SALCIE¹, sălcii, s. f. Numele mai multor specii de arbori și de arbuști cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate și cu flori galbene-verzui dispuse în mâțișori, care cresc la marginea apelor (Salix); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ◊ Salcie pletoasă (sau plângătoare) = varietate de salcie¹ cu ramuri foarte lungi, flexibile și plecate în jos (Salix babylonica). [Pl. și: salcii. – Var.: salce s. f.] – Lat. salix, -icis.

LOZIE s. v. salcie, salcie pletoasă, salcie plângătoare.

RĂCHITĂ s. v. iov, salcie, salcie, pletoasă, salcie, plângătoare, zălog.

RĂCHIȚICĂ s. v. lozie, mlajă, răchită roșie, răscoage, salcie pletoasă, salcie plângătoare.

SALCIE s. (BOT.) 1. (Salix alba) (reg.) lozie, răchită. 2. (Salix viminalis) lozie, mlajă, răchită, răchițică, (reg.) străvăț. 3. (Salix cinerea) zălog, (reg.) iovă, loză, răchită. 4. salcie pletoasă (Salix babylonica) = salcie plângătoare, (reg.) lozie, răchită, răchițică; salcie plângătoare (Salix babylonica) = salcie pletoasă, (reg.) lozie, răchită, răchițică.

pletós, -oásă adj. (d. plete). Cu plete (marĭ): un poet pletos. Salcie pletoasă, cu crăngile atîrnătoare. V. salcie.

plîngătór, -oáre adj. Care plînge saŭ par’că plînge: glas plîngător, ochĭ plîngătorĭ. Salcie plîngătoare (fr. saule pleureur), barb. îld. „salcie pletoasă”.

1) sálcie f., pl. sălciĭ și salce (Trans.), pl. sălcĭ (lat. salix, sálicis, d. vgr. selike, un fel de teĭ, d. selisso, răsucesc, pin aluzie la flexibilitate, ca și mlajă, mlădiță, mlădios; it. salcio, pv. sautz, sauze, vfr. sauz, nfr. saux, sp. salce, sauce, sauz și sarga). Un copac cu ramurĭ lungĭ, supțirĭ și flexibile, cu frunzele lanceolate verzĭ pe față și albicĭoase pe dos și care crește pin locurĭ umede și pe malurile apelor (salix). Ajunge pînă la o înălțime de 20 de metrĭ și are o mulțime de varietățĭ. (V. ĭovă, iozie, mlajă; răchită). Din ramurile eĭ se fac coșurĭ (panere) și alte împletiturĭ. Salcie pletoasă (fals plîngătoare, după fr. pleureur), salcie cu ramurile foarte lungĭ și lăsate în jos, plantată de ordinar pe la morminte din cauza aspectuluĭ eĭ trist (salix babylonica). Prov. Nicĭ salcia pom, nicĭ mojicu om saŭ nicĭ din salce lemn de bute, nicĭ din mojic om de frunte, din mojic nu poțĭ face om de omenie. – În Mold. Olt. și salcă (ca falcă, nucă).

pletos a. 1. cu plete mari: mii capete pletoase¹ EM. 2. cu crăcile atârnătoare: salcie pletoasă.^[1]

salcie f. arbust cu flori galbene-verzui, crește în locuri umede (Salix); salcie pletoasă, ale cării ramuri, lungi și mlădioase, atârnă până la pământ, se cultivă prin parcuri și cimitire (Salyx babylonica). [Și salce = lat. SALICEM; forma Tr. salcă e abstrasă din pl. sălci (cf. falcă)].

ARȚAR, arțari, s. m. Arbore înrudit cu paltinul și cu jugastrul, cu lemnul alb și tare și cu frunze caracteristice, late; crește prin regiunile muntoase, dar se cultivă adesea și ca plantă ornamentală (Acer platanoides). Ca o fantomă neagră, un arțar își răsucește brațe chinuite. CAZIMIR, L. U. 19. Pe cărare, sub arțari, Mă-ntîlnii cu doi tîlhari. NECULUȚĂ, Ț. D. 36. Salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioși, arțarii cu pojghițe roșii, carpenii stufoși... cresc amestecați. ODOBESCU, S. X 147.

BUCOLIC, -Ă, bucolici, -e, adj. Privitor la viața (idealizată) de la țară; pastoral, idilic. Poezie bucolică. ▭ Seara, precedați... de dangătul metalic al tălăngilor, răspîndind deasupra munților calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. BOGZA, C. O. 71. Bucolica undă adoarme în tihna de sălcii pletoase. MACEDONSKI, O. I 79.

CERCURELE s. n. pl. Cerculețe. Peste apa limpede ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. Frunze galbene cad din cînd în cînd, însemnind pe luciu puncte și cercurele. SADOVEANU, O. III 242. La Galați... se ducea Lăsînd... Pe luciul apelor Vălurele ușurele Și vîrteje-n cercurele. ALECSANDRI, P. P. 136.

CÎND adv. I. (în propoziții interogative, adesea în legătură cu o prepoziție) în ce moment? În care timp? Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. ◊ (Precedat de prepoziții) Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă? CREANGĂ, P. 253. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, P. A. 82. ◊ Loc. adv. Cînd și cînd = (fără să definească precis momentul acțiunii) cîteodată, uneori. Cînd și cînd acel vînt purta șuvoaie de ploi. SADOVEANU, M. C. 51. Cînd și cînd un cîine urlă Ca din surlă. TOPÎRCEANU, P. O. 24. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. Un tunet, cînd și cînd, în depărtare încearc-o gamă, ca un bariton. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 16. Printre papuri, cînd și. cînd, El aude triste șoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. Din cînd în cînd = din timp în timp. Din cînd în cînd... un pustnic vine pe la ele. ISPIRESCU, L. 29. Asculta ce spun și numai pufnea de rîs din cînd în cînd. CREANGĂ, P. 79. Din cînd în cînd și foarte rar se auzea pe pod durui tul unei călește. NEGRUZZI, S. I 15. ◊ (învechit) Cînd de cînd = în tot momentul, din clipă în clipă, gata-gata, aproape (să... ), pe punctul de a... cît p-aci. Cînd de cînd era să-l și ajungă cu paloșul. BĂLCESCU, O. II 93. Că-i dușmanul lîngă mine Cu două pistoale pline, Cînd de cînd să deie-n mine. ALECSANDRI, P. P. 343. (Corelativ) Cînd... cînd... = (arătînd o alternare și o succesiune) cîteodată..., altădată; ba... ba...; uneori... alteori... Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Cînd o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară. ALECSANDRI, P. A. 124. Prind cocoșii a cînta... Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Nici-cînd = niciodată. II. (Cu valoare de conjuncție) 1. (Introduce o propoziție temporală) a) în momentul în care. Cînd trec, Lina s-ascunde. COȘBUC, P. I 49. Cînd era să treacă fiică-sa, [împăratul] deodată ieși de sub acel pod. ISPIRESCU, L. 13. Toată nobilimea era la biserică, cînd am intrat. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe cînd = în timpul în care, în timp ce. Luceai atît de vie, Pe cînd eram în lume tu singură și eu. ALECSANDRI, P. A. 62. De cînd = din timpul sau momentul în care... Mai mîncat-ai sălăți de aceste, de cînd ești? CREANGĂ, P. 210. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi? CREANGĂ, P. 23. De cînd căzu un trăsnet. în dom... de-atunci... el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. De pe cînd = din vremea în care... Pînă cînd= pînă în timpul în care..., atîta cît... Ulciorul merge la fintînă numai pînă cînd i se rupe toarta. (De) cînd cu... D-ta ne-ai făcut binele cel mare cînd cu dihonia cea de taur. RETEGANUL, P. IV 52. IV b) După ce. Cînd s-a pierdut din ochi voi să se ridice. COȘBUC, P. I 231. A scăpat de mine, căci am dat în urma lui tîrziu, tocmai cînd se dusese. CREANGĂ, P. 145. c) Înainte de (a)..., pînă (a) nu... Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînt.a slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. d) (Cu nuanță concesivă) Deși, cu toate că; în vreme ce. Cînd altuia i-ar părea atît de bine, ție nici nu-ți pasă. e) (Indică legătura neașteptată între două acțiuni) Și (deodată). Ajunseră cu norocire la țărm, cînd, ce să vezi? ISPIRESCU, L. 25. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrr! cade copacul peste car. CREANGĂ, P. 23. ◊ (Cu elipsa verbului) Cînd prin dreptul podului, numai iaca și ursul. CREANGĂ, P. 187. Cînd la Olt, Oltu-i umflat., Că la munte l-a plouat. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Exprimînd surprindere în fața unui eveniment neașteptat; în expr.) Cînd colo v. colo. Cînd la o adică, nu-i nimica v. adică. 2. (Introduce o propoziție relativă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul cînd se dă de mîncare. ISPIRESCU, L. 7. Ah! unde-i vremea ceea cînd eu cercam un vad Să ies la lumea, largă... EMINESCU, O. I 92. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A (nu) avea cînd să... = a (nu) avea timp, a (nu) avea vreme să... N-am avut cînd să trec pe la tine. 4. (Introduce o propoziție cauzală, avînd o puternică nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, o dată ce. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. 4. (Introduce o propoziție condițională, uneori cu o nuanță temporală) Dacă, de. Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea și nemișcarea și. robia. MACEDONSKI, O. I 149. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Ca și cînd = (introduce o propoziție comparativă- condițională) parcă. Se uita lung la nevasta învățătorului, ca. și cînd atunci ar fi văzut-o prima oară. DUMITRIU, N. 129. Picioarele nu se mai mișcară, ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi cînd să viu.

JUGASTRU, jugaștri și jugastri, s. m. Arbore cu lemnul alb și tare, cu scoarța roșiatică și cu frunze palmate, care crește în regiunile de cîmpie și de dealuri joase (Acer campestre). Mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36. O văz fugind prin codrul cel verde-ntre jugaștri. CARAGIALE, O. III 113. Acolo salcia pletoasă, socul mirositor... salba moale și teii cresc amestecați cu falnicii jugaștri, cu plopi nalți și subțiri, cu anini ușurei. ODOBESCU, S. I 147.

ÎMPLETI, împletesc, vb. IV. 1. Tranz. A reuni, a împreuna mai multe fire, jurubițe etc. încrucișîndu-le după un sistem anumit pentru a forma un tot. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui. CREANGĂ, P. 107. (Fig.) Deasupra casei un cocor Își împletise cuiburi de lumină. D. BOTEZ, P. O. 134. ◊ Refl. pas. Cercînd ca să vadă de putea să se toarcă sau să se împletească ca inul, au văzut că cercarea lui era nemerită. DRĂGHICI, R. 52. ◊ Refl. Fig. Carnea și sîngele oamenilor se împletesc cu fierul mașinilor, formînd împreună o singură gigantică mașinărie pentru extras cărbunii. BOGZA, V. J. 175. 2. Tranz. A lucra diferite obiecte (o plasă, o dantelă, ciorapi etc.) din fire răsucite sau toarse, dispunîndu-le într-un anumit fel. A împleti mănuși. ▭ Avea un comănac sur de lînă împletită cu iglița. SADOVEANU, N. P. 84. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Dumitru, în dreptul șopronului, a adormit peste un năvod la care împletea. DAVIDOGLU, O. 15. ♦ A confecționa diferite obiecte din nuiele, flori, papură, paie, mlădițe etc. încrucișate după un sistem anumit. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. EMINESCU, O. I 216. Iute, iute, copilițe, o ghirlandă-mi împletiți. BOLINTINEANU, O. 319. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te-apuc cu mîna, Să-mpletesc cununa. ANT. LIT. POP. I 161. ◊ Refl. Fig. Nouri vineți... Se-mpletesc într-o cunună. ALECSANDRI, P. II 123. ♦ (Cu schimbarea complementului) A împodobi cu cununi, ghirlande sau ornamente de flori. Acolo... subt via înflorită, A căria mlădițe cu mirți se mărită Și fruntea și-o-mpletește c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. ♦ A forma (colaci) din fîșii de aluat răsucite sau îmbinate în diverse feluri. Suflecă mînice largi Și-mpletește la colaci. ALECSANDRI, P. P. 97. 3. Tranz. (Cu privire la păr) A lega în cozi. Mînile-i mici, ca doi crini albi, încearcă În van a împleti părul de aur. EMINESCU, O. IV 107. Dragă, să te veselești Si cu flori cosița să ți-o împletești. BOLINTINEANU, O. 39. Păru-n flori și-l împletește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Expr. A împleti cosiță albă v. cosiță. 4. Refl. Fig. A se încrucișa, a se întretăia (unul cu altul). Glasul ei de argint se împletea cu glasul lui de aramă. GALACTION, O. I 214. Glasurile se împleteau, se încurcau și se întreceau. REBREANU, R. II 39. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. 5. Intranz. (Neobișnuit, în expr.) A împleti din picioare = a mișca repede din picioare, a dansa. Mata știi să împletești din picioare? ALECSANDRI, T. 446. 6. Tranz. Fig. (Învechit) A urzi, a unelti. Lisandru... împletea un meșteșug ascuns, volnicia patriei să strice. ARHIVA R. I 161.

NISIPIT, -Ă, nisipiți, -te, adj. Acoperit cu nisip; nisipos. Apa limpede s-a adunat într-o albie mai largă, săpată, prunduită, nisipită și peste apa limpede ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. SADOVEANU, O. III 242. – Variantă: (regional) năsipit,-ă (ALECSANDRI, P. III 362) adj.

PLECAT², -Ă, plecați, -te, adj. 1. Îndreptat în jos, aplecat. Ion umbla cu capul gol în ploaie, cu fruntea plecată, pe gînduri. DUMITRIU, N. 156. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate. SADOVEANU, O. I 73. Se întoarse printre spinii șesului, cu capul plecat, retezînd din mers, cu nuiaua, vîrful fraged al ierburilor. C. PETRESCU, S. 38. ♦ Înclinat, îndoit, încovoiat. Sub arțar, plecat moșneagul Șade cu luleaua-n gură. IOSIF, V. 46. Vino-n codru, la izvorul Care tremură pe prund. Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. La Focșani între hotară, Este-un bordei cam plecat, De copaci încungiurat. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Rar) Salcie plecată = salcie pletoasă, v. salcie. Singur vîntul colo, iată, Adormise la răcoare Sub o salcie plecată. COȘBUC, P. I 223. 2. Supus, ascultător, umil, respectuos, smerit. Multe rînduri de oameni s-au mai părîndat... domni mari și slugi plecate, frumoși și urîți. RETEGANUL, P. IV 61. Slugi plecate... se-nchin, te lingușesc. ALECSANDRI, T. 414. ◊ (Învechit, în formule de politețe sau de salut, de la inferior la superior) Cu credință nestrămutată rămîi de veci plecat rob, Luca Arbore. DELAVRANCEA, O. II 140. 3. (Învechit) Înclinat (cu voia, cu inima) spre cineva. [Bathori] era firește mai plecat către nobili. BĂLCESCU, O. II 103.

PLETOS, -OASĂ, pletoși, -oase, adj. 1. Cu păr lung și bogat. Pletos, cu ochii plini ca de-un fior de spaimă, o întîmpina. CAMILAR, N. I 108. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 148. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... ALECSANDRI, P. III 284. ◊ (Despre păr, coamă) Își sacrificase chica pletoasă care îl singulariza ostentativ printre ceilalți muritori, C. PETRESCU, C. V. 46. Armăsarii voștri, cu coama lor pletoasă Alerg și scapăr iute. BOLLIAC, O. 90. 2. (Despre plante) Cu tulpinile, cu ramurile sau cu frunzele lungi și dese, aplecate în jos. Coliviile lor se arătau prin învălmășagul unor plante pletoase, puse sus, pe niște lopățele bătute în perete. GALACTION, O. I 328. [Calul] se lasă... lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, O. A. 234. Hai să ne-nsoțim, Că-i iarba pletoasă Și frunza umbroasă, TEODORESCU, P. P. ◊ (Substantivat) Adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Salcie pletoasă v. salcie.

SALCIE³, sălcii, s. f. Arbore cu frunze lucioase, cu flori galbene-verzui dispuse în mîțișori; crește pe malurile rîurilor și prin locurile umede (Salix). V. răchită. Din loc în loc, sălciile răsăreau puternic pe creștetul malului. GALAN, Z. R. 91. Să mă scald în Valea Morii, unde e salcia aia bătrînă. PREDA, Î. 45. Șuierul vîntului se auzea departe, în sălciile de pe mal. DUNĂREANU, CH. 97. ◊ Compus: salcie-pletoasă (sau plîngătoare) = varietate de salcie cu ramurile foarte lungi, flexibile și aplecate în jos, cultivată prin parcuri și cimitire (Salix babylonica). Cîteva sălcii-pletoase... ies Oltului înainte. BOGZA, C. O. 101. Sub o salcie-pletoasă, valul doarme și suspină. BELDICEANU, P. 57. – Pl. și: salcii (GÎRLEANU, L. 20, ALEXANDRESCU, M. 261).

VÎNZOLI, vînzolesc, vb. IV. 1. Tranz. A frămînta, a răscoli. Vîntoasa vînzolea sălciile pletoase. C. PETRESCU, A. R. 6. Să răstoarne carele Vînzolind covoarele. Să desfunde lăzile, Să-și împartă prăzile. IOSIF, PATR. 69. Mi se părea chiar că zmeurișul e vînzolit de o vietate puternică. HOGAȘ, M. N. 161. ◊ Fig. Gîndiri răzlețe zbuciumau și vînzoleau mintea. CONTEMPORANUL, V_I 104. ♦ Refl. A se agita, a se frămînta; (despre mulțimi) a forfoti. Copiii se vînzoleau și se tăvăleau în năsip pînă la malul bălții. SADOVEANU, O. VIII 130. Pe trotoarele largi se vînzolea o lume pestriță. REBREANU, R. I 17. Leon nu putea să doarmă. Se vînzolea în pat, neliniștit, ca într-o mare cumpănă. POPA, V. 29. ◊ (Poetic) Se zări un foc mare vînzolindu-șe în căscătura unei colibe. CAMILAR, N. II 424. 2. Refl. reciproc. A se încăiera, a se lupta, a se război. Apucară voinicii paloșele și se vînzoliră. RETEGANUL, P. V 40. ◊ Refl. Fig. Vîntul umed plîngea afară, se vînzolea cu frunzișurile și aducea valuri de ploaie, izbindu-le în geamuri. SADOVEANU, O. I 95. Se încălzise iar, deși cerul era în parte acoperit de nori negri, care se vînzoleau mut, trecînd pe rînd prin fața lunii. CAMIL PETRESCU, O. I 111.

ȘIPOT, șipote, s. n. 1. Izvor a cărui apă țîșnește cu putere (și care este de obicei captată printr-un jgheab sau printr-o țeavă). Cînta voios sub crengi un șipot, cînta din zori și pînă-n seară. ANGHEL, Î. G. 43. Suspină apele sfioase în fund de peșteri depărtate Și plîng în șipote sonore. IOSIF, P. 86. Colo sub nucii ce se văd în dosul casei e un șipot, o apă – s-o tot bei. SLAVICI, N. I 342. ◊ Fig. Cald sînge năpădește cu șipote pe gură. COȘBUC, P. II 201. ♦ Jgheab, țeavă sau uluc prin care se captează apa unui izvor. Stoica oprește la fîntina cu șipot, acoperită de o troiță de stejar. CAMIL PETRESCU, O. I 324. Copii cu cofe, un întreg norod adăsta la fîntîni și la șipotele noroioase. ANGHEL, PR. 110. Zăriră sub umbra unor sălcii pletoase o fîntînă cu trei șipote. POPESCU, B. III 10. ♦ Țeavă sau burlan de scurgere. Am admirat noua brînă de piatră. întreruptă pe alocurea de șipote grațioase prin care, scurgîndu-se apele de ploaie, va fi cruțată pe viitor învelitoarea cea de plumb. ODOBESCU, S. II 503. 2. Loc unde o apă curge foarte repede; curent, vîrtej. Sînt adîncimi mari, numite șipote. ȘEZ. VI 133.

ARBORI. Subst. Arbore, arboraș (dim., rar), copac, copăcel (dim.), pom. Abanos, eben; acaju, mahon; arbore-de-cacao; arbore-de-cauciuc; arbore-de-pîine; arin; arțar, arțăraș (dim.); banan, bananier (livr.); baobab; brad, brăduț (dim.), brădișor, brăduleț, brăduliță (rar), brădan (reg.), brădănaș (dim., reg.), brădui, brăduștean, tîrș, tîrșuț (dim.); calembec (înv.); castan, castan-sălbatic, castan-porcesc; cedru; cer; chinchină; chiparos; chitru; coconar; cocotier; cola; corn; curmal; dafin, laur; eucalipt; fag, buc (reg.); fistic; frasin; frasin-de-munte; mojdrean, urm; gaiac; gîrneață (reg.), gîrniță (reg.); gorun, slădun (reg.); hicori; jugastru; livan; manghier; manglier; măslin; mesteacăn, mestecănaș (dim.); migdal; molid, molidaș (dim.), brad-negru, brad-roșu; nuc, nuculeț (dim.), nucuț, nucșor; palisandru; palmier, palm (neobișnuit); paltin, păltinaș (dim., pop.), păltinel (pop.), păltior (pop.); papaia; pin; platan; plătică, roșcov-sălbatic; plop, plopușor (dim., rar), plopuț (reg.), plop-alb, plop-negru, plop-tremurător, plop-de-munte; plută, plutaș, plop-plutaș, plop-piramidal; portocal, oranz (înv.), răchită, răchițică (dim.); rodiu, rodier (rar); roșcov; salcă, sălcuță (dim.); salcie, sălcioară (dim.), sălcică, salcie-pletoasă, salcie-plîngătoare; salcîm, acaț (reg.); santal; scorțișor; sicomor; smochin; sorb; stejar, tufan, stejărel (dim.), stejăraș, ghindar (reg.); tamarin; tec; tei, teișor (dim.), teiuleț; terebinț; tufar; tufan; tuia, arborele-vieții; ulm; velniș; ylang-ylang; zadă. Arboret, pădure, pădurice (dim.), păduriță, păduriște (rar), rediu (reg.); crîng, hățiș, huceag (reg.), huci (reg.), selbă (rar), tufărie, tufăriș, tufiș; dumbravă. Arbori-cultură; arboricultor. Dendrologie, dendrografie. Adj. Dendrologic. Vb. A planta, a sădi. A crește. V. arbust, creangă, fructe, frunză, pădure, plante ornamentale, pomi fructiferi.

lozie s. v. SALCIE. SALCIE PLETOASĂ.

răchită s. v. IOV. SALCIE. SALCIE PLETOASĂ. ZĂLOG.

răchițică s. v. LOZIE. MLAJĂ. RĂCHITĂ ROȘIE. RĂSCOAGE. SALCIE PLETOASĂ.

SALCIE s. (BOT.) 1. (Salix alba) (reg.) lozie, răchită. 2. (Salix viminalis) lozie, mlajă, răchită, răchițică, (reg.) străvăț. 3. (Salix cinerea) zălog, (reg.) iovă, loză, răchită. 4. salcie pletoasă (Salix babylonica) = (reg.) lozie, răchită, răchițică.

răchită sf [At: BIBLIA (1688), 88²/37 / V: (reg) ~iță, răpi~, răți-, rec~, ric~, roc~ / Pl: ~te, ~iți / E: bg ракита] 1 Nume dat mai multor specii de salcie, cu frunzele înguste și lunguiețe, cu ramuri elastice, folosite ca material de împletit (Salix). 2 (Șîc ~ta-cea-fragedă, ~-verde, ~-albă) Specie de salcie cu ramuri erecte, care pot fi desprinse ușor de trunchi, cu frunze înguste și lunguiețe, având marginile fin zimțate Si: lozie, mlajă, (reg) plesnitoare, salce, salcie, sălcică, sălcioară, salcie fragedă, salcie plesnitoare (Salix fragilis). 3 (Șîc ~-albă, ~-de-mlajă, ~-de-împletit) Mlajă (Salix viminalis). 4 (Reg; șîc ~-sălbatică, ~-moartă, ~-flocoasă) Răchită (1) roșie (Salix purpurea). 5 (Reg; șîc ~-albă, ~-mare, ~-sălbatică, ~-de-pădure, ~-cu-mâțoace, ~-de-luncă) Salcie (Salix alba). 6 (Reg; șîc ~-moale, ~-puturosă, ~-sălbatică, ~-cu-mâță) Iov (Salix capraea). 7 (Reg; șîc ~-supărată, ~-pletoasă, ~-iovă, ~ta-plângerii, ~-jalnică, ~-albă, -~americană, ~-moartă, ~-de-mlajă, ~-mlăjosă) Salcie pletoasă (Salix babylonica). 8 (Mpl, îf răchiți; șîc ~-furtunosă) Zălog (Salix cinerea). 9 (Șîc ~-roșie) Arbust cu ramurile de culoare cenușie, măslinie sau purpurie-închisă, cu frunze înguste, puțin mai late spre vârf, cu flori purpurii sau verzui, din ale cărui nuiele se fac împletituri Si: lozie, mlajă, (reg) răchițică (14), salcă-roșie, salce-neagră, salcie-roșie (Salix purpurea). 10 Nuiele sau coajă de răchită (1), din care se confecționează obiecte împletite (coșuri, scaune etc.). 11 Lemn moale de răchită (1), din care se fac linguri, albii etc. 12 (Pex; csc) Răchitiș. 13 (Bot; reg; lpl) Colțișor (4) (Dentaria bulbifera).

răchițică [At: CREANGĂ, P. 316 / Pl: ~țele / E: răchită + -ică] 1 Răchită (1) tânără. 2 (Pre; csc) Răchită (1) folosită la confecționarea împletiturilor. 3 Vârfuri de răchită (4) din care se extrage o vopsea galbenă. 4 (Îc) ~-albă (sau ~-mlajă) Mlajă (Salix viminalis). 5 (Reg; șîc ~-albă) Salcie pletoasă (Salix babylonica). 6 Arbust cu frunze ascuțite, acoperite pe ambele părți cu un fel de solzi care le dau un aspect argintiu și cu flori mici, galbene Si: (rar) măslin-sălbatic, (reg) salcie-mirositoare, sălcioară (Elaeagnus angustifolia). 7 (Lpl) Arbust târâtor pitic, cu flori roz-carmin, care crește în regiunile muntoase și subalpine, al cărui fruct (bacă roșie) de mărimea unui bob de mazăre, cu gust acrișor, se folosește în alimentație și în farmaceutică (Oxycoccus quadripetalus). 8 (Buc) larbă-roșie (Polygonum persicaria). 9 (Bot; Buc) Zburătoare (Epilobium angustifolium). 10 (Bot; Mol; mpl) Canale (Impatiens balsamina). 11 (Reg) Cătină-(2)-de-garduri (Lycium halimifolium). 12 (Mol; îc) ~ de toamnă Albăstrîță (Aster tripolium). 13 (Mol; îc) Răchițele-de-toamnă Brumărele (3) {Phlox paniculata). 14 Salcie-roșie (Salix purpurea).

DOINĂ (etimologie incertă) Specie a liricei populare, în care sînt exprimate cele mai puternice și mai deosebite sentimente ale poporului: iubire, ură împotriva asupritorilor, dor, înstrăinare etc. De aici și diversitatea lor: doine de dor, de jale, de înstrăinare, de haiducie, de dragoste, de ciobănie, de cătănie sau ostășești. În privința originii termenului doină s-au emis păreri diverse (B.P. Hasdeu îl derivă din lituanianul daina, D. Cantemir, din limba dacilor etc.) Caracteristice versificației doinelor sînt rima împerecheată, măsura de 7-8 silabe, ritmul trohaic. Unele doine încep cu frunză verde sau foaie verde, început ce îndreptățește denumirea lor, în unele regiuni ale țării, de cîntece de frunză. Ele mai sînt cunoscute și sub denumirea de cîntec de horă (Bihor), cîntec prelungit, cîntec lung (Oltenia). În fond, doina e un cîntec liric, cu un stil melodic aparte, o tematică complexă și variată, o largă arie folclorică și o mare bogăție metaforică. Ca producții literare, doinele și cîntecele nu se deosebesc nici prin conținut, nici prin mijloacele de realizare poetică. Se deosebesc însă numai sub aspectul muzical, doinele avînd melodii specifice, cu formă liberă, bogat ornamentată, pe cînd cîntecul are o formă melodică fixă, alcătuită din două pînă la șase fragmente melodice, care se repetă în aceeași ordine. Termenul doină apare adesea și în poezia cultă, ca titlu al unor creații lirice (M. Eminescu, V. Alecsandri, Șt.O. Iosif etc.). Ex. Boii mei, cînd aud doina, Ară țarina și moina, Boii mei cînd le doinesc, Ară de se prăpădesc. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te-apuc cu mîna, Să-mpletesc cununa, S-o port totdeauna. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te bată vîntul, Să săruți pămîntul, Să-mi umbrești mormîntul. Dintre toate creațiile populare, doinele circulă în foarte multe variante.

MAL¹ s. n. 1. (Învechit și popular) Ridicătură de pămînt mai puțin înaltă decît dealul, avînd coastele cu povîrnișuri repezi. V. c o l n i c, dîlmă, dîmb, măgură, movilă. Văzu 4 capete de aspidă, unde să iviră din malul acela. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 165/35. Oastea leșascâ ce ave cu sine o au tocmit mai la cîmp, despre Șcheia, pe supt un mal. M. COSTIN, O. 46. Precum munții cei înalți și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc de vreo parte, precît sînt mai înalți, pre atîta și durăt fac mai mare cînd să pornesc. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. După o jumătate de ceas, ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. ALECSANDRI, O. P. 12. Și să-mi alergați La valea Adîncă, La poteca Strîmtă, La răscruce-n deal, La muche De mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd proporțiile exagerate) Vezi cîte un hodorogit, d-abia să tîrăște, și trăiește, parcă l-a uitat moartea, și o fată cît un mal se duce-n cîteva zile. CARAGIALE, O. VII, 262. Cît malu m-aș face..., de mi-ar șiui pă la ureche vestea că... , cu mic cu mare, și-au îndulcit inima. JIPESCU, O. 21. Unii abia așteaptă Ignatul, să-și taie grăsunul cît malul. DELAVRANCEA, S. 7. Am un cal Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241, cf. ZANNE, P. II, 580, 767, CIAUȘANU, GL. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II, 301. Mal de femeie. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. Un deal ș-un mal = interval mare de timp. Mai ie un dial ș-un mal pînă la primăvarî. ALR I 1385/746. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbul „a cădea”) Ca un mal¹ (1), greoi. Împiedicîndu-se d-un bostan. . . , cade mal peste . . . copilași. SĂM. I, 387. Cade mal peste trupurile celorlalți. CIOCÎRLAN, P. P. 97, cf. DR. IV, 730. ♦ (Învechit) Mal de (sau cu) sare = munte de sare. V. o c n ă, s a l i n ă. Păzitorii malurilor cu sare (a. 1830). DOC. EC. 459. În sud... Să află malurile de sare (a. 1830). ib. 460, cf. 457. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd componența ) Grămadă (mare). Sentimentul de belșug și senzația coloristică sînt maxime pentru cine se află deodată în fața unui mal de știuleți de porumb. CONTEMP. 1961, nr. 782, 2/7, cf. H XI 322, ALR SN I h 33. O rîdicat un mal di pămînt. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Popular) Perete, margine (rîpoasă) a unei adîncituri de teren (v. r î p ă); p. e x t. fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei adîncituri. Cf. LB. Sus, pe malul lunecos Și-n tăcerea adîncită, Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. I, 11. Cînd sărea peste cîte un șanț, malul se prăbușea în urma lui. BUJOR, S. 127. A luat poteca de pe malul șanțului, pe lîngă salcîmi. POPA, V. 110. Lîngă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii. TOPÎRCEANU, B. 17. Munții s-or cutremura, Maluri mari că s-or surpa. TEODORESCU, P. P. 627. ◊ (Prin exagerare) Cele patru degete țapene ale dreptei sale. . . surpau din malul mămăligei. HOGAȘ, M. N. 69. ◊ E x p r. A da (pe cineva sau ceva) de mal = a nimici, a prăpădi; a da de rîpă, v. r î p ă. Domnule Caracudi, nu merge așa! Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, M. 54. Au fost în stare să dea de mal un zmeu așa de spurcat. ap. DDRF. (Glumeț) Joacă hora și bătuta, brîul și chindia, de dîrdîie pâmîntul, pînă dă de mal pe toți flăcăii satului. CARAGIALE, S. N. 129. A da carul de mal = a eșua într-o acțiune sau într-o întreprindere. Cf. ZANNE, P. V, 131. ♦ (Regional) Rîpă adîncă, prăpastie. Cf. ALR I 394/610, 898, 922, A V 26, 35. Cînd o oaie dă de mal, toate se duc după ea, se spune despre un om care imită fără discernămînt pe alții. Cf. ZANNE, P. I, 570. 3. Fîșie (îngustă) de pămînt, de-a lungul unei ape. V. ț ă r m, f a l e z ă. Răpegiunea apii îndată-l va duce la malul dintîiu, de undi au ieșit. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/14. Să facă dovadă la fața locului că amîndouă malurile sînt ale lor (a. 1760). BUL. COM. IST. IV, 201, cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Versurile făcute pe malul unui pîrîiaș, la umbra unui copaciu. HELiADE, O. II, 124. Un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri. ALEXANDRESCU, M. 26. Apriga furtună. . . Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. I, 193, cf. III, 12. Gemea sub maluri rîul. BOLINTiNEANU, O. 6, cf. 427. De-a lui maluri sînt unite cîmpii verzi și țări ferice. EMINESCU, O. IV, 113. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? id. ib. 396. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo de cela mal. CREANGĂ, P. 237, cf. 205. Cînd văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. II, 115. Rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul. COȘBUC, P. II, 28. Gîrlele... se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I, 74. Râulețele, departe, își sărută malul ud. EFTIMIU, Î. 126. Valurile lepăiesc ușor, și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fârîmare ușoară. SADOVEANU, O. III, 80. Curge domol printre maluri înalte, rîpoase. STANCU, U.R.S.S. 159. M-am apropiat de el ca de un mal drag, pe care multă vreme l-am visat. V. ROM. august 1958, 53. De-a întreba unde sînt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus. ALECSANDRI, P . P. 21. Salcie pletoasă. . . Ce pe mal creștea. TEODORESCU, P. P. 455. Frunză verde de pe mal, Rădiță de către deal, Ce lași vremea-așa uitată? JARNIK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ F i g. După malul cel mărginit al vieții întinz a mea vedere. MARCOVICI, C. 10. ◊ Exp r. A fi una cu malul = (despre o apă) a crește, a se umfla, a umple toată albia. Cf. CIAUȘANU, GL. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfîrșit, a o scoate la capăt. Cine dă din mâni nu se îneacă, ci iese mai curînd la mal. SBIERA, P. 215 L-a scos apa la mal, se zice cînd cineva scapă cu bine dintr-o primejdie sau dintr-o nenorocire. Cf. ZANNE, P. I, 207. A se bate ca apa de maluri = a se frămînta zadarnic, a nu găsi ieșire dintr-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. I, 207. Să te bați ca apa de maluri. ȘEZ. II, 72. (Cu parafrazarea expresiei) Bătută-s de gînduri Ca vîntul de dealuri, Ca apa de maluri. POP., ap. GCR II, 346. A se îneca (tocmai sau ca țiganul) la mal = a da greș într-o acțiune sau a renunța la ceva tocmai cînd scopul era aproape atins. Cum se poate să se lase, ca să se înece tocmai la mal? ISPIRESCU, L. 59. Să nu te îneci ca țiganu la mal. ȘEZ. II, 72. – Pl.: maluri. – Cf. alb. m a l l „munte”.

MAUSOLEU s. n. Monument funerar impozant (ridicat în memoria unei persoane sau a unui grup de persoane ilustre). V. c a v o u. S-au îngropat afară de Roma în mausoleul său. ȘINCAI, HR. I, 11/17. Mauzoleul (mormîntul) împăratului Avgust nu mai era îndestul de a putea încăpea înmormíntarea familiii imperiale. AR (1837), 271¹/25. Astrucarea doamnei se făcu. . . în mausoleul măreț fundat de acel sînt domnitoriu. ASACHI, S. L. II, 109, cf. I, 117. De însămnat este încă. . . o țapănă întăriturâ, făcută din mausoleul lui Adrian. RUS., I. I, 280/31. Această curte lazzaronică e împrejurată de capelă și mausolee cu criptele familiare ale patricilor napoletani. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 171. Crucele aste de lemn umbrite de sălcii pletoase, vorbesc mai mult inimii decît mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I, 192, cf. II, 16. Rămășițele mortale se depuseră în cimitirul cel de la Pisa, sub un mauzoleu de marmură. FILIMON, O. I, 340. A fugit în mausoleul, pe păreții căruia sfinții bizantini, săpați în granit, binecuvîntau furtuna. CAZIMIR, GR. 212. în această zi de vară... mă îndrept către cîmp, către mausoleul eroilor. SAHIA, N. 16. Mausoleul e „foarte vechi” și sfîntul „foarte mare”. SADOVEANU, O. X, 415, Cf. STANCU, U.R.S.S. 36, 37. ◊ F i g. O dormi, o dormi în pace. . . în mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I, 69. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Mesianicele ginduri ale celui ce veghează Fră- mîntínd în minte-i lumea, trec în zbor triumfător Peste țări-mausolee, Peste ziduri legendare, Babilonice ruine cufundate în pustiu. DENSUSIANU, L. A. 71. - Pronunțat: ma-u-. – Pl.: mausolee. – Și: mauzoléu s. n. – Din lat. mausoleum, germ. Mausoleum, fr. mausolée.

loază s.f. I (bot.) 1 (pop.) v. Vie. Viță. Viță-de-vie (Vitis vinifera). 2 (reg.) v. Lăstar¹. Mladă. Mlădiță. Pui¹. Rejeton. Smicea. Telom. Vlăstar. 3 (reg.) v. Curpen. Viță. Vrej. 4 (reg.; în forma loză) v. Iovă (Salix capraea). 5 (reg.; în forma loză) v. Salcie. Salcie-cenușie. Salcie-sălbatică. Zălog¹ (Salix cinerea). 6 (reg.; în forma lozie; și lozie-pletoasă) v. Salcie. Salcie-jalnică. Salcie-moartă. Salcie-plângătoare. Salcie-plecată. Salcie-pletoasă. Salcie-răchitoasă (Salix babylonica). 7 (reg.; în forma lozie) v. Mlajă. Răchita-cea-fragedă (v. răchită). Răchită. Răchită-albă. Răchită-verde (Salix fragilis). 8 (reg.; în forma lozie) v. Mlajă. Răchită. Răchită-albă. Răchită-de-împletit. Răchită-de-mlajă. Răchită-mlajă. Răchițică. Răchițică-albă. Răchițică-mlajă. Salcie. Salcie-americană. Salcie-de-mlaje. Salcie-roșie. Salcie-vânjoasă (Salix viminalis). 9 (reg.; în forma lozie) v. Mlajă. Răchită-roșie (Salix purpurea). 10 (reg.; în forma lozie) v. Salcie. Salcie-albă. Salcie-alburie (Salix alba). 11 (colect.; reg.; și în formele loză, lozie) v. Răchitărie. Răchitiș. 12 (colect.; reg.; și în formele loză, lozie) v. Sălcet. Sălciș. II (vit.; reg.) v. Tescovină. III fig. (reg.) 1 v. Căzătură. Derbedeu. Javră. Jigodie. Lepădătură. Lepră. Lichea. Neisprăvit. Netrebnic. Om de nimic. Otreapă. Potaie. Pușlama. Secătură. Zdreanță. 2 (la pl. loaze) v. Ghidușie. Glumă. Năzbâtie. Năzdrăvănie. Nebunie. Poznă. Ștrengărie.

STRÎMBĂTURĂ, strîmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strîmba; grimasă a feței, schimonoseală (arătînd nemulțumire, dispreț etc.). Mitru nu se mai putea stăpîni. În strîmbătura feței lui se vedea o furie fără margini. CAMIL PETRESCU, O. I 576. Tînărul avu o strîmbătură din nas. SANDU-ALDEA, D. N. 84. Plîngea... în glas mare cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III 160. ♦ Imitare (în batjocură) a cuiva. Ți-aduci aminte cînd mă rugați voi să vă imit pe profesori la școală... Ei bine... făcea haz cîte o seară întreagă de toate strîmbăturile mele... de poznele mele. CAMIL PETRESCU, T. II 105. ♦ Fandoseală, sclifoseală. (Safir declamînd:) – S-a dus!... a dispărut ca raza răsfățată Și lumea-n lipsa sa îmi pare-acum bălțată! (Nicu, în parte:) – Îmi irită nervele cu strîmbăturile lui. ALECSANDRI, T. 1313. 2. Obiect strîmb, încovoiat. În stejarul cel mare, am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor...; în strîmbătura cea de lemnul-cînelui, un fals patriot. ALECSANDRI, T. I 422. S-a dus Chiriac la luncă... S-aducă mamei o furcă... Și-a șezut o săptămînă Și-a adus o strîmbătură. MARIAN, S. 347. Ce mai nătărău, Bărbățelul meu! Îl mînam într-o pădure Să mi-aducă o furcă bună; El mi-aduce o strîmbătură. BIBICESCU, P. P. 189.

SALCIE sălcii f. Arbore sau arbust cu ramuri subțiri și mlădioase, cu scoarța moale, cu frunze înguste și alungite, cu flori galbene-verzui, grupate în amenți (mâțișori) și cu lemnul moale, folosit la fabricarea chibriturilor. ◊ ~-pletoasă sau ~-plângătoare salcie cu ramuri lungi, plecate spre pământ, cultivată ca plantă decorativă. [ G.-D. salciei; Sil. -ci-e] /<lat. salix, ~icis

SALCIE¹, sălcii, s. f. Numele mai multor specii de arbori și de arbuști cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate și cu flori galbene-verzui dispuse în mâțișori, care cresc la marginea apelor (Salix); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ◊ Compus: Salcie plângătoare (sau -pletoasă) = varietate de salcie¹ cu ramuri foarte lungi, flexibile și plecate în jos (Salix babylonica). [Pl. și: salcii. – Var.: salce s. f.] – Lat. salix, -icis.

sad sn [At: COD. TOD. 210 / V: (înv) saad, (reg) ~ă sf / Pl: ~uri, (îrg) ~e, săzi / E: vsl садъ] 1 (Înv) Plantă. 2 (Îrg) Răsad¹ (1). 3 (Îrg) Butaș. 4 (Spc) Butaș de salcie de dimensiuni mari, folosit la împăduriri Si: sadie. 5 (Bot; reg; șîc ~-pletos) Sadină (2) (Chrysopogon gryllus). 6 (Bot; reg) Bărboasă (3) (Botriochloa ischaemum). 7 (Îrg) Livadă. 8 (Îrg) Grădină (1). 9 (Îs) Mere de ~ Soi de mere nedefinit mai îndeaproape. 10 (Îrg) Vie tânără (sădită de curând). 11 (Înv) Loc necultivat (pe care cresc arbuști sălbatici). 12 (Reg) Sămânță (1). 13 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~ (bun) la vorbă A vorbi cu rost, cu seriozitate. 14 (Îae) A avea chef de vorbă. 15 (Înv; pgn) Soi¹.

POPOSI, poposesc, vb. IV. Intranz. 1. A se opri (de obicei pentru puțin timp) în cursul unei plimbări, al unei călătorii, al unui marș, al unei incursiuni, pentru a se odihni; a face un popas. Veneau din zori scîrțiind carele încărcate și poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase. CREANGĂ, O. A. 266. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Despre păsări zburătoare) Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori. REBREANU, R. I 70. Colini de deal moldovenesc, Cu vii, cu crame și podgorii, La care toamna poposesc Din zborul lor săltat, prigorii. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Dorul... Peste multe dealuri vine Și se bagă-n sîn la mine; Nicăiri nu poposește Pînă unde mă găsește. ȘEZ. I 46. ♦ A trage undeva, a mînea. Spre seară au ajuns la tîrg și au poposit în ograda stăpînului. GÎRLEANU, L. 28. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A da ospitalitate celui care face popas. Cîți boieri au pribegit, Dobrișean că i-a oprit, Și la el i-a poposit Și-n ciobani i-a străvestit. TEODORESCU, P. P. 474. 2. A se opri într-un loc cu o treabă, cu un interes. Îmi pare rău, domnule Mînecuță, zice preotul... că nu putem poposi la un pahar dulce. SADOVEANU, P. M. 168. Cum a văzut pe Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întîmpinat cu blîndeță. CREANGĂ, P. 221.

salcie¹ sf [At: PSALT. 285 / V: (îvp) ~lce (Pl: sălci, selci), (pop) ~lcă, (înv) sălcie / Pl: sălcii, (rar) ~ii / E: ml salix, -icis] 1 (Șîc salcă-amărâtă, salcă-aplecată, salcă-bițoasă, salcă-care-plânge, salcă-domnească, salcă-plecată, salcă-sălbatică, salcă-supărată, salce-mlăjoasă, ~-pletoasă, ~-plângătoare, ~-jalnică, ~-moartă, ~-plecată, ~-albă, ~-bătrână, ~-poloasă, ~-răchitoasă) Arbore cu ramuri foarte lungi, subțiri și flexibile, care sunt aplecate în jos Si: (reg) lozie, răchită, răchițică, sălcuță (3), (Salix babylonica). 2 (Reg; îc ~-albă, ~-alburie) Mic arbore cu ramurile erecte și flexibile, cu lemn ușor, moale, a cărui scoarță conține salicilină, folosită în medicină, iar frunzele tanin, utilizat la tăbăcitul pieilor Si: (reg) lozie, răchită, sălcuță (4) (Salix alba). 3 (Rar; șîc ~-de munte, ~-pentandră) Arbore înalt până la 12 m, cu scoarța brună închisă, cu frunzele fin și dens dințate, mirositoare și lucioase, cu florile galbene-verzui și cu fructul capsulă ovală lanceolată (Salix pentandra). 4 (Rar; șîc ~-triandră) Arbust cu ramurile lungi, subțiri și flexibile, cu frunzele lanceolate sau oblonge, ascuțite și dințate, de culoare verde închis, lucioase pe partea superioară, cu flori galbene-verzui și cu fructul capsulă (Salix triandra). 5 (Bot; reg; șîc salce-crestată, ~-căprească, ~-moale, ~-de-munte) Iov (Salix capraea). 6 (Bot; reg: șîc ~-fragedă, ~-plesnitoare) Răchită (Salix fragilis). 7 (Bot; reg: șîc ~-roșie, ~-purpurie, salce-neagră) Răchită roșie (Salix purpurea). 8 (Bot; reg: șîc salce-vânjoasă, ~-de-mlaje, ~-roșie, ~-americană) Mlajă (Salix viminalis). 9 (Bot; reg: șîc ~-albicioasă) Mlajă (Salix incana). 10 (Reg; șîc salce-aurită) Arbore cu frunze foarte subțiri și lungi, de culoare verde închis și cu nervuri foarte pronunțate (Salix aurita). 11 (Bot; reg; șîc ~-cenușie, ~-sălbatică) Zălog (Salix cinerea). 12 (Reg) Arbore din familia salicaceelor, cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate, cu flori galbene-verzui, dispuse în amenți (Salix rubens). 13 (Reg) Arbore din familia salicaceelor, cu ramuri lungi, subțiri, și mlădioase, cu frunze lanceolate, cu flori galbene-verzui (Salix rubra). 14 (Bot; reg) Iov (Salix silesiaca). 15 (Îc) ~-brumărie (sau rar, -dafnoidă) Arbore cu frunzele ca ale dafinului (Salix daphnoides). 16 (Îc) Salce-cu-foi-de-mirt Arbore care are frunzele ca ale mirtului (Salix myrsinites). 17 (Îc) Salce-cu-foi-de-rozmarin (sau -târâtoare) Arbore care are frunzele liniare, verzi închise ca ale rozmarinului (Salix rozmarinifolia). 18 (Îc) ~-pitică (sau rar, -reticulată, -retusă) Arbust alpin care crește în boschete, cu frunze mici, lucioase, având pe partea inferioară nervuri proeminente (Salix retusa). 19 (Îc) ~-de-pârâu Arbore cu lujeri subțiri, verzui sau bruni, cu frunze late, relativ mici, rotunjite, de culoare verde închis, lucitoare, cu nervuri subțiri (Salix starkeana). 20 (Îc) Salce-galbenă Arbore cu lujeri de culoare galbenă sau galbenă-roșcată (Salix alba vitellina). 21 (Fam; îe) A umbla pe după ~ A vorbi pe ocolite. 22 (Reg; îs) Tată de ~ Tată vitreg . 23 (Îs) Frate de ~ Frate vitreg. 24 (Reg; îs) Copil de ~ Copil vitreg. 25 (Îs) Rudă de ~ Amant. 26 (Prc) Ramură de salcie¹ (1), care se folosește adesea la împletitul gardurilor, al coșurilor, cu scop ornamental. 27 (Reg; prc; adesea cu determinarea „de la Florii”) Ramură de salcie¹ (1) verde (și înflorită) care se duce de către credincioși și se împarte în biserică, în duminica Floriilor Si: (pop) stâlpare (2), mâțișor, (reg) sălcuță (5). 28 (Bot; reg; șîc ~-mirositoare, salcă-domnească, salcă-ce-miroase-frumos) Răchițică (Elaeagnus angustifolia). 29 (Reg) Pat de crengi (de salcie¹ (1)) pe care se așază claia de fân. corectat(ă)

SÁLCIE (lat. salicem) s. f. Nume dat mai multor specii de arbori și de arbuști din genul Salix, familia salicaceelor, cu frunze de obicei lanceolate și cu flori grupate în amenți cilindrici (Salix alba, Salix triandra, Salix pentandra etc.). Se cunosc c. 350 de specii, răspândite în reg. temperate și subpolare (tundră) din Europa, Asia și America de Nord. S. comună (Salix alba) crește de obicei în lunci, în locuri umede, adesea periodic inundate. Lemnul, ușor și moale, este utilizat mai mult pentru foc și fabricarea chibriturilor. Crengile folosite pentru diverse împletituri. Scoarța conține salicilină. ◊ S. plângătoare (sau pletoasă) = specie de s. cu ramuri foarte lungi, flexibile, care stau aplecate în jos (Salix babylonica). Originară din Asia, frecvent cultivată în parcuri, pe malul lacurilor de agrement etc. ◊ S. căprească = specie de Salix atingând până la 5 m înălțime, cu frunze eliptice sau oval-eliptice, de 5-12 cm lungime, albicioase pe spate (Salix caprea). Crește în regiuni de munte, îndeosebi pe la marginea pădurii; specie pionieră care se dezvoltă abundent acolo unde pădurea a fost incendiată, tăiată sau rărită. Invadantă în plantațiile tinere. ◊ S. pitică = nume dat mai multor specii de arbuști pitici din genul salix (S. herbacea, S. retusa, S. reticulata), cu tulpina foarte scurtă, de obicei îngropată în sol sau târâtoare, care cresc în munții înalți, îndeosebi în etajul alpin, pe soluri scheletice sau grohotișuri, în locuri vântuite sau în care zăpada stagnează un timp îndelungat.