa-ursului = a) (Acanthus longifolius) (reg.) matrună, pălămidă, brânca-ursului; b) (Heracleum palmatum) plăcinta-porcului.

TĂLPIG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ♦ Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpic s. m. și n., tălpică s. f.] – Talpă + suf. -ig.

TELESCAUN, telescaune, s. n. 1. Teleferic amenajat cu un fel de scaune pentru transportul persoanelor. 2. Scaun suspendat prin bare fixate pe cablu la intervale egale. – Tele- + scaun.

TELESCAUN ~e n. Teleferic cu scaune suspendate de un cablu. [Sil. -le-sca-un] /<fr. télésiege

TETIERĂ ~e f. Piesă accesorie a unui fotoliu sau scaun pe care se sprijină capul. /<fr. têtiére

TETIERĂ, tetiere, s. f. Piesă accesorie a unui fotoliu sau scaun pe care se sprijină capul. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. têtière.

TREPIED ~e n. 1) Scaun fără spetează, cu trei picioare. 2) Suport cu trei picioare. [Sil. -pi-ed; Pl. și trepieduri] /<fr. trépied

TREPIED, trepiede, s. n. Scaun, suport sau stativ cu trei picioare. [Pr.: -pi-ed. – Pl. și: trepieduri] – Din fr. trépied.

TREPIED s.n. Scaun, suport cu trei picioare, de metal sau de lemn. [Pron. -pi-ed, pl. -de, -duri, var. tripied s.n. / < fr. trépied, cf. lat. tres – trei, pes – picior].

TRIBUNAL s. (JUR.) (înv.) pretoriu, scaun, (rusism înv.) presustvie, (înv., în Transilv.) tabulă.

TRIPOD s.n. 1. (Ant.) Scaun de bronz cu trei picioare, frumos arcuite, pe care ședea sibila în timpul oracolelor din templul de la Delfi, închinat zeului Apolo. ♦ Trepied. 2. (Mar.) Macara alcătuită din trei picioare reunite la partea de sus. [< fr. tripode].

TRON s. (înv.) scaun, taht. (Domnitorul avea un ~ aurit.)

TRON¹, tronuri, s. n. Scaun, jeț (sculptat și împodobit) pe care stau monarhii la ceremonii; p. ext. simbol al domniei. ◊ Expr. A se urca (sau a se sui) pe tron = a ocupa domnia, a fi încoronat ca monarh. ♦ Fig. Puterea suverană a monarhilor; domnie. ♦ Scaun, jeț special pe care stau prelații (sau suveranii) în timpul unor ceremonii religioase. – Din fr. trône.

TRUNCHI s. 1. (BOT.) tulpină, (înv. și reg.) steblă. (~ de copac.) 2. v. butuc. 3. butuc, scaun. (~ de măcelărie.) 4. v. corp. 5. (ANAT.) talie. (Grâul îi ajungea până la ~.) 6. v. tors. 7. (GEOM.) trunchi de con = (rar) troncon.

URCA, urc, vb. I. 1. Refl., intranz. și tranz. A (se) deplasa dintr-un loc situat mai jos către unul situat mai sus; a (se) sui. ♦ Intranz. (Despre drumuri) A fi înclinat în pantă suitoare. ♦ Intranz. și refl. (Despre plante) A se prinde (cu ajutorul unor organe speciale) de un suport, de ziduri etc., ridicându-se vertical; a se cățăra. 2. Refl., intranz. și tranz. A (se) sui și a (se) așeza pe ceva mai ridicat. ◊ Expr. (Refl. și tranz.) A (se) urca pe tron sau pe (ori în) scaunul împărăției = a începe să domnească sau a învesti în funcția de suveran. 3. Refl., intranz. și tranz. A (se) ridica (până la o înălțime oarecare); a (se) înălța (în văzduh). ◊ Expr. (Refl.) A i se urca cuiva băutura la cap = a se îmbăta. A i se urca la cap = a deveni încrezut, înfumurat. 4. Refl. și intranz. (Despre temperatură, presiune atmosferică; p. ext. despre termometre sau barometre) A avea ori a indica valori mai mari în comparație cu cele obișnuite sau anterioare. ♦ Intranz. (Fiz.; despre mărimi scalare) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica la..., a se mări. ◊ Tranz. A urca prețurile. 6. Refl. (Despre voce, glas sau ton; p. ext. despre cântece) A se ridica de la un registru mai profund la unul mai înalt. ◊ Tranz. A urca tonul. 7. Refl. și intranz. A merge îndărăt în timp până la..., a exista, a data din... – Probabil lat. *oricare (= oriri).

XISMĂ s.f. (Med.) Bucăți de membrane în scaune diareice. [< fr. xysme, cf. gr. xysma – rezultat prin răzuire].

XISMĂ s. f. (Med.) Bucăți de membrane în scaune diareice. (din fr. xysme)